Monastirea Argesului-balada populara cu note de legenda, tema, motive, momentele sb

Balada este poezia epica de mare intindere, uneori cu un pronuntat caracter liric, in care se relateaza o
actiune eroica, o legenda, un fapt istoric, o profunda idee filozofica, se evoca o puternica personalitate
istorica sau legendara.

"Monastirea Argesului" este o balada populara si apartine genului epic, fiind o creatie reprezentativa
pentru spiritualitatea romaneasca. Balada "Monastirea Argesului" a fost publicata - alaturi de "Miorfta",
"Toma Alimos", "Doica" - de Vasile Alecsandri in prima culegere de creatii populare romanesti din 1852,
intitulata "Poezii poporale. Balade (Cantice batranestI) adunate si indreptate de Vasile Alecsandri". Desi
textul popular cunoaste mai multe variante, deoarece autorul este anonim, iar balada s-a transmis pe
cale orala din generatie in generatie, cea publicata de Alecsandri este consacrata. Valoarea artistica a
acestor creatii folclorice a fost - probabil - motivul pentru care Alecsandri a asezat la inceputul culegerii
de "nestemate" populare un moto devenit celebru: "Romanul e nascut poet".

Balada populara "Monastirea Argesului" ilustreaza mitul estetic(jertfa pentru creaţie) in literatura
populara si are la baza credinta ca nimic durabil si unic prin frumusete nu se poate cladi fara sacrificiul
de sine al creatorului.

"Monastirea Argesului" are un statut aparte in ceea ce priveste incadrarea in specie, deoarece se
situeaza ia granita dintre balada si legenda.

Opera este o balada, intrucat ilustreaza mitul jertfei pentru creatie, o credinta straveche, conform careia
artistul isi asuma sacrificiul de sine in realizarea unei creatii unice, nu ca utilitate practica, ci unica din
punct de vedere estetic:, "Monastire-nalta / Cum n-a mai fost alta". Totodata, aceasta balada compune
un erou exceptional, stapanit de patima creatiei, careia nu i se poate impotrivi si pentru care savarseste
fapte deosebite, iesite din comun.

Opera este o legenda, deoarece explica existenta reala a Manastirii Argesului, constructie unica in lume
prin arhitectura cu totul aparte, monument de o frumusete deosebita, care se afla la Curtea de Arges.

"Monastirea Argesului" este considerata o balada populara cu trasaturi de legenda si apartine genului
epic, in care, insa, se imbina armonios elemente lirice, epice si dramatice. in structura baladei se disting
doua mari planuri, unul epic in cadrul caruia autorul anonim nareaza faptele si construieste personajele
reale sau fabuloase si celalalt lirico-dramatic, ce se defineste prin gandurile, sentimentele si prin
atitudinea creatorului de frumos, exprimate printr-un dramatism impresionant. Balada ilustreaza mitul
estetic, cunoscut si ca mitul jertfei pentru creatie, poetul anonim exprimand aici ideea ca artistul
dominat de patima creatiei nu-si poate implini menirea fara sacrificiul de sine, o conceptie filozofica
straveche, ceea ce face ca balada populara "Monastirea Argesului" sa fie totodata un poem filozofic.

Autorul anonim isi exprima indirect sentimentele si gandurile prin intermediul actiunii si al personajelor.
Ca in orice opera epica, se manifesta aici timpul si spatiul in care se desfasoara actiunea: in vremea
domniei lui Negru-voda, iar locul este feeric, "Pe Arges in gios / Pe un mal frumos". Ca orice creatie
populara si aceasta balada are toate trasaturile specifice productiilor folclorice: caracter anonim, oral,
colectiv si traditional.

Structura baladei. "Monastirea Argesului" este alcatuita din cinci tablouri, in care se manifesta
urmatoarele motive epice: motivul zidului parasit, motivul surparii zidurilor, motivul visului si al
juramantului, motivul probelor motivul femeii destinate zidirii - ca simbol al sacrificiului-, motivul zidirii
sau al sacrificiului de sine, motivul conflictului feudal, motivul lui Icar si motivul fantanii.

Momentele subiectului

» Expozitiunea cuprinde cautarea locului in care sa fie construita manastirea si prezentarea principalelor
personaje, manifestandu-se aici motivul zidului parasit. intr-un peisaj feeric - "Pe Arges in.gios / Pe un
mal frumos" - este prezentat Negru-voda insotit de "tovarasi zece", intre care sunt "Noua mesteri mari /
Calfe si zidari", impreuna cu Manole, "care-i si intrece" pe ceilalti in maiestrie. Fixarea locului unde
urmeaza sa fie construita manastirea nu este deloc usoara si se constituie intr-un ritual stravechi: "Merg
cu toti pe cale/ Sa aleaga-n vale / Loc de monastire / Si de pomenire". Ciobanasul pe care-1 intalnesc
este un om al locului, singurul care cunoaste meleagurile - "Pe Arges in sus / Cu turma te-ai dus / Pe
Arges in gios / Cu turma ai fost" - si care-i poate ajuta sa gaseasca "Un zid parasit / Si neispravit". Locul
cautat este bantuit de forte malefice ( forte ale raului - A«.A«.), dupa cum raspunde ciobanasul,
deoarece "Cainii cum il vad / La el se raped / Si latra-a pustiu / Si urla-a mortiu". in mod surprinzator,
Negru-voda este incantat de cele auzite si decide cu veselie: "- Iata zidul meu! / Aici aleg eu / Loc de
monastire / Si de pomenire". Acest loc blestemat simbolizeaza ideea ca numai invingand fortele raului,
inradacinate aici din vremuri obscure, manastirea va fi cu adevarat un lacas sacru, incarcat de har divin.
Voda le cere celor zece "mesteri mari" sa construiasca "Monastire-nalta / Cum n-a mai fost alta" si le
promite ca-i va rasplati cu averi si cu titlilri: "Ca v-oi da averi, / V-oi face boieri", amenintandu-i ca, in caz
de nereusita, ii va "zidi de vii / Chiar in temelii!".

Aceasta prima secventa este dominata de epic si de dialog, cu putine elemente lirice - cele care descriu
meleagurile - si cateva figuri de stil. Cele mai frecvente mijloace artistice sunt epitetele: "mal frumos",
"mesteri mari", "biet ciobanas", "mandre ciobanas", "zid parasit si neispravit", "verde-alunis",
"monastire-nalta". Repetitiile au rol ideatic, contribuind la muzicalitatea si simetria baladei: "Noua
mesteri mari / Calfe si zidari / Si Manoli, zece, / Care-i si intrece" - "Cu noa zidari, / Noa mesteri mari, / Si
Manoli, zece, / Care-i si intrece".

» Intriga incepe cu tabloul al doilea si cuprinde motivul surparii zidurilor. Mesterii se apuca de treaba cu
entuziasm, dar ceea ce construiau ziua, se surpa noaptea: "Dar orice lucra / Noaptea se surpa!".
Zadarnicia muncii lor este exprimata printr-o enumeratie dublata de repetitie: "A doua zi iar, / A treia zi
iar, / A patra zi iar, / Lucra in zadar!". Negru-voda reactioneaza violent si-i ameninta din nou pe mesteri
cu moartea - "Sa-i puie de vii / Chiar in temelii!". Atitudinea voievodului este ilustrata printr-o acumulare
de verbe la imperfect, pentru a ilustra tensiunea dramatica a momentului: "se mira", "ii mustra", "se-
ncrunta", "ameninta". De aceea, "Mesterii cei mari" nu mai lucrau cu pasiune, ci din teama: "Tremura
lucrand /Lucra tremurand, / Zi lunga de vara, / Zioa pan-in seara;", idee amplificata de gerunziul
verbelor, de arta inversiunii acestora si de formula tipica a basmelor populare, din ultimele doua versuri.
» Desfasurarea actiunii incepe cu prezentarea lui Manole, care se detaseaza net de ceilalti mesteri, prin
faptul ca el intelege zadarnicia si refuza lucrul inutil: "Iar Manoli sta, / Nici ca mai lucra". Ca ales al
divinitatii, el este artistul inzestrat cu har si capabil sa descifreze taina creatiei artistice. Aici se manifesta
motivul visului, ca unica modalitate de comunicare a omului cu forta divina. Manole "se culca" si "un vis
visa", in care "o soapta de sus" i-a dezvaluit taina izbanzii. Zidurile vor rezista daca "Cea-ntai sotioara /
Cea-ntai sorioara" va fi zidita de vie in structura manastirii. Jertfa care li se cere este sacrificiul de sine,
mesterii zidind in peretii manastirii propriul sentiment de iubire, propriul lor suflet. Verbele din aceasta
secventa se afla la conditional-optativ, sugerand conditia ramanerii in picioare a zidurilor: "Ca orice am
lucra / Noaptea s-a surpa".

Jertfa umana presupune pastrarea secretului si mesterii fac un juramant - motivul juramantului - prin
care se angajeaza sa nu destainuie nimanui taina: "Cu toti sa giuram / Si sa ne legam / Taina s-o
pastram", astfel incat a doua zi in zori, "Orice sotioara / Orice sorioara" se va ivi sa fie cea pe care "s-o
jertfim / in zid s-o zidim!". Dramatismul este amplificat de diminutivele "sotioara" si "sorioara", care se
repeta in acest fragment, sugerand sentimentul iubirii profunde ce trebuie sacrificat.

Partea a treia ilustreaza motivul femeii destinate zidirii. Manole presimte ca aleasa destinului tragic va fi
sotia sa, acest fapt si pentru a ilustra ideea ca iubirea celor doi este mai puternica decat a celorlalti si
atunci sacrificiul va fi pe masura actului creator. Mesterul asista neputincios la apropierea Anei de locul
constructiei si rosteste o invocatie catre Dumnezeu ca sa dezlantuie stihiile naturii ca s-o opreasca din
drum: "Da, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Sa faca paraie, / Sa curga siroaie, / Apele sa creasca,
/ Mandra sa-mi opreasca, /S-o opreasca-n vale, / S-o-ntoarca din cale!". Dumnezeu ii asculta ruga si da
"ploaie spumegata", dar "ea tot venea / Si s-apropia". Invocatia lui Manole continua, Dumnezeu ii
asculta ruga si de aceasta data si "sufla un vant / Un vant pre pamant, / Paltini ca-ndoia, / Brazi ca
despoia / Muntii rasturna", dar Ana isi continua drumul: "Ea mereu venea, / Pe drum sovaia / Si s-
apropia, / Si amar de ea, / Iata c-agiungea!".

Motivul probelor este evidentiat de depasirea obstacolelor ivite in calea Anei, care, ca un personaj de
basm, reuseste sa treaca peste toate piedicile pentru a-si indeplini telul. Ana este, asadar, o fiinta
superioara, ca si Manole, iubirea fiind cea care i-a dat puterea necesara. Elementele fantastice sunt
prezente si in dialogul lui Manole cu divinitatea, care reactioneaza la rugile mesterului. intreg tabloul
confirma iubirea profunda care ii leaga pe cei doi soti si forta interioara a Anei care depaseste toate
piedicile, sugerand faptul ca este devotata si iubitoare, devenind si ea apta pentru a implini, alaturi de
sotul ei, creatia.

» Punctul culminant este ilustrat de tabloul al patrulea, care debuteaza cu starea de bucurie a celorlalti
mesteri, care "Mult inveselea / Daca o videa". Scena sosirii Anei la zidurile manastirii este incarcata de
un dramatism sfasietor, realizat prin antiteza dintre esenta si aparenta: "Iar Manea turba, / Mandra-si
saruta, / in brate-o lua / Pe schele-o urca, /Pe zid o punea /Si, glumind, zicea: / - Stai, mandruta mea, /
Nu te sparia, / Ca vrem sa glumim / Si sa te zidim!". Atitudinea disperata si impresionanta a lui Manole
reiese din antiteza intre zbuciumul sau sufletesc si gesturile tandre, calme, dar si din increderea Anei in
iubirea lor - "Ana se-ncredea / Si vesel radea". in plan stilistic, dramatismul scenei este amplificat de
monorima de tip feminin, in -a, -ea, dand senzatia acustica de vaiet, de tanguire rascolitoare,
sfasietoare, iar profunzimea dragostei este sugerata de diminutivul "mandruta". Motivul zidirii treptate
este ilustrat de cresterea zidurilor si de jeluirea gradata a Anei. incrancenat, Manole lucreaza frenetic,
zidind odata cu Ana propria iubire, fapt exprimat prin diminutivele "gleznisoare", "pulpisoare",
"costisoare", "tatisoare", care sunt repetate obsesiv, precum si prin expresia cu o puternica forta de
sugestie: "Iar ea, vai de ea!", "Dar ea, vai de ea!", "incat, vai de ea!". Suferinta Anei este reliefata si de
chemarea prin repetitie, "Manoli, Manoli, / Mestere Manoli!", iar patima creatiei de care este stapanit
mesterul este ilustrata printr-o suita de verbe sugestive, la imperfect: "turba", "saruta", "zicea", "tacea",
"zidea", "lucra".

Manastirea se inalta ca rod al dragostei si al jertfei si de aceea va ti o zidire sfanta unica.

» Deznodamantul corespunde ultimului tablou, al cincilea si include motivul conflictului feudal, motivul
lui Icar si motivul fantanii. Primele doua versuri compun concis tabloul locurilor unde s-au petrecut
evenimentele, acelasi de la inceputul baladei, asigurand simetria perfecta a operei: "Pe Arges in gios, /
Pe un mal frumos". Este prezentat Negru-voda, venit sa se inchine la "cea monastire, / Falnica zidire",
care este impresionat de maretia constructiei, "Monastire nalta / Cum n-a mai fost alta". Voda, bucuros,
ii pune pe mesteri sa jure "cu mana la pept" si sa raspunda sincer daca s-ar pricepe sa faca o alta
manastire "Mult mai luminoasa / Si mult mai frumoasa?". Aflati pe acoperisul manastirii, mesterii
raspund cu mandrie si voiosie ca oricand vor sti sa zideasca "Alta monastire, / Pentru pomenire, / Mult
mai luminoasa / Si mult mai frumoasa". Orgolios, Negru-voda porunceste sa strice schelele si sa ridice
scarile, lasandu-i pe cei zece mesteri "sa putrezeasca / Colo pe grindis, / Sus pe coperis". Motivul
conflictului feudal ilustreaza - asadar - antiteza dintre daruirea spirituala a artistului pentru o constructie
unica si egoismul conducatorului feudal, care-si atribuie meritele acestei zidiri. Motivul lui Icar a fost
denumit astfel dupa o legenda straveche, din mitologia greaca. Din porunca regelui Minos, Icar a fost
inchis, impreuna cu tatal sau, Dedal, in Labirint, de unde au reusit sa evadeze cu ajutorul unor aripi, pe
care si le-au facut din pene lipite cu ceara. Icar, cuprins de patima zborului inalt, s-a apropiat prea mult
de soare, ceara s-a topit si el s-a prabusit in mare. Semnificatia acestei legende este aceea ca omul care
aspira spre absolut, cade rapus de propriul ideal.

Mesterii din aceasta balada vor sa se salveze, facandu-si aripi din sindrile si incercand sa zboare de pe
acoperis, dar "pe loc cadea, / Si unde pica / Trupu-si despica". Impresionat puternic de chemarea Anei,
care se auzea din zidurile manastirii, Manole este sfasiat de durere: "Manea se perdea, / Ochii-i se-
nvelea, / Lumea se-ntorcea, / Norii se-nvartea" si cade mort, ca si ceilalti mesteri: "Si de pe grindis, / De
pe coperis, / Mort bietul cadea!". in locul unde a cazut Manole s-a facut o fantana: "O fantana lina, / Cu
apa putina, / Cu apa sarata, / Cu lacrimi udata!". Motivul fantanii simbolizeaza marturia sacrificiului de
sine al artistului care a reusit sa-si implineasca menirea. Manastirea mareata, de o frumusete unica si
fantana cu apa sarata a lacrimilor semnifica dainuirea peste veacuri a talentului unui artist genial si
marturia iubirii profunde, unice, pe masura constructiei. Atat manastirea Argesului, cat si fantana din
apropiere motiveaza elementele de legenda incluse in aceasta balada populara. in acest tablou domina
epicul si dialogul. Ca figuri de stil, cel mai intalnit este epitetul, pentru a scoate in evidenta frumusetea
locurilor sau maretia constructiei: "mal frumos", "falnica zidire", "monastire nalta", "monastire () mult
mai luminoasa si mult mai frumoasa". Repetitiile unor versuri, cu subtile inversiuni, sunt alese anume,
pentru a amplifica dramatismul sortii artistului impatimit de creatie, cum sunt cele care exprima
tanguirea Anei: "- Manoli, Manoli, / Mestere Manoli! / Zidul rau ma strange, / Tatisoara-mi plange, /
Copilasu-mi frange, / Viata mi se stinge!". Durerea sfasietoare a lui Manole este exprimata prin
aglomerare de verbe sugestive, puse la Imperfect: "auzea", "se perdea", "se-nvelea", "se-ntorcea", "se-
nvartea", "cadea".

Balada populara "Monastirea Argesului" este o creatie poetica de mare profunzime a ideilor, construita
cu un limbaj artistic ce se bazeaza pe imagini si simboluri, valoarea ei pentru cultura romaneasca fiind
confirmata de faptul ca mari autori ai literaturii culte, ca Lucian Blaga sau George Calinescu, au folosit-o
ca izvor de inspiratie in operele lor.