Stoia Larisa

XII C

“Lacustră” de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul

secolului al XIX -lea, ca o reacție împotriva poeziei retorice a
romanticilor, a impersonalității reci a parnasienilor și a naturalismului.
Chiar dacă gruparea simbolistă, scindată, fost efem eră, estetica
simbolistă va continua să influențeze poezia secolului al XX -lea.
Simbolismul românesc este primul curent literar artistic care s -a
desfășurat concomitent cu cel european, sincroniz ând literatura română
cu cea a Europei occidentale. Acest cu rent cunoaște trei etape: Cea de
apariție și răspândire (1880 -1900), etapa de maximă înflorire (1900 -
1916) și cea de-a treia etapă fiind cea de regres, până aproape la
dispariția totală din peisajul literar (aproximativ până în 1940).
Ca și cel european, simbolismul românesc are aceleași principii:
simbolul, sugestia, corespondențele, muzicalitatea, versul liber. Date
fiind schimbările de paradigmă de la începutul secolului al XX -lea,
simbolismul tematizează cele mai copleșitoare sentimente de melancolie,
singurătate, cele mai profunde stări de reverie, încercările de evadare
prin parfum, muzică, cea mai acută criză a omului -prizonier al mediului
citadin, pentru care natura a devenit un decor îndoliat.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc,
un poet vizionar, creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un
poet al sensibilității, un spirit decadent, un poet al marilor tristeți. Lirica
lui evidențiază stări depresive, de adâncă tristețe, degradarea psihicului
până la distrugere sau dispariție. Starea obișnuită e tristețea,
deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătății, ale
descompunerii lumii. Bacovia este parcă poetul coborât în Infern pentru
a aduce la suprafață vedenii stranii, strigăte de t eroare. Prin aceste stări
reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă,
o autosalvare în fața lumii nesigure. Bacovia își compune un stil din
suferință și izolare, creând poezii de o frumusețe stranie, imposibilă de
imitat.
Versurile lui Bacovia sunt împărțite în cinci volume: ”Plumb”,
”Scântei galbene”, ”Cu voi”, ”Comedii în fond”, ”Stanțe burgheze”.
Fundamentale în aceste volume sunt următoarele repere: orașul, omul -
fragment, moartea, dragostea, natura. Universul creat de acest a este lipsit
de divinitate, iar omul bacovian este strivit iremediabil sub greutatea
masivă a lucrurilor. Trăsătura principală a tuturor creațiilor este
sinceritatea absolută, iar procedeul insistent folosit este cel al repetiției
conduse spre obsesie.
Poezia ”Lacustră” face parte din primul volum de versuri al lui
George Bacovia, intitulat ”Plumb”, din anul 1916. Aceasta este
simbolistă, deoarece autorul folosește simbolurile , cuvinte folosite cu
Stoia Larisa
XII C

sens conotativ, cu scopul de a exprima idei, sentimente, t răiri (simbolul

ploii și ale locuințelor lacustre ) care sugerează, în această poezie,
moartea și ideea de moarte. Simbolul "lacustră" are drept corespondent
în natură o locuinţă temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută
de patru piloni, ceea ce sugerează faptul că eul poetic este supus
pericolelor, de aceea se autoizolează, devenind un însingurat în
societatea de care fuge. Strofa întâi exprimă simbolic ideea de
atemporalitate existenţială ca stare de permanenţă sâcâitoare a eului
liric, "De-atâtea nopţi", poetul percepe direct, "aud", ploaia care este"
atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice ("Aud
materia plângând"), întreg Universul trăieşte un dramatism sfâşietor .
Simbolistă este și repetiția: ”Spre locuințele lacust re” ceea ce creează o
atmosferă monotonă și apăsătoare.
O altă trăsătură este importanța acordată muzicalității sugerată de
verbele ”plouând” și ”plângând”. Ele sunt simbolul unor sunete
deranjante care exprimă suferința sufletească. Natura, ca decor simbolist,
apare prin următoarele elemente: noaptea, ploaia, malul, podul,
locuințele lacustre.
Tema acestei oper e face referire la sf ârșitul individual și universal,
fiind sugerat de angoasa omului bacovian copleșit de apa din jurul lui.
Din element primordial care a dat naștere universului, apa se transformă
în element distrugător, apocaliptic, ce aduce moartea uni versului. Poezia
”Lacustră” ilustrează condiţia nefericită a poetului într -o lume ostilă,
meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor
specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului
sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor,
dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului
liric în această lume sufocantă, apăsătoare.
Dimensiunile spaţiului infinit, cele ale potop ului de ape dezlănţuite
sunt sugerate pe cale auditivă, căci, în acest nou univers, unde a fost
propulsat poetul, sensibilitatea, simţurile sale au căpătat noi proporţii.
El are acum capacitatea să audă „materia plângând”. Într-o împrejurare
atât de vitregă, de dezlănţuire parcă ireversibilă a for ţelor naturii, poetul
simte primejdia morţii, intrarea într -un „gol istoric”.
Simbolurile suferinţei şi ale înfrângerii sunt elocvent conturate în
contextul general de apăsare şi claustrare exercitat de forţele
incontrolabile ale naturii dezlănţuite, de in vazia apelor ca element ce
produce inevitabil dezagregarea: „De -atâtea nopţi aud plouând,/ Aud
materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce -un gând/ Spre locuinţele
lacustre/ Un gol istoric se întinde,/ Pe -aceleaşi vremuri mă găsesc…/ Şi
simt cu de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc.”
Sentimentul acut de întoarcere în timp, de însingurare, de dispariţie
în marea revărsare cosmică devine predominant: „Sunt singur şi mă duce -
un gând/ Spre locuinţele lacustre.”
Stoia Larisa
XII C

Viziunea despre lume este pesimistă și tragică, simbolizată de

plânsul universal al materiei. Ploaia naște în sufletul omului bacovian
neliniștea resimțită la nivelul simțurilor: „aud”, „în spate mă izbește”,
„tresar”, „mi se pare”, „tresărind”, „simt”. Ba covia supralicitează
simțurile cu scopul de a sublinia recăderea în vidul dinaintea creației:
„Un gol istoric se întinde”.
În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabilește un raport
obsesional, raport fixat de frecvența și recurența termenului o bsesiv în
unsprezece poziții semantice: „plouând”, „scânduri ude”, „val”, „pod”,
„mal”, „ploaie”, „piloții” și „tot plouând” și „lacustre”. La început ploaia
e percepută senzorial "aud plouând", "aud materia plângând", ca o
desfășurare monotonă, agasantă ș i îndelungită, timpul e dat de adjectivul
"de-atâtea nopți". Actul percepției e nocturn, pentru că întunericul
atenuează eventualele obiecte, mărește resimțirea senzației unice, fiind
spațiul propice al reveriei și solitudinii. Condiția însingurării e decl arată
fără echivoc în versul al treilea: "sunt singur", schimbarea categoriei
gramaticale a adjectivului precizează că e vorba de o condiție a omului,
nu de o însușire a lui, și în împrejurările date ea provoacă o asociere cu
condiția omului preistoric în locuințele lacustre - "și mă duce-un gând
spre locuințele lacustre"
În faza inițială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare
fenomenală care presează asupra senzațiilor sale, aducându -le într-o
stare de tensiune. Tensiunea declanșează mecanismul aso ciativ al
subconștientului care caută termeni de referință, îi găsește și provoacă o
răsturnare a perspectivei. În aceste circumstanțe starea de tensiune se
justifică, își găsește (fără a o anula) o cauzalitate mai orgolioasă și
poezia se termină prin ampl ificarea ei aproape explozivă. Obsesia
îngheață însă aici, ca o crispare a conștiinței amenințate de distrugere.
Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într -o simetrie
perfecta, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându -se
numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a
timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.
Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse; unul exterior, al
lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vi eţii psihologice, al
trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu
se poate adapta realităţii ostile.
Strofa întâi ex primă, în mod simbolic, dezagre garea materiei, sub
acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea
nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de
la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii
cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic
asupra „somnului fiinţei şi a lumii . Astfel, apele din realitatea obiectivă,
„ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având
proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc
Stoia Larisa
XII C

la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei, imagi nea

lacustrelor. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
In strofa a doua, este continuată ideea elemen tului acvatic, prin
intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „val, „pod", „mal.
Starea de nevroză, de iritare, provocată în p rima strofă de plânsul şi
dezintegrarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua,
sentimente generate de pericolul iminent: „În spate mă izbeşte -un val”.
Reacţiile instinctuale pri mează, eul fiind redus la contururile acestora:
„Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n -am tras podul de la mal ”. Apare
motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un
somn întors", care se transformă într -un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de
singurătate a poetulu i, prin regresiunea în „golul istoric" al începuturilor
lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul
versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant pro duce
exasperare, dar şi resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la
nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu -se
sub acţiunea distrugătoare a apei. încordarea, întin derea nervilor în mod
excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic
al potopului.
Ultima strofa o re ia simetric pe prima, în afară de versul al doilea,
care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot
aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându -se de la universal
la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi f inită.
Relația dintre incipit și final este una de simetrie, căci dă impresia
de cerc închis: „De-atâtea nopți aud plouând”, „Sunt singur, și mă duce
un gând/ Spre locuințele lacustre”. În mod simbolic, despre această
imposibilă eliberare din cercul nopții , criticul Ion Caraion vorbea ca
despre un „sfârșit continuu” căruia nimeni nu i se poate sustrage.
În concluzie, lumea imaginată de poetul George Bacovia în poezia
„Lacustră” este o lume terorizată de prezența ploii, iar omul bacovian
este dominat de spaimă și de incapacitatea de a se exprima altfel decât
prin gândul la abisul dinaintea facerii lumii.