1

Poezia lui Marin Sorescu

Marin Sorescu, născut pe 29 februarie 1936 în Bulzești și decedat pe 8 decembrie

1996 în București, se remarcă prin atitudinea sa neomodernistă. Urmează cursurile școlii primare
în satul natal apoi își continuă studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova și la
Școala medie militară „Dimitrie Cantemir” din Predeal. Studiile universitare le face la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fiind student al Facultății de Filologie, Istorie și
Pedagogie și având lucrarea de diplomă dedicată lui Tudor Arghezi, „aspect important în
evoluția sa literară, model central al decantărilor sale neomoderniste”1.
Scriitorul a integrat sugestii șocante în versuri ingenioase care au fascinat atât
publicul, cât și criticii care „vedeau în ele un simptom și o promisiune de înnoire” 2. A dat dovadă
de spirit antidogmatic într-un moment în care dogmatismul începea să dispară astfel încât s-a
adaptat ușor la schimbările literare, dovada fiind ciclul „La Lilieci” unde poezia este distinctă.
Deși parodiile cu care a debutat la vârsta de 28 de ani („Singur printre poeți”, 1964)
nu au valoarea „Parodiilor originale” ale lui George Topârceanu (1916), ele accentuează faptul
că „Sorescu, este, din generația lui, unul dintre poeții cei mai cultivați măcar în sensul de a-și fi
citit confrații”3. Nu a debutat în mod întâmplător cu parodii deoarece principala trăsătură a
operelor sale este spiritul parodic.
Cu alte cuvinte este vorba de ceea ce Gérard Genette va numi intertextualitate, iar
Sorescu apare cu intertextul cu o generație înaintea optzeciștilor. „Puțini poeți din anii `60-`80
permit un mai complex examen al raporturilor intertextuale decât Sorescu” 4. Se poate spune că
intertextualitatea de la Sorescu provine de la Ezra Pound și T. S. Eliot, poeți pe care i-a tradus și
comentat. Poezii precum „Shakespeare” sau „Trebuiau să poarte un nume” evidențiază ideea
intertextului. Prin ele Sorescu a readus noblețea în poezie. Folosind citatul, aluzia, parafraza și
parodia poetul utilizează limba tribului, evidențiind relația dintre hipertext și hipotext. În ciuda
originalității acestor două poeme, recitite azi, nu mai au aceeași prospețime de odinioară
deoarece „școala a tocat până la urzeală acest tip de poezie”5 așa cum a făcut și cu cea a lui
Alecsandri, Eminescu sau Coșbuc.

1
Gabriel Nedelea, Introducere în neomodernismul românesc. Nichita Stănescu și Marin Sorescu, Craiova, Editura
Universitaria, 2016, p. 76.
2
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008,
p. 1033.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 1035.

1
 Se găsesc diverse personalități în lirica sa (Shakespeare, Don Juan, corbul lui Poe,
Adam și Eva, meșterul Manole) pe care le tratează în manieră burlescă, adică le trage de mustăți,
le arată limba, le dezbracă în pielea goală sau le obligă să-și schimbe hainele între ele. Eugen
Negrici observă faptul că Sorescu a reușit să învioreze marile teme, dar fără a le depoetiza cu
adevărat. El are o poeticitate aparte, una orală, care este dublată de implicarea ludicului.
În anul 1965 publică volumul „Poeme”, pentru care primește Premiul Uniunii
Scriitorilor în anul 1966, premiu pe care îl va obține de încă cinci ori în timpul carierei sale. În
acest volum se observă ușurința cu care sunt tratate temele filozofice. L. Raicu spune că Sorescu
a reușit să îmblânzească filosofia; poetul nu subapreciază problemele, ci, dimpotrivă, le ia foarte
în serios. În plus, este evidentă potrivirea dintre ideile sale și cele ale lui Nichita Stănescu
(„Doctore, simt ceva mortal/ Aici în regiunea ființei mele,/ Mă dor toate organele,/ Ziua mă
doare soarele,/ Iar noaptea luna și stelele” – „Boala”).
Modernismul lui Sorescu nu este alcătuit din ambiguități, spre deosebire de ceilalți
poeți care sunt interesați de cultivarea neclarității. De fapt, fiecare poezie a lui Sorescu are,
asemenea unei fabule, un sâmbure etic. Nici 2umorul sau inteligența din poezia sa nu sunt
caracteristici ale neomodernismului nostru din anii `60. Astfel, „meritul lui Sorescu este de a fi
creat o formulă poetică”6.
Deși ideile din poeziile sale par a fi la îndemâna oricărui cititor, criticii nu au reușit să
ajungă la un acord în ceea ce-l privește pe poet, fapt ce denotă misterul. Ușurința de a descoperi
ideea este amăgitoare; atunci când crezi că ai descoperit simpla natură a liricii sale, dai peste o
altă enigmă. „Facilitatea se dovedește înșelătoare, câteodată, și, când ești mai convins că ai
descoperit natura acestei lirici, în aparență simplă și accesibilă, constați că poezia ți-a scăpat
printre degete”7.
Pentru un timp poezia lui Marin Sorescu rămâne neschimbată. Cel mai solid volum
este „Tușiți” (1970) în care se găsesc câteva mari parabole lirice cum ar fi: „Simetrie”, „Cămila”
sau „Tușiți”. Dar este o diferență de ton. În timp ce în „Poeme” poetul este interesat de farmecul
lumii („Am zărit o lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți” – „Am zărit
lumină”), cu „Moartea ceasului” apar neliniștea și teama, iar tonul este anxios („Până când ne va
ieși în cale/ Sfânta Vineri/ Să ne spună printre altele/ Că nu mai suntem tineri./ Și că ea n-o să ne
mai dea de-acum/ Nici electricitate pentru flacără,/ Nici lemne pentru fum.”). Este cunoscută
prezența arghezianismului în poeziile pentru copii, însă adevăratul arghezianism se află în aceste
parabole lirice.

25
Ibidem, p. 1034.
6
Ibidem.
7
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Volumul I-Poezia, Brașov, Editura Aula, 2001, pp. 164-165.
2
 „Prăpastie” din „Tinerețea lui Don Quijote” reia într-un mod comic tema comunicării
cu absolutul. Dumnezeu este un bătrân surd care cere să i se scrie mesajele pe hârtie
(„Dumnezeu e surd/ Și trebuie să-i spun ceva/ Îi scriu pe-o foaie de hârtie./ Așa se procedează/
Cu toți surzii.”). Dar acesta nu este singurul obstacol ce stă în calea comunicării deoarece chiar
dacă mesajul este așezat pe o hârtie, Dumnezeu nu înțelege scrisul („Dar mie nu-mi înțelege
scrisul”). Cerând ajutorul unor „călători” în speranța unei rezolvări are parte doar de mai mult
ghinion fiindcă „oamenii nu sunt surzi, ci numai grăbiți”, o descriere care se potrivește și zilelor
noastre, având un caracter chiar tragico-comic.
„Descântoteca” din 1976 apare cu primele poezii erotice. E prima încercare de
schimbare majoră înainte de „ La Lilieci”. Poeziile sunt monologuri lirice, dar cu aspect prozaic
în mod intenționat ales. Nu mai avem fabule, ci scene de cuplu cu bătaie metafizică. Poetul nu
iubește, ci vorbește liric despre iubire, uneori plăcut, alteori plictisitor, implicând astfel
trivialități de gândire printre care își face loc prozaismul.
Cu seria „La Lilieci” (primul volum în 1973, al șaselea în 1998) se observă o
schimbare. Acest ciclu a fost început în 1971 în timpul unei burse în America. Se poate vorbi aici
de o influență americană dinspre „Spoon River Anthology” a lui Edgar Lee Masters (1915).
Totuși, primul volum al ciclului nu a fost bine primit în epocă deoarece a produs încurcături și a
fost chiar contestat. S-a spus că poetul ar fi forțat mâna criticii. Standardele vremii cuprindeau
elemente clare fixate cu grijă în conștiința poeților, dar și a criticilor. În schimb, poemele din „La
Lilieci” au un decupaj narativ (povestire, portret, psihologie, dialog), sunt realiste, prozaice, au
ecouri biografice, satul este reconstituit nu numai etnologic sau muzeografic, ci și ca viziune,
amintind de o monografie,iar oralitatea este dată de vocile celor mai diverși protagoniști. În anii
`70 a spune despre o poezie că e narativă, prozaică, monografică sau realistă era un lucru
compromițător. Poezia de acest gen îi scandaliza pe critici și atunci când era vorba de Coșbuc
sau Goga.
În primul volum există o tendință de mitologizare, de structurare ancestrală, având și
un caracter parabolic. După Edgar Papu primul volum din ciclul „La Lilieci” se poate intitula
„Amintiri din copilărie”. Se găsește în el perspectiva copilului asupra satului în care s-a născut.
Sunt prezente jocurile copilăriei (lupta cu gărgăunii din scorbură), unele fiind utile economic
(făcutul pe momâia). Când nu se joacă copiii observă obiceiurile și tradițiile lumii rurale ca și
cum ar viziona un spectacol. Un aspect important este cu siguranță cel lingvistic. În vorbirea
personajelor sunt plasate inteligent expresii idiomatice sau etimologii populare. De exemplu, o
femeie căreia copiii i-au dărâmat vasele din pod și i-au astupat hornul se vaită zicând: „Oho, se
văieta Lelița, plecând prin odăi,/ Mai stau și eu o țâră la voi,/ Că nu se mai poate trăi, fato, în

3
cojmelia aia,/ Ori plouă peste mine în cergă,/ Parcă vine ududoiul,/ Ori iese fumul bușneag”. În
plus, toponimele și poreclele oferă umor, iar descrierea acțiunilor personajelor este detaliată.
O apariție memorabilă este Mitrele din „Zpânzuratul”. Acea poezie, la fel ca multe
altele ale lui Sorescu, are un nucleu narativ. De fapt, tot poemul este o metaforă în sine; nu mai
avem un text care să conțină figuri de stil, ci o figură de stil care se întinde pe parcursul a
unsprezece strofe. O caracteristică importantă a acestei opere este comicul tragic, ce evidențiază
luciditatea și asumarea autorului. La o analiză mai detaliată se poate observa simplitatea
mesajului poeziei: spectacolul morții lui Mitrele care este ajutat și de alți săteni (soția care îi face
„betele înflorate” sau cel care tăia întotdeauna creanga) este un obicei din satul respectiv pentru
a induce acceptarea ideii de moarte.
Structura din ciclul „La Lilieci” este simplă: se începe sau se termină cu un pasaj
confesiv, amintind astfel de „Poeme” prin utilizarea unui ton glumeț în tratarea unor teme
serioase, apoi sau înainte sunt relatate întâmplări, realizate portrete, este utilizat dialogul în care
„proza vieții de toată ziua se răsfață în voie”8. 3
În următoarele volume nu se mai poate vorbi de Creangă deoarece perspectiva
copilului nu mai este de găsit. Monografia se dezvoltă, dar detaliile amintesc acum de
„Moromeții” lui Marin Preda. Potrivit lui Ov. S. Crohmălniceanu, Sorescu a creat un univers
rural complet diferit de cele ale lui Slavici, Creangă sau Sadoveanu.
Postumele din „Puntea” (1997) dezvăluie un Sorescu diferit, ciclul fiind mai apropiat
de „Spitalul” lui Arghezi. Este o poezie directă și onestă, nu mai apare umorul specific operelor
precedente. Capodopera acestei perioade este din perspectiva lui Nicolae Manolescu poezia
„Scară la cer”.
Opera poetică a lui Marin Sorescu este valoroasă atât prin diversitatea sa, cât și prin
asumarea poetului de a aduce o schimbare, fiind „poate cel mai apăsat scriitor român de spaima
deșertăciunii creației literare”9. 4

Bibliografie

1. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române.Cinci secole de literatură, Pitești,

Editura Paralele 45, 2008.

2. Idem, Literatura română postbelică, Volumul I-Poezia, Brașov, Editura Aula, 2001.

38
Ibidem, p. 1036.
49
Gabriel Nedelea, op.cit., p. 110.
4
3. Nedelea, Gabriel, Introducere în neomodernismul românesc. Nichita Stănescu și Marin
Sorescu, Craiova, Editura Universitaria, 2016.