Sus

Veveriţele

Sărind de pe o picătură pe alta

Urcă prin ploaie până la coroana

Norului întunecos

Aşa aş vrea

Pe gândurile mele

Să urc până sus de tot,

Unde e posibilă liniştea

Pentru că viaţa şi moartea s-ar întâmpla

Mai jos de mine,

Ca ploaia sub nor.

(Marin Sorescu, Poeme,Ed. Pentru Literatură, Buc., 1967)

 Personalitatea şi Opera lui Marin Sorescu

Marin Sorescu este membru al generaţiei ’60, alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion
Alexandrescu, Constanţa Buzea. Scriitorul primeşte de-a lungul carierei sale numeroase premii şi
câştigă votul de încredere a lui Eugen Simion şi nu numai, este apreciat de critica literară dar şi de
publicul larg. Acest succes deplin e asigurat de ingeniozitatea sa, de accesibilitatea discursului său
poetic, imaginaţia ironic – parodică, de atracţia spre spectacol. De la debutul său din 1964, Marin
Sorescu a urcat constant în topul celor mai traduşi autori români şi s-a aflat tot timpul în prim-planul
câmpului literar. Fiecare dintre cele peste treizeci de cărţi publicate a fost o carte-eveniment, intrând
rapid în atenţia cronicarilor literari. Lucrările sale au fost traduse peste hotare, pe aproape toate
continentele planetei, totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate. Exegeţii au stabilit
imediat filiaţiile (asemănări cu opera lui Arghezi, Minulescu, Anton Pann, legătura cu teatrul
expresionist şi absurd), dar au remarcat şi permanenta înnoire a stilului şi uşurinţa cu care scriitorul
abordează o diversitate de genuri: poezie, teatru, proză, eseu, critică literară, jurnal, fără a-şi trăda
însă personalitatea.

Marin Sorescu s-a născut în 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj, plecat întâi în Craiova, oraş pe care
l-a văzut prima dată din car, după cum aflăm dintr-o poezie a sa. Scoala primară a facut-o în comuna
Bulzeşti. A învăţat apoi la Liceul ‘Fraţii Buzeşti’ din Craiova, transferat apoi la Şcoala Militară Predeal,
absolvită în 1954. Şi-a continuat studiile la Facultatea de Filologie din Iaşi (1955-1960). ‘Ca student’,
povesteşte prietenul său Tudor Nedelcea, ‘Sorescu s-a înbolnăvit. A fost internat în spital, având
atunci bucuria de a mânca prima portocală din viaţa lui: bine că m-am internat, că altfel nu aveam
ocazia să mănânc portocală, relata într-o scrisoare adresată fratelui său, George Sorescu. După
însănătoşire ar fi vrut să meargă la munte, dar nu avea palton, semn că sărăcia îl urmărea.’ Stabilit la
absovire în Bucureşti, va lucra ca redactor la revistele Viaţa Studenţească, Luceafărul, Ramuri,
Literatorul, ajunge redactor-şef la Studioul Cinematografic Animafilm şi va fi director al Editurii Scrisul
românesc. Ca predeterminări familiale ale lirismului, sunt de amintit versurile scrise de tatăl, Ştefan
Sorescu, şi fratele mai mare, George Sorescu, iar ca încercări de ucenic, nedivulgate tiparului, o gamă
de tentative literare care concurează, în elocventa ei varietate, cu întinderea atât de surprinzătoare a
creaţiei de mai târziu: epigrame, sonete, un poem istoric Expatriatul (evocând pe Nicolae Bălcescu),
un fragment de roman intitulat Ion Bulezeşteanu (1951), traduceri din clasicii ruşi şi preocupări
pentru culegerea folclorului. Primele versuri, satirice şi fanteziste îi apar în revista Viaţa Studenţească
şi în Iaşul literar în 1959. Tot în această perioadă lansează primul volum de versuri: Singur printer
poeţi (1964), titlul indicând ambiţia autorului de a se individualiza, de a-şi afirma originalitatea.
 Poetul

Poate pentru că a debutat cu poezie, Marin Sorescu a fost considerat în primul rând poet,
deşi el s-a dovedit o personalitate artistică foarte complexă. În poezie s-a definit destul de repede, a
aflat o formulă pe care a cultivat-o cu o virtuozitate ce i-a creat un loc privilegiat în lirica noastră.
Adică l-a făcut un poet extrem de popular. Marin Sorescu cultivă o poezie a inteligenţei, dar a unei
inteligenţe care nu dă complexe şi nu îndepărtează cititorul. Pe un ton distins, şugubăţ chiar, de o
familiaritate colocvială, dând sentimentul unei totale şi imediate perceperi, fără nici un efort. În
fiecare volum de versuri, în pofida tendinţei poetului de a abandona redutele deja cucerite, pot fi
descoperite câteva elemente constante care sunt totodată şi argumente în favoarea originalităţii
celui care se declara încă de la început singur printre poeţi. Poezia lui Sorescu şi-a câştigat un ton
apropape inconfundabil. Volumul de debut Singur printre poeţi (1964) e un volum de parodii şi
pastişe care vizează formele de manierism prematur al unor poeţi şi unele clişee ale liricii
contemporane în ansamblul ei. Un nou Topârceanu!, a spus de îndată crotica literară, şi formula a
urmărit multă vreme pe autor.1

În Poemele din 1965, Moartea ceasului şi Tinereţea lui Don Quijote, el cultivă aceleaşi
procedee, referentul fiind acum unul cultural. Cu un calm dezarmant şi pe tonul celei mai banale
conversaţii, el ne introduce într-o lume a fanteziei neîngrădite, unde scaunelor adunate de prin vecini
li se citesc seara versuri, unde curierul devine Sancho Panza (rolul lui Don Quijote fiind rezervat
poetului), unde ziua e vârâtă pe sub uşă în chip de ziar cu ştiri anticipate (‘Cică pe la prânz o să fiu
cam trist,/Nu se specifică motivul...’), unde iubirile se transcriu pe curat, de pe o inimă veche pe o
alta nouă, etc. Cu naturaleţe şi curaj, Sorescu a valorificat teme majore ale literaturii (moartea, viaţa,
destinul, iubirea), a verificat rezistenţa unor mituri sau personaje biblice şi a abordat, într-un limbaj
familiar, prin alegorii simple, subiecte precum fatalitatea limitei (Popice), singurătatea şi nostalgia
după copilărie (Jucării), nelinistea şi teama de moarte (Atlantida).

Pe o direcţie similară se situează şi volumele Tuşiţi, Suflete,bun la toate şi Astfel. Se

înregistrează în plus o amplificare a emoţiei care apare paradoxal tot ca efect al parodiei tematice.
Modul ironic se continuă şi în volumul Descântoteca, unde autorul descoperă, în sfârşit, tema iubirii
şi persiflează întreaga ei gamă de manifestări.
 Una dintre cele mai importante experienţe poetice este volumul La Lilieci, un univers poetic
pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Ideea i-a venit lui Sorescu în momentul în care acesta
se afla cu bursă în SUA la Universitatea din Iowa, când i-a căzut în mână un volum al poetului
american Edgar Lee Masters intitulat Spoonriver,construit în acelaşi mod. În cele şase volume
intitulate în spirit epopeic, există o adevărată schimbare de direcţie şi viziune: ciclul nu se mai
plasează sub un regim pur imaginativ, fixarea în timp şi spaţiu a lumii ţărăneşti descrise fiind de data
aceasta posibilă. Sorescu înfăţişează în aceste poeme Bulzeştiul, satul său natal, universul satului fiind
exploatat cu ironie şi umor, cu mare atenţie la detaliu. Sunt trecute în revistă sărbătorile, obiceiurile,
superstiţiile, ceremonialurile fundamentale din existenţa comunităţii rurale. Satul e colorat, pestriţ,
bun de gură, are nevoie de inedit şi forfotă a întâmplărilor ca să umple curgerea zilelor. La Lilieci este
o întâlnire a două lumi, a celei vizibile şi a celei invizibile (cimitirul), înseamnă recucerirea unui sediu
afectiv pierdut. Cea mai impersonală creaţie a lui Sorescu este şi cea mai legată de fiinţa sa
individuală.

Prozatorul

În abordarea acestui gen literar, pe Sorescu îl preocupă situţiile narative şi caracterele,

mediile sociale, obţinerea unei intrigi solide şi întreţinerea tensiunii epice.

Roman intelectual şi poliţist, în opinia lui Eugen Simion, Trei dinţi din faţă nu este în nici un
caz opera unui prozator/poet. Textul, de mari dimensiuni, nu este liric, autorul nu este interesat de
expresivitatea frazelor sau de cadenţa lor, de latura pur simbolică a evenimentelor. Acţiunea
reprezintă o serie de coincidenţe care îi asigură coerenţa romanului.2 Cele trei personaje centrale,
Val, sculptor, Tudor Frăţilă, gazetar şi prozator, Olga, o femeie inteligentă, vulcanică şi senzuală, au
destine întortocheate, tragice, din a căror descriere ia de fapt naştere romanul. Conflictul se încheagă
cu uşurinţă iar deznodământul are un anume grad de previzibilitate. Naraţiunea evocă înaintarea
circulară, în pânză de păianjen, formând o întretăiere de linii în care personajele cad pe rând victimă.

Marin Sorescu mărturiseşte că a lucrat câţiva ani la scrierea romanului, însă preocupările
pentru proză s-au manifestat la începutul muncii sale literare. Rafinamentul ironic, fantzia stilistică
sunt vizibile în replicile personajelor, în implicarea naratorului. Dincolo de aceste trăsături,
remarcabilă rămâne naturaleţea dicţiunii epice, chiar dacă autorul a început să scrie roman, direct,
fără a-şi forma mâna în proza scurtă. Si totuşi, a rezultat un roman ironic, cu o epică bogată, deloc
tentat de complicaţiile şi răsucirile analizei psihologice, un roman dinamic, fluent, foarte ‘lizibil’, deşi
obositor de spiritual, disimulând sub acest înveliş strălucitor, o problematică gravă.

Viziunea viziunii dă impresia unei parodii. Sorescu adună toate temele prozei contemporane
într-o structură imposibilă, însă nu lipsită în totalitate de sens. Romanul deschide o serie de piste pe
care le lasă apoi în aer: personajele dispar si apar fără nici o explicaţie, noi personaje apar din neant,
fabulei îi lipseşte morala, există o combinaţie a genurilor şi speciilor literare. Romanul este structurat
în trei părţi, refăcând atmosfera Craiovei postbelice, imaginea satului natal, fiind amendat pentru
excesele de imaginaţie şi gratuităţile de limbaj, cu toate circumstanţele atenuante pe care i le-ar da
lectura în cheie parodică.

Al treilea roman, Japiţa, apărut postum la Editura Fundaţiei ‘Marin Sorescu’ şi având o
circulaţie foarte slabă, nu a beneficiat decât de semnalarea lui şi poate de una sau două cronici.

Eseistul

Deşi nu-i egalează valoarea poeziei sau teatrul, eseistica lui Marin Sorescu se caracterizează
prin acelaşi aer de originalitate. Teoria sferelor de influenţă (1969) grupează o serie de încercări de
exegeză, de articole despre cinematografie şi reflecţii despre baladele româneşti. Eseul încearcă să se
fixeze pe două direcţii – poezia şi filmul.

Starea de destin, după ce analizează o întreagă literatură a destinului, exemplifică alte

destine, creatori de destine sau doar teoreticieni: Brâncuşi, Dostoievski, Albert Camus.

Cronicile literare din Uşor cu pianul pe scări (1985) continuă seria eseurilor Teoria sferelor de
influenţă şi Starea de destin. Aşadar nici autorul nu e sigur dacă această carte cuprinde cronici sau
eseuri, mai întâi pentru că aceste texte contrariază prin amploarea lor, iar apoi frapează temeinicia
documentării.

Insomnii pare la prima vedere o istorie a artei, fixând parcă pentru cititorul grabit, câteva
repere culturale universale din cele mai diverse domenii: sculptură, pictură, arhitectură şi bineînţeles
literatură.

Prin formulări neaşteptate, autorul se apropie de opere dificile, făcându-le în acest mod
accesibile şi cititorului. Sarcasmul se împleteşte cu lejeritatea unor observaţii sau cu farmecul tăios al
generalizărilor. Limbajul este familiar. Libertatea acestui stil conferă acestor eseuri un caracter inedit.
Sorescu dă dovadă de un fler excepţional în selectarea textelor pe care le analizează, în interpretarea
lor, dar şi de o imaginaţie pe măsură.

Dramaturgul

Într-un singur domeniu Marin Sorescu este primit cu aplauze necondiţionate, apropiat valoric
numai de piscuri universale: dramaturgia. Fără îndoială, teatrul său jucat aici şi peste hotare nu este
în toate expresiile sale un teatru pentru marele public, dar tocmai aici stă nobleţea teatrului său în
acea aparentă detaşare cu care discută problemele cele mai profunde ale existenţei noastre. Ca
dramaturg, realizările sale sunt spectaculoase. Piesele lui s-au bucurat de un succes imediat şi au fost
traduse şi jucate pe mai multe scene ale lumii. Autorul a modificat într-o manieră decisivă legile şi
convenţiile teatrului naturalist, a introdus mai multe elemente inovatoare (a scris texte cu un singur
personaj, a apelat la interiorizarea dialogului), a asimilat principiile şi procedeele teatrului expreionist
şi absurd şi a impus o problematică serioasă pe care a tratat-o în registru cosmic. Iată ce marturisea
însuşi Sorescu în legătură cu teatrul său:

Îmi place teatrul, în primul rând că este o meserie; şi în al doilea rând, pentru că este o
meserie imposibilă, având de-a face cu inspiraţia, care încă nu se ştie ce este şi care sector
administrativ ori cerebralo-sufletesc trebuie s-o controleze şi s-o aprobe.

Când am început să scriu teatru eram un naiv – şi din cauza asta mi-au şi ieşit poate unele
lucrări mai rotunde – ca jucătorul improvizat care câştigă prima dată – la nimereală – şi după aceea
se încăpăţânează să se prezinte la ruletă zi de zi, ruinându-se cu voluptate, dar antrenat.

Simţind că încep să mă crispez, am trecut la piese istorice, mutând propria dramă în crisparea
unei epoci din secolul al XV-lea românesc. Căci, am uitat să vă spun, dacă Iona şi Paracliserul sunt eu
– ca să parafrazez cunoscuta butadă – tot eu sunt şi teatrul meu istoric. (Extemporal despre mine,
revista Vatra, 1981)

Demonstrând că nu este lipsit de concepţie sau de viziune nici în acest gen literar, el şi-a
organizat echilibrat universul dramatic. Astfel, Iona, Paracliserul şi Matca, adunate în trilogia Setea
muntelui de sare sunt parabole ale cunoaşterii umane, Răceala şi A treia ţeapă constituie sectorul
istoric, iar Există nervi şi Pluta meduzei reprezintă compartimentul comic. Contrar însă acestor
delimitări, textele sunt prin simbolistică, prin încărcătura filozofică, prin fuziunea comicului cu
tragicul, prin distribuţia accentelor ludice, ironice, parodice, mult mai complexe.
 Iona, subintitulată Tragedie în patru tablouri, a fost considerată o parabolă, dar şi o parodie a
mitului biblic, a fost încadrată în teatrul poetic, alegoric şi a dat naştere unor interpretări dintre cele
mai diferite. Aceeaşi dorinţă de a ajunge la o certitudine, de a găsi un sens al vieţii îl caracterizează şi
pe Paracliser, eroul singular al unei alte tragedii.

În Matca, autorul concepe un alt personaj (Irina) dedicat unei iluzii, dar care, de data
aceasta, reuşeşte să învingă singurătatea şi absurdul.

Marin Sorescu reformulează radical şi teatrul istoric, lărgindu-i formula dramatică.

Convergenţa comicului şi tragicului, substituirea codului eroic cu unul parodic, alcătuirea unui fundal
istoric în care absurdul şi hazardul au devenit principiile dictatoriale, dar şi folosirea unor clişee
verbale contemporane, asigură modernitatea acestor piese.

În Răceala, pretextul dramatic este simplu. Mahomed al II-lea intenţionează să cucerească

Ţara Românească, să-l pedepsească pe Vlad Ţepeş şi să-l istaleze pe tron pe fratele acestuia, Radu cel
Frumos. Sultanul neglijează însă problemele armatei, fiind preocupat mai mult de reforma culturală a
imperiului şi petrecându-şi timpul scriin versuri. Deşi Vlad Ţepeş nu apare pe scenă, portretul său
rezultă totuşi din descrierile pe care i le fac supuşii sau căpitanii săi.

A treia ţeapă aduce în prim planul scenei dramatice acelaşi erou controversat care, de data
aceasta, este prezentat pe tot parcursul acţiunii. Semnificaţia piesei rămâne însă ambiguă.

Pluta meduzei şi Există nervi ilustrează pe linia celorlalte piese, aceeaşi ambiţie a omului de a ieşi din
limitele existenţei comune, de a-şi depăşi ignoranţa şi de a face faţă singurătăţii şi dramei
incomunicării. Această zbatere continuă, absurdă, confuzia şi dezordinea vieţii moderne, căderea în
deriziune a fiinţei umane sunt satirizate de autor, în acest fel comicul ajungând să funcţioneze ca un
reflex al tragicului

La moartea lui (8 decembrie 1996 – răpus de o boală incurabilă a ficatului), au rămas în

manuscris cinsprezece volume inedite, poezie, jurnal, roman. Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru
grafică şi pictură, în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage. Scriitorul este
înmormântat la Cimitirul Bellu, în perimetru destinat Academiei Române.