TEME IAC

TEMA 1.

Cuvântul „virtual” îşi are originea în latinescul „virtus”, care înseamnă „putere”,
„forţă”. În filosofia evului mediu virtualul se referea la acel ceva care exista ca putinţă şi nu ca
act. Virtualul nu se opune realului sau realizabilului, ci actualului, „prezentificării” de acum.
Virtualizarea, ca procesualitate, înseamnă o mişcare inversă actualizării, de mutare a unui lucru
sau activităţi în sfera posibilului, a evoluţiilor şi capriciilor ulterioare, a indeterminării spaţiale
şi temporale. Ea nu are nimic negativ în sine, ci ţine de acea putere a omului de a se proiecta,
de a ieşi de sub constrângerile imediatului, datului, prezentului. „Virtualizarea - subliniază
Pierre Levy – este unul dintre cei mai importanţi vectori ai creării realităţii”. Efectele ei au un
mare impact asupra realităţii ca atare.

Temă de reflecţie
Puteţi identifica situaţii de virtualizare a activităţilor umane? Numiţi-le şi descrieţi-le în mod
succint.

TEMA 2.

Proprietatea esenţială a lumii virtuale o constituie autonomia, respectiv capacitatea

acestei realităţi artificiale de a exista prin sine, fără nici o înrădăcinare concretă, dar care se
rabate asupra realităţii descoperind-o, inventând-o, realizând-o. Precum celebra marionetă
italiană, Pinocchio, care păpuşă fiind devine animată şi independentă de creator, şi lumea
virtuală se desprinde de subiectul ce a generat-o, fiinţând de sine stătător şi influenţând
realităţile la care face trimitere.
Se pot degaja mai multe înţelesuri ale realităţii virtuale, cu ipostaze subiacente.
Într-o primă accepţiune, realitatea virtuală este o simulare a lumii obţinută prin
manipularea unor modele, a unor structuri, a unor legături specifice. Cea mai nouă unealtă de
simulare pare a fi ordinatorul, el însuşi un simulacru al funcţionalităţii şi performativităţii (cei
drept, maximizate) a creierului uman.
În al doilea rând, realitatea virtuală are ca specificitate nu simpla reproducere a unor
modele reale, ci deschiderea unui evantai de potenţialităţi prin depăşirea proprietăţilor
lucrurilor reale. Într-un muzeu virtual, putem manevra altfel tablourile, intrând în structurile
lor interne, fapt de neimaginat într-un muzeu real.
Pentru alţii, realităţile virtuale constau în producerea, prin instrumente sofisticate, a
unei cvasi-realităţi, ca urmare a unei fuziuni om-maşină, prin translarea la om a unor
instrumente de re-activare sau maximizare a unor funcţiuni naturale (apelul la ochelari,
telescop, proteze, stimulatoare cardiace, de pildă), dar şi de translare la maşini a unor
proprietăţi umane (de a vorbi, de a reacţiona printr-o conduită antropoidă).
Un alt sens este dat de calitatea acestei realităţi virtuale de a fi putătoare de promisiuni.
Realitatea virtuală este un proiect care pregăteşte apariţia unei realizări sperate (Europa unită,
Pacea mondială etc.). Virtualul, ca termen, provine din virtute, şi are înţelesul de acel ceva care
se proiectează înspre dorinţa mult-visată.

Temă de reflecţie
Meditaţi la următoarea dilemă: poate fi realul substituit de virtual? În ce situaţii şi cu ce
consecinţe?
TEMA 3.

Asistăm astăzi la un puseu în ceea ce priveşte virtualizarea educaţiei, la ivirea altei

„feţe” a acesteia. Avem de a face cu o înscriere expresă a formării sau a unor etape ale acesteia
pe un palier explicit virtual. Înmulţirea liniilor de instruire deschisă şi la distanţă, includerea
cyber-culturii ca un nou referenţial în învăţare, atragerea internetului ca sursă şi mijloc didactic,
multiplicarea în timp real a legăturilor dintre partenerii educaţiei mediate de calculator,
raportarea la cyber-spaţiu ca mediu privilegiat, informatizarea educaţiei în genere constituie
exemple concludente ale evoluţiei enunţate. Nu înseamnă că totul în materie de educaţie se
mută dinspre actual către virtual. Fără o necesară şi precisă actualizare (a unor cunoştinţe,
deprinderi, valori), nu poate fi vorba despre virtualizare. Ceva nu poate să apară din nimic.
Virtualul se adaugă, firesc, la conduitele care s-au realizat prin programele educative clasice.

Temă obligatorie
Ce predispoziţii sau achiziţii trebuie să probeze educatul pentru a se înscrie într-un dispozitiv
virtual de formare. Numiţi şase astfel de achiziţii de bază.

TEMA 4.

Prin intermediul calculatorului şi al reţelelor virtuale, fiecare poate intra în principiu în

legătură cu alte persoane, cu alte moduri de gândire şi de vizare a lucrurilor. Reţeaua instituită
şi principiul deschiderii permanente a fluxului informaţional constituie gajul universalizării
sistemului, fără pericolul totalitarismului sensului. Fiecare nou venit, cu partea sa de
contribuţie ideatică, măreşte eterogenitatea, salvând sistemul de riscul închiderii ideatice.
Sistemul informaţional este aditiv, cumulativ, multidirecţional, autocorectiv, dilatant. Fiecare
conexiune suplimentară adaugă noul, deschide alte chei interpretative, regenerează inteligenţa
colectivă. Universalul adus de Internet nu generează unicitate, dictat ideatic. Şi, în nici un caz,
acesta nu conduce la manipulări ideologice sau la totalitarism social (în afară de cazul când
„navigatorii”au predispoziţii către aşa ceva!).

Temă de reflecţie
Aţi putea identifica si unele pericole pe linia masificării şi manipulării presupusă de
informaţia postată în universul digital?

TEMA 5

Caracterul virtual al educaţiei este dat şi de de-localizarea şi de-teritorializarea cadrului

de realizare a formării. Se renunţă din ce în ce mai mult la întâlnirea fizică a actorilor, la sălile
de clasă, la şcoli în înţelesul lor tradiţional. Grupurile de învăţare sunt şi ele virtuale,
întâmplătoare, efemere. Poţi să faci o şcoală (virtuală!) şi să obţii o diplomă (reală!) fără să-ţi
fi văzut la chip profesorii sau colegii. Ei pot fi situaţi spaţial la cealaltă margine a lumii.
Experienţele purtate de protagonişti devin ele însele o bogăţie şi un atu important al învăţării.
Înveţi ce (şi de la cine) nici cu gândul nu gândeşti.

Temă de rezolvat
 În ce măsură situaţiile de învăţare ale sistemului naţional de învăţare probează existenţa unor
premise sugerate mai sus.

TEMA 6.

Şcoala contemporană este în faţa unei noi sfidări: ea este pusă în situaţia de virtualizare.
Virtualizarea este indusă de mai multe aspecte: facilităţile informării şi comunicării induse de
noile tehnologii, dinamica fără precedent a cunoaşterii, nevoia reformării profesionale. Sistemul
educativ trebuie virtualizat pentru a da un sens ciberculturii şi a realiza o integrare a net-
economiei promovată tot mai insistent de cyberspaţiu.
Mişcarea de virtualizare a formării va modifica profund stilul de raportare la cunoaştere,
vizibil la nivelul a două componente: nivelul tehnic, prin apariţia şi specializarea unor medii în
direcţia formării, şi nivelul pedagogic, prin reconfigurarea eşafodajului metodic specific înspre
autonomizarea persoanei, învăţarea prin colaborare şi co-generarea conţinuturilor învăţării.
Auto-învăţarea on-line, co-învăţarea în comunităţile virtuale, renunţarea la ierarhizarea
actorilor în dispozitivul formativ conduc la o elaborare fractală, hiper-textuală a capitalizării şi
răspândirii cunoaşterii. Cunoaşterea nu mai este un dat, ci o realitate emergentă, mobilă,
cumulativ-generativă. Relaţia profesor-elev se cere a fi regândită în noul context. Formatorul
încetează de a fi un simplu orator, ce expune cunoştinţe, poziţionându-se de acum încolo mai
ales ca un tutore, un acompaniator al educatului pe drumul cunoaşterii. Educatul devine
responsabil, ca şi coechipierii lui de actul în care este antrenat, construindu-şi sau reorientându-
şi traseul în funcţie de voinţa şi ritmul propriu.
Educatul este ajutat şi incitat să-şi procure cunoaşterea pe cont propriu. Îşi elaborează,
măcar în parte, propria cunoaştere. Devine curios, explorator, căutător al propriului câmp de
cunoaştere, a cărui cuprindere singur şi-o stabileşte. Poate să găsească mai mult sau mai puţin
decât i-a sugerat profesorul. Este încurajat să schimbe elemente ale cunoaşterii cu alţii (cu
profesorul sau alţi colegi), devine element activ în cadrul comunităţii virtuale de învăţare. A
produce, a gândi asupra a ceea ce se produce, a căuta şi a găsi noul, a-l transmite mai departe
sunt moduri prin care se sparge vechea logică a predării în beneficiul unei logici a învăţării.
Educaţia virtuală pune accentul pe învăţare, şi nu pe predare.

Temă obligatorie
Identificaţi şi descrieţi trei situaţii prin care formabilul îşi aduce contribuţia la instruirea sau
formarea altor co-echipieri.

TEMA 7.

Procesul autonomizării este deosebit de complex, acesta presupunând atât o reproducere

şi o menţinere a unor elemente stabile, viabile în contexte variabile, dar şi o schimbare a
perspectivelor vechi de înţelegere şi lecturare a lumii. Autonomizarea, în educaţie, devine
obiectul învăţării pentru individ, reprezentând o garanţie şi un element determinant al
perfecţionării devenirii sale. Procesul autonomizării este acel act prin care persoana devine din
ce în ce mai aptă să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi dirijeze viaţa fără apel la alţii dar în
concordanţă cu exigenţele acestora. Socializarea este un proces complementar celui de
autonomizare. Unul fără celălalt nu are valoare şi relevanţă.

Temă de reflecţie
În ce măsură învăţarea prin comuniune şi co-împărtăşire îşi găseşte relevanţa în epoca
informaţională?
TEMA 8.

Procesul mondializării constituie unul dintre fenomenele cele mai controversate ale
lumii actuale. Înţeles, uneori, ca o cale de dispariţie a particularităţilor şi de impunere a unor
modele generalizatoare (şi, de aici, unele reacţii vehemente de respingere), alteori, ca o mişcare
de unificare naturală a structurilor şi modurilor de acţiune, mondializarea a reverberat într-un
mod specific şi la nivelul strategiilor de realizare a educaţiei.
Dualitatea local-global durează de când lumea şi stă la baza dezvoltării societăţii
(culturii) umane. Îmbogăţirea spirituală se bazează pe schimb, pe dinamica dintre ceea ce dai şi
ceea ce primeşti, dintre cel ce emite ceva şi un receptor oarecare, dintre activitate şi pasivism
în procesul de comunicare spirituală. Uneori primeşti, alteori dai; uneori te impui, alteori asculţi
de alţii; uneori eşti luat în seamă, alteori eşti ignorat. Important să nu ocupi tot timpul acelaşi
statut sau rang în schimbul ce se face. Procesul de omogenizare nu are cum să câştige; cu cât el
va fi mai reclamat, cu atât reacţia de heterogenizare va fi mai amplă. Cu cât cineva va intenţiona
să ne distrugă identitatea, cu atât mai mult noi o vom afirma.

Temă obligatorie
Descrieţi câte trei avantaje şi dezavantaje ale globalizării şi internaţionalizării educaţiei.

TEMA 9.

Societatea umană este astfel organizată încât să transfere, prin educaţie, în plan evolutiv
dar şi sincronic, valorile pe care le deţine. Forţa unei societăţi este dată de această putere
iradiantă a cunoaşterii răspândită în timp şi spaţiu. Miza educaţiei o reprezintă savoir-ul,
cumulul de valori culturale, transferabilitatea acesteia de la unii la alţii (de acum în veci, de aici
spre alte spaţii). Cunoaşterea constituie o condiţie antropologică a persistenţei omului în timp
şi peste vremuri.
Democratizarea cunoaşterii, prin disponibilizarea masivă şi rapidă a noilor achiziţii
teoretice, aduce nu numai emancipare, ci şi disconfort, insecuritate, datorită multitudinii
variantelor explicative puse în circulaţie la un moment dat. În locul unei surse sigure, ferme,
unice apare pluralitatea perspectivelor. În acest caz, rămâne ca sarcină pentru utilizator de a
identifica şi aplica acea teorie care se potriveşte cel mai bine la problemele de soluţionat. Există
o grijă generată nu de carenţă, ci de supraabundenţă. Trebuie să ştim ce este oportun şi valoros
în „oceanul” de cunoştinţe care ne înconjoară, să valorificăm ceea ce este pertinent şi nu
prejudiciază alte seturi de valori (morale, civice, culturale). Căci o valoare autentică, fie ea şi
instrumentală, pragmatică, nu trebuie să anihileze celelalte valori.

Temă de reflecţie
Care este statutul cunoaşterii în era informatizării?