„În absența stăpânilor”- destinele deformate de regimul comunist

Nicolae Breban poate fi considerat un punct de reper atunci când vine vorba despre
literatura română postbelică. Își face debutul într-o perioadă în care politica subordonează orice
manifestare, mai ales pe cele din domeniul artei. Cu toate acestea, talentul său a dat naştere unor
personaje ce uimesc.
Se simte o dorința de răzbunare la scriitorii care și-au închegat cariera după 1964
(Marin Preda, Nicolae Breban, Fănuș Neagu etc.), dar și la cei care își încep cariera după 1971.
Atât abaterile neprevăzute din cursul narațiunii din romanele lui Nicolae Breban, cât și unele
tipologii abisale reflectă respingerea autorului față de mecanismele impuse în perioada
respectivă. Breban utilizează în romanele sale introspecția și analiza psihologică, tehnici
dezaprobate de critica anilor `50.Astfel „prozele sale urmează traseul de la tipic la excepțional”1.
Nicolae Breban a considerat că poate reabilita romanul deoarece „era compromis de
dictatura proletcultă”2. „Francisca”, „În absența stăpânilor” și „Animale bolnave”, toate trei
scrise la Lugoj, au avut această misiune.
La o primă examinare, titlurile celor trei părți din romanul „În absența stăpânilor” par
a promite subiecte diferite, însă, citind cu atenție, se poate observa că „o realitate morală
particulară obsedează pe autor”3. Astfel, cele trei părți ale romanului au același subiect, idee
întărită de titlul operei deoarece cele trei nuvele surprind vârstele la care lipsesc adevărații
stăpâni, bărbații.
Primul episod naratorial, „Bătrâni”, prezintă începutul sfârșitului vieții. Este pusă sub
observație ticăloșia, dezintegrarea morală și fiziologică, grotescul în formele lui tragice. Doamna
Nițaș, doamna Capriș, doamna Willer, doamna Pleiniceanu, soții Berinde, domnul Pleșoianu sunt
niște bătrâni răi, unicul lor sentiment e ura, unica lor realitate morală este răutatea. Restul,
limbajul, delicatețea gesturilor, sentimentul de frăție și chiar de sacrificiu nu constituie altceva
decât un fals. Majoritatea bătrânilor aparțin fostelor clase pe care revoluția sau războiul le-au
deposedat și, odată cu pierderea poziției sociale, ei și-au pierdut și personalitatea. Interesul lui
Nicolae Breban este de a examina efectele morale ale acestui fenomen. Așadar, prozatorul refuză
vechea viziune despre filozofia și frumusețea vârstei patriarhale și alimentează ideea că indivizii
deposedați de bunurile materiale trăiesc în sentimentul josniciei, trăsătura dominantă fiind ura. În
prelungirea acestei realități psihologice, simțurile naturale ale indivizilor se modifică; de

1
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism-Proza, București, Editura Fundației PRO, 2006, p.207.
2
Nicolae Breban, Riscul în cultură, București, Editura Ideea Europeană, 2007, p. 396.
3
Eugen Simion, Scriitorii români de azi, Volumul II, București, Editura Litera, 2002, p. 10.
1
exemplu, domnul Pleșoianu se efeminează. Excepția care scapă condamnării tiranice a disoluției
o reprezintă doamna Iamandi și, într-o oarecare măsură anticarul Pamfil. Autorul consideră că
instinctul erotic al acestora este justificat de psihologia vârstei critice la care se află. Pamfil este
un individ comun, în jur de 60 de ani, suferind de o boală cronică a pielii capului. El se culcă,
sub ochii doamnei Iamandi (o femeie văduvă, care își trăiește viața în abstinență sexuală) cu o
tânără, dându-i astfel o lecție răutăcioasă distinsei și cumpătatei doamne. Pe acest teren degradat
moral se ridică povestea doamnei Iamandi și povestea bunicii sale, asemănătoare, în câteva
privințe, cu cea a personajului E.B. din „Femei”. Este singura dramă care scapă de sarcasmul
autorului, unica imagine mai blândă din această panoramă plină de fapte teribile. Retrasă într-o
viață asexuală, trăind o bătrânețe prematură, dar distinsă, este supusă unei experiențe halucinante
(asistă paralizată la scena acuplării) fapt ce îi dezmorțește simțurile și declanșează demonul
seducției pentru Pamfil.
Cea de-a doua narațiune, „Femei”, este centrată pe tânăra E.B. Narațiunea urmărește
destinul acestei tinere, de la primele semne de independență morală, până la gestul ei final,
tragic, ce o transformă în victimă a propriei sale energii. Ea are o structură caracterială dublă,
fiind cea care va avea două trăiri tipice: o sinucidere sentimentală și una fizică. Răzvrătită
împotriva familiei, fata dezvăluie un caracter puternic, o natură voluntară și independentă.
Familia este construită pe raporturi de indiferență (îl ignoră pe tatăl său, iar pe mamă o
disprețuiește). Când doamna Barta îi găsește, ca și surorii sale, Lia, un logodnic (mediocrul
doctor Subu) E.B. alege un prieten, pe R.V., și născocește o iubire fulgerătoare, ca reacție de
apărare și respingere a iubirii stăruitoare a doctorului Subu. Planurile nu decurg așa cum au fost
stabilite, deoarece E.B. se îndrăgostește de R.V. și astfel suferă prima ei înfrângere. Spre
deosebire de mama și sora sa, E.B. reușește să-și stăpânească simțurile. Drept urmare, îl
părăsește pe R.V. și, pentru a-și pedepsi slăbiciunea de a se fi îndrăgostit de un om slab și
neserios, se căsătorește cu doctorul Subu, inferior ei. Căsnicia acesta nu este în realitate decât
acceptarea propriei pedepse, înfruntând nouă ani de infern asumat și trăit cu perfectă stăpânire de
sine. Se va implica apoi într-o relație extraconjugală, care o consumă atât de tare, încât ea va
divorța, pentru a se dedica noii relații, al cărui caracter neobișnuit constă în faptul că este atrasă
atât de bărbatul matur, Catargi, cât și de Cătălin, fiul acestuia; o relație oarecum aparte, dar des
întâlnită și în alte romane, cu mici variații (bărbatul o iubește pe mamă, dar o curtează pe fată,
sau, chiar în acest roman, bărbatul este atras de mama lui E.B., dar se căsătorește cu fiica cea
mare de care apoi divorțează). E.B. își împinge limitele imaginației aproape de absurd,
închipuindu-și Sfânta Treime alcătuită din cei doi bărbați Catargi, reprezentând Tatăl și Fiul, iar
ea reprezentând sfântul Duh. Când lumea în care trăiește nu se ridică la nivelul ei spiritual, ci
dimpotrivă, este sufocată cu compromisuri și ipocrizii, tânăra alege să treacă la nivelul următor,
2
să se elibereze prin moarte, comițând păcatul capital: sinuciderea. Aparent, o face pentru că
fostul soț îi interzicea să-și mai vadă propriul fiu, sperând astfel să o facă să revină în căsnicie. În
planul mai profund al romanului, eroina este marcată de căutarea „stăpânului absent”, pe care nu
îl poate identifica în jurul ei, de aici și dezamăgirea față de cei care se dovedesc falși stăpâni,
precum primul soț. Tânăra duce o luptă cu sine însăși, luptă împotriva propriului destin,
înfrângându-și sentimentele, emoțiile, orice fel de bucurie.
Misterul este unul din puținele capricii feminine pe care E. B. și-l însușește până la
final. La început dorește să-și nege feminitatea, aceasta fiind doar voință impusă, puterea de a-și
domina simțurile, energia de a domina actele morale și nimic mai mult. Căsnicia cu Subu,
bărbatul pe care nu îl iubește, este încercarea de a se opune caracterului ei voluntar, refugiul pe
care și-l creează. Relația cu Catargi anunță o exaltare în sufletul său, crezând astfel că a găsit
stăpânul pierdut. Acesta se dovedește însă a nu fi stăpânul autentic, iar feminitatea ei o trădează,
căsătorindu-se cu el. Secvența „Femei” surprinde așteptările noastre de a citi o vastă panoramă a
psihologiei feminine, căci ea, prin reprezentantul desemnat, E. B., întruchipează sfârșitul tragic
al unor întâmplări ce nu sunt deloc comune, nu caracterizează femeia în general. „Voluntarismul
și luciditatea nefirească fac din tânăra E. B. un alter ego al autorului și el purtat spre o țintă
misterioasă de propria – monstruoasă – energie.”4
Cel de-al treilea episod narativ, „Copii”, sporește cel mai mult analiza psihologiei
abisale, cu o excepțională precizie. Universul psihologic explorat de data aceasta este cel
infantil. Herbert este un copil obișnuit, cu preocupări obișnuite, jucăuș, sociabil, fascinat de cei
din jurul lui, de multe ori chiar imitându-i. Această realitate comună, aparentă, ascunde o alta
întunecoasă și chinuitoare. Contrar crezului vârstei inocenței, acest copil simte la un alt nivel
toate dramele existențiale: frica, plictisul, senzualitatea incipientă.
Oglinzile carnivore sugerează în chip metaforic suferința prin care trece individul
care descoperă, de la o vârstă fragedă, existența și brutalitatea ce o implică (printre ele și atracția
erotică). De exemplu, piciorul dezgolit al mătușii stârnește la Herbert o curiozitate plină de
spaimă, un vag fior erotic.
În această ultimă parte identificăm și cea de-a treia temă (după aceea a senilității
maligne și a eroticului agresiv): tema energiilor morale. Personajele lui Breban sunt ființe
autoritare, care cad adesea victimă forței colosale ce pune în mișcare impulsurile vieții lor
morale. O astfel de energie întâlnim la Herbert, ale cărui manifestări ies din sfera specifică
vârstei. Pentru a-și testa voința, curajul de a înfrunta spaima, Herbert se supune unei probe
hotărâtoare. Când tânărul cu imaginație bogată este mustrat, el se gândește la un zeu atotștiutor
și puternic, care, mai târziu, devine un model pentru copil, dorind să devină el însuși acest zeu.

4
Ibidem.
3
Și copiii refuză „vârsta fericirii” și se lasă seduși de propriile forțe își testează voința, se
construiesc zei.
Romanul este un studiu detaliat al psihologiilor pe vârste, ce prezintă cazuri ale
unor destine deformate de politica regimului comunist. Titlul surprinde ideea esențială prin care
se pot rezuma cele trei nuvele: stăpânii sunt bărbații, iar în absența lor (evident încarcerați într-
un regim al închisorilor), rămâne numai partea fragilă a societății, adică bătrânii, femeile și
copiii, care, în condițiile sistemului comunist, permanent setat împotriva valorilor burgheze, și-a
pierdut orice urmă de demnitate și umanitate.
Bătrânii, din secvența omonimă, sunt animați de același sentiment: ura. În fapt, ei
sunt victimele regimului comunist care i-a deposedat de bunuri, le-a luat tot, avere, statut social,
iar în lipsa oricărui lucru ce odinioară reprezenta lumea lor, transformarea în rebuturile societății
a fost iminentă. „Dacă nu am ști astăzi proporțiile și consecințele acestui jaf criminal și ale
lichidării elitei noastre, ne-am putea lăsa seduși încă esteticește de sarcasmul brebanian, de
alunecarea neîntreruptă a ochiului său spre amănuntul grotesc, de felul cum exploatează virtuțile,
rareori exploatate de noi, ale penibilului.”5.
Personajele trăiesc mai mult în interioritate, iar ceea ce reiese la suprafață nu este
decât semnalul aprofundării stărilor interioare și atmosfera tensionată ce o creează. Nicolae
Breban scoate la lumină partea întunecată a lumii, pe care cei mai mulți dintre scriitori o
ambalează într-un înveliș mult prea delicat.

Bibliografie

1. Breban, Nicolae, Riscul în cultură, București, Editura Ideea Europeană, 2007.

5
Eugen Negrici, op. cit., p. 214.
4
2. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism-Proza, București, Editura Fundației
Pro, 2006.

3. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Volumul II, București, Editura Litera, 2002.