„MOARA CU NOROC”

ANALIZĂ / CARACTERIZAREA PERSONAJULUI GHIŢĂ

„Moara cu Noroc” de Ioan Slavici este una dintre cele mai complexe nuvele ale scriitorului, iar
problematica acesteia poate fi urmărită pe mai multe nivele: social, etic şi psihologic. Caracterul
psihologic al nuvelei este susţinut de problematica abordată, de amploarea conflictului interior şi,
totodată, de modalităţile de investigaţie specifice prozei psihologice: monologul interior şi introspecţia.

În primul rând, titlul nuvelei reprezintă clişeul cultural al împlinirii unei dorinţe oarbe, în cadrul
căreia toate personajele vinovate de această imoralitate sunt pedepsite cu moartea la finalul operei.
Structura „cu noroc” anticipeaza motivul literar „fortuna labilis”, adică noroc schimbător, soartă
schimbătoare. Iniţial, afacerile lui Ghiţă prosperă, însă întâlnirea sa cu Lică declanşează, ironic titlului,
toate nenorocurile ce aveau să îi păgubească pe tinerii îndrăgostiţi.

În al doilea rând, relaţia dintre incipit şi final este marcată de intervenţiile bătrânei soacre, care
încadreaza în mod simetric opera, putând fi tratate ca un prolog, respectiv un epilog (prolog: „Omul să
nu fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.”,
epilog: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine;
dar așa le-a fost dat!...”). În spatele vorbelor sale este ascunsă vocea auctorială, morala fiind astfel pusă
sub masca obiectivităţii. Astfel, ele înglobează viziunea faţă de lume a scriitorului ardelean, care îşi
construieşte subiectul şi caracterele după nişte principii etice solide. În consecinţă, după moartea cea
dramatică a celor doi soţi, nepedepsiţi rămân doar bătrâna şi copiii, simbolizând puritatea şi inocenţa.

De asemenea, conflictul este unul complex, conform unei opere realist-psihologică. Conflictul de
natură socială este cel care se manifestă între protagonist şi ce spune lumea din jurul său, întrucat
normele morale sunt fixate de colectiv şi trebuie să fie acceptate categoric de către acesta. Conflictul
moral are în vedere comportamentul protagonistului, care până la urmă renunţă la aceste norme,
comportamentul său luând o cale sumbră, acesta devenind violent, insensibil şi nepăsător faţă de Ana,
alungând-o: „— Îmi stai în cale”. Din perspectiva psihologică, opera prezintă conflictul interior trăit de
Ghiţă, punându-se singur în situaţia grea de a alege între raţiune şi pasiune, mergând, din păcate, pe
drumul cel greşit din acest punct de vedere.

Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-un spaţiu transilvănean, real. Acţiunea se desfăşoară între doi
reperi temporali de natură religioasă, anume Sfântul Gheorghe şi Paşte.

La început, Ghiţă este un om cinstit, caracterizat de soacra sa drept „un ginere harnic”. Cu această
vizibilă iubire faţă de locul său de muncă, reuşeşte să transforme locul monoton ce era Moara cu Noroc
în „cârciuma lui Ghiţă”. Situaţia, însă, se schimbă odată cu apariţia la cârciumă lui Lică Sămădăul. Ghiţă,
din moment ce totul îi megea bine, se compromizează singur, realizând că nu poate rămâne la han decât
dacă devine omul lui Lică. În continuare, în sufletul său încep să se zbuciume două dorinţe arzătoare, dar
contradictorii: să devină bogat alături de Sămădău, ori să îşi păstreze moralitatea. Sfâşiat de aceste
gânduri şi vrând, nevrând, acesta se îndepărtează nespus de mult de Ana pe parcursul nuvelei, devenind
închis în sine şi acru faţă de familia sa, la un moment dat chiar regretând că are copii şi soţie pentru că
astfel avea ceva de pierdut încercând să se îmbogăţească cu Lică. Ultima fază a degrădării sale morale
este momentul în care Ghiţă o aruncă pe Ana în braţele lui Lică, drept momeală. Într-un sfârşit, chinuit
de vinovăţie, o ucide pe Ana după ce se întoarce la Moară, acesta fiind ucis, la rândul lui, de către Răuţ la
comanda lui Lică.

În concluzie, opera „Moara cu Noroc” de scriitorul ardelean Ioan Slavici evidenţiază o lume
complexă, cu multe morale demne de luat în calcul faţă de orice cititor.

„FÂNTÂNA DINTRE PLOPI”

ANALIZĂ
 „Fântâna dintre plopi” este a patra dintre cele nouă povestiri din „Hanu-Ancuţei” (1928) de Mihail
Sadoveanu. Povestirea este o specie a genului epic, de mici dimensiuni, situându-se ca întindere între
schiţă şi roman. Este o naraţiune subiectivizată, care se limitează la relatarea unui singur fapt epic (unei
singure întâmplări).

În primul rând, titlul povestirii, la prima vedere, trimite desigur la toposul unde cei doi tineri
puteau scăpa de barierele impuse de societate, fiind locul în care le înflorise dragostea. Fiind format din
două cuvinte cheie, „fântâna”, ce simbolizează un izvor al iubirii, în contrast cu „plopii”, ce sunt adesea
asociaţi cu sumbrul, moartea, caracterizaţi ca nişte copaci singuratici, fiind şi un loc tragic prin poziţia lor
în formă de cruce. Deşi în acest loc a început cu adevărat relaţia dintre căpitan şi fată, ironic marchează
şi sfârşitul acesteia când Marga este aruncată în fântână.

În al doilea rând, datorită structurii de povestire în ramă, incipitul şi finalul naraţiunii “Fântâna
dintre plopi” sunt duble. Astfel, povestirea începe cu un fragment din rama în care se descrie sosirea la
un han a unui boier, pe care unul dintre călători îl cunoaşte ca fiind Neculai Isac, prietenul lui din
tinereţe. Finalul are aceeaşi structură. Mai întâi este prezentat sfârşitul povestirii lui Isac în care se
descoperă moartea Margăi, iar apoi se revine în prezent la regretul personajului faţă de iubirea pierdută.

De asemenea, conflictul exterior este unul social, preexistent relatiei dintre personaje: conflictul
dintre boieri şi grupul marginalizat al ţiganilor. A doua întalnire a îndrăgostiţilor marchează izbucnirea
acestui conflict, care culminează cu sfârşitul brutal al Margăi. Conflictul interior derivă din cel exterior,
este de natură psihologică şi are loc în sufletul Margăi. Aceasta oscileaza între iubirea pentru căpitan şi
îndatoririle faţă de grupul social din care face parte. Drama ei consta în imposibilitatea de a face o
alegere clară între alternativele pe care le are.

Timpul naraţiunii cadru este unul magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o întreagă
lume şi stă sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii, al
naratorului anonim, obiectiv, al autorului, care evocă nostalgic toamna aurie ,,într-o îndepărtată vreme”
a tinereţii sale; timpul povestit, al toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al
celeilalte Ancuţe. Spaţiul povestirii este unul mitic, hanul, ce se transformă în cronotop tipic sadovenian.
Hanul este suprapersonaj, fiind o realitate simbolică la care se raportează nu numai eroii, ci şi
întâmplările evocate.

În concluzie, datorită elementelor prezentate ulterior, putem observa că în povestirea “Fântâna

dintre plopi” a lui Mihail Sadoveanu se urmăreşte maturizarea şi conturarea personajului principal
Neculai Isac.

“POVESTEA LUI HARAP-ALB”

ANALIZA
 Basmul - termen derivat din vechea slavă basnî „născocire”, „scornire” - este o specie a genului
epic, în proză, mai rar în versuri, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare,
înzestrate cu puteri supranaturale, aflate în luptă cu forţe nefaste ale societăţii sau ale naturii,
reprezenate la nivel simbolic de balauri, zmei, vrăjitoare, oameni însemnaţi pe care, în cele din urmă, le
biruiesc. În basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este prezentată lupta dintre bine şi rău,
mai exact lupta dintre Harap-Alb şi Spân.

În primul rând, titlul basmului reprezintă chiar numele personajului principal, acest nume fiindu-i
dat după ce Spânul i-a schimbat statutul, în scena în care ia avantaj de naivitatea fiului craiului şi îl
păcăleşte să coboare în fântână. Titlul ar putea fi considerat un oximoron, deoarece „Harap-Alb”
înseamnă „negru alb”, harapul fiind un rob negru. Acest oximoron poate semnifica împărţirea mezinului
atât la rolul de sclav, cât şi de stăpân pe parcursul poveştii.

În al doilea rând, incipitul este introdus prin formula „Amu’ cică era odată...”, situând naraţiunea în
atemporalitate, într-un timp nedefinit, mitologic. Spaţiul, de asemenea, este şi el nedefinit, nu se dă nici
un detaliu faţă de unde sunt situaţi craiul şi fiii săi, însă se ştie doar că destinaţia iniţială finală a
protagonistului este celălalt capăt al lumii. Incipitul conţine, de asemenea, un simbol existent în
majoritatea basmelor, cifra 3, ce indică perfecţiunea, craiul având 3 feciori iar Împăratul Verde 3 fete.

De asemenea, finalul basmului înseamnă remedierea conflictului din incipit, prin pedepsirea şi
omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea eroilor cu un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care ia
parte şi povestitorul. Relaţia incipit-final, aşadar, avertizează cititorul că va pătrunde într-o lume unde
totul este posibil, însă pe care apoi va trebuii să o părăsească. În acelaşi timp, aceste formule pun graniţe
între lumea reală şi cea fabuloasă, deşi în ambele fragmente se află elemente aparţinând verosimilului.

Conflictul basmului reprezintă relaţia dintre Harap-Alb şi Spân şi înfrângerea acestui antagonist.
Spânul are, totuşi, un rol important în maturizarea tânărului protagonist, demonstrând cuvintele craiului
înainte ca mezinul să plece: „să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Specific unui basm,
conflictul este rezolvat la final în urma pedepsei Spânului cu moartea pentru toate faptele sale.

Harap-Alb este personajul principal al basmului. El este caracterizat atât cuajutorul mijloacelor
directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte (caracterizarea prin propriile
acţiuni, nume). Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă, fiind conturat ca
un tânăr curajos, milostiv și hipersensibil. Călătoria pe care o face flăcăul pentru a ajunge împărat
corespunde unei iniţieri în vederea pregătirii lui pentru a deveni conducătorul unei împărății. Faptele
eroului rămân în limita umanului, iar probele care depăşesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul
celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, etc.). Lipsit de
experienţă, devine sluga Spânului, dovedind totuţi loialitate şi credinţă faţă de el. Eroul îşi respectă
cuvântul dat şi este capabil să-şi asume vinovăţia. Cele 3 probe la care îl supune Spânul îl deprind pe
flăcău cu greutăţile vieţii, acesta neavând puteri supranaturale, ci este chiar umanizat, putând să
triumfeze aceste probe doar cu ajutorul Sfintei Duminici şi a calului său. Aceste probe îi însuşesc valori
morale esenţiale: bunătatea, perseverenţa şi adaptarea la diverse situaţii ale vieţii. O altă experienţă
determinantă prin care trebuie să treacă tânărul este întâlnirea cu omul roş, un alt pericol de care fusese
sfătuit de tatăl său să se ferească. Cu toate acestea, Harap-Alb reuşeşte să îşi facă prieteni adevăraţi care
să-l ajute în timpul probelor date de omul roş (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă,
furnicile, care deşii au nişte trăsături neobişnuite, acestea devin un adevărat talent la momentul
potrivit).
 În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb îşi cunoaşte şi dragostea, aceea find fata Împăratului Roş.
Decapitarea acestuia este simbolică, având un rol purificator şi marchează finalul procesului de iniţiere.
Eroul este înviat de fata Împăratului Roş, îşi recapătă statutul social şi, dovedind că s-a maturizat,
primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata de care era îndrăgostit.

În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult prin care Ion Creangă îşi dezvăluie
viziunea despre lume, arătându-le cititorilor numeroase morale demne de luat în calcul.