Moara cu noroc

Ioan Slavici

Opera lui Ioan Slavici surprinde aspecte din viata satului, a târgului şi
a orasului transilvănean.El descinde din traditia intelectualului artist ardelean
prefigurat de corifeii Scolii Ardelene pentru care literature este aranjament
moral, zonă de manifestare a militantismului pentru o cauză colectiva.
Slavici are vocatia marilor valori traditionale:munca, traditia, credinta.
In cele mai multe opere, mesajul ideologic este destul de transparent.
In Moara cu noroc, caracterul moralizator, chiar daca nu este enuntat direct,
transpare din deznodământ. Din punct de vedere literar, remarcam opţiunea
pemtru un realism fundamental, caractere bine construite, stil sobru. Epicul
este fluent, coerent, planurile temporale sugestive, structura circulară cu
vocatia descrierii, cu interesul pentru analiza psihologica, pe care de altfel o
şi inaugureaza în literature română. La Slavici, apar primele tentative de
analizare a abisalului (pulsiuni instinctuale erotice sau tanatice ).
Moara cu noroc, publicata în volumul Novele din popor, este o nuvelă
în cod realist, construită pe tehnica suspansului ca un autentic western.
Tema o reprezinta consecinţele nefaste ale setei de avuţie. Conflictul
central este criza şi dezagregarea morala a individului fascinat de înavuţi-
rea cu orice preţ. Toposul îl reprezinta moara transformata în han la
intretăierea unor drumuri importante care vin din toate părţile Transilvaniei.
Remarcam maniera subversivă de intitulare pentru că, urmarind derularea
evenimentelor şi deznodamantul, mai potrivit ar fi fost Moara fara noroc sau
Moara cu ghinion.
Timpul: evenimentele au loc in a II-a jumătate al sec al XIX-lea, când
relaţiile economice de tip capitalist îşi pun amprenta asupra
comportamentului omului. Personajul principal ia decizia schimbării de
destin, luând in arendă hanul pentru a scapa de sărăcie. Intervalul de timp in
care se petrece actiunea este delimitat de două mari sărbatori creştine: Sf
Gheorghe si Paştele.
Spaţiul: Există la începutul nuvelei o descriere aproape microscopică
a spaţiului. Aceasta se focalizează la început asupra morii preschimbate in
han. Moara nu mai macină seminţe, ea va măcina în schimb destnele
oamenilor care se vor pripăşi aici în speranţa unei îmbogaţiri rapide.
Răscrucea: Locul in care se afla hanul este punctual cel mai tensionat
al crucii. Fortele malifice si benefice işi dispută întâietatea. Prin practici
străvechi, răscrucile sunt exorcizate prin ctitorirea unei cruci. In acest loc se
află nu una, ci cinci cruci, fie semn al unor exorcizari succesive nereuşite,
fie o intâmplare tragică a carei semnificaţie s-a pierdut.Textul este destul de
ambiguu în acest punct. Urmeaza apoi descrierea împrejurimilor insistand
asupra pustietăţii locurilor. Ca orice scriitor realist, Slavici recurge şi la
metoda anticipativă şi in cap al 2- lea descrierea imprejurimii hanului revine
cu insistentă pe natura devastată si ostilă. Padurea intunecată din fundal este
un fel de amenintare muta, iar corbii care isi gasesc loc de popas printre
cioturile unei păduri devastate din apropiere, avertizează asupra evoluţiei
tragice.
Nuvela are 17 capitole în care acţiunea evoluează gradat. Câteva
nuclee epice, unele chiar senzaţionale apar fireşti în desfăşurarea subiectului.
El atinge un punct maxim in cap 16 în care de fapt se produce şi
deznodamântul dramatic. Cap 17 este o simplă concluzie pe care o rosteste
bătrâna: ,,simteam eu ca n-are să iasă bine’’. Prin prolog si epilog nuvela
dobândeşte o structură circulară. Vorbele bătrânei din prolog anunţa tema
operei şi introduc termenii conflictului. Mama Anei joaca de altfel rolul
corului din tragediile antice greceşti. Ea se identifică cu vocea autorului
rostind sentinţele morale. Epilogul este partea finala a unei opera literare si
are caracter conclusiv. O astfel de structura amplă, cu prolog, epilog,
subiect, în care se pot identifica momentele acţiunii duce la concluzia că
Moara cu noroc poate fi considerată un microroman.
Instanţele comunicării: Slavici este ca mai toţi scriitorii ardeleni un
moralist. El observa cu atenţie realitatea şi isi lasa personajele să evolueze de
la sine potrivit destinului fiecăreia. Actiunile eroilor sunt bine motivate,
scriitorul preferand însă personajele puternice, capabile să-şi stăpânească
defectele. Naratiunea este la pers a III- a. Deşi narator clasic, obiectiv şi
nepărtinitor, el împrumută uneori vocea eroilor. In prolog şi epilog, cuvintele
bătrânei sunt cuvintele naratorului.
Personajele operei Moara cu noroc sunt bine realizate din punct de
vedere artistic. Autorul creează personaje complexe, rotunde prin modalităţi
de caracterizare diversă. Ele sunt determinate social şi psihologic. Ghiţa,
personajul principal al nuvelei este prezentat în primele pagini ca un om
cinstit, tată responsabil, grijuliu cu soarta familiei sale. Cum meseria de
cizmar nu îi asigură un trai decent, ia decizia schimbării de destin. Această
decizie nu este condamnabila atât timp cât este motivată de grija pentru ai
săi. Ia in arendă hanul de la Moara cu noroc, convins că situaţia materială se
va redresa în scurt timp.Câştigul nu întârzie să apară, iar satisfactia lui Ghita
şi a Anei este deplină la sfârsitul fiecarei zile în care işi fac socoteala banilor
agonisiţi.
Psihologia specifică intrusului este evidenţiata însă în contactul cu
oamenii locului. Recunoaşte in Lică adevaratul stăpân al acestor ţinuturi si
pentru a nu strica relaţia cu el nu intâzie sa i se supuna. Accep2 tacit
afacerile necurate ale lui Lica. In scurt timp cel rău, intruchipare a
demonicului, îl supune pe cel slab, speculând slăbiciunea acestuia pentru
bani.
Se constituie astfel un cuplu al pierzaniei. Ghiţă ajunge să şovăie între
bine şi rău, degradându-se moral şi incălcând principiiile în spiritual cărora a
trait. Decăderea cârciumarului este surprinsă cu multa fineţe de scriitor prin
introspecţie şi analiză psihologică. Sunt sondate astfel adâncimile abisale ale
eroului. Monologul interior reprezintă o modalitate interesantă de
caraterizare, frământările cârciumarului, revenirrile fondului de conştiintă
primara, remuscarile fac din Ghita un adevărat damnat.
El se inchide tot mai mult in sine, indepartandu-se de Ana si de copii.
Devine taciturn, ursuz, irascibil. Imaginea femeii ucise il obsedeaza, iar
incercările de autoliniştire sunt zadarnice. Incearcă să se scuze, motivandu-şi
actele mai intai prin grija faţă de ai săi si apoi prin recunoşterea slăbiciunilor
de caracter. Imaginea sa se alterează nu numai in proprii sai ochi, ci si in
ochii celorlalti, familia si comunitatea. Ajuns pe ultima treapta a degradarii
morale, o impinge pe Ana in braţele Samadaului. Decizia finala de a se alia
cu Pintea şi de a pune la cale prinderea lui Lica este aproape un act deliberat
de sinucidere. Stiind că a păcătuit grav în ochii lui D-zeu si ai oamenilor că a
incălcat toate principiile morale, Ghita nu are nici o sansa de salvare.
Moralist, Slavici îşi pedepseste personajul la fel ca şi pe toti ceilalţi
care au greşit, Ana si Lică. Cei nevinovaţi, bătrâna şi copiii vor rămâne în
viaţă.
Adevărat maestru al introspecţiei zonelor abisale ale conştiinţei,
autorul mânuieşte cu uşurinţă stilul indirect liber, discursul auctorial,
amestecându-se cu vocile interioare ale personajelor. Stilul este sobru, fără
înflorituri, ci înclinare spre discursul etico- moral.