Moara cu noroc

Ioan Slavici
~ 1881 ~
,,prima nuvelă memorabilia construită la noi cu elemente de psihologie abisală” (George Munteanu)
„prima mare nuvelă realistă din literatura română” ( Nicolae Manolescu)

Specia literară: conform Dicționarului de termeni literari, nuvela este specia genului epic, în proză, de
întindere medie, cu un singur fir narativ, conflict puternic și personaje puține, dar bine conturate, accentul
punându-se pe construcția personajului.
Ca trăsături ale nuvelei reținem: întinderea medie, modul de expunere predominant – narațiunea,
obiectivitatea narativă, evenimentele organizate pe un singur fir narativ, surprinderea unor fapte verosimile,
indicia spațio-temporali clar precizați, intriga riguroasă, conflictul puternic, personajele urmărite evolutiv și
bine conturate.
Nuvelele lui Slavici au fost publicate în volumul ,,Novele din popor”, apărut în 1881, și în
volumele Novele (I – 1892, II – 1896), autorul fiind supranumit ,,un Balzac al satului românesc”, deoarece,
în opera sa, descrie satul românesc transilvănean, cu datini, tradiții, obiceiuri, relații interumane și interetnice.
Originalitatea operei lui Ioan Slavici constă în faptul că nuvelele sale se caracterizează printr-o tonalitate
gravă, sobră a limbajului, claritatea exprimării, tendință vădit moralizatoare, veridicitate și folosirea analizei
psihologice.
Nuvela ,,Moara cu noroc” a apărut în volumul ,,Novele din popor”, în 1881, reprezentând, conform lui
George Călinescu ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”, al cărei personaj central este extrem de complex.
Opera este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, intrigii și personajelor,
obiectivitatea perspective narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența
personajelor tipice și atenția acordată analizei psihologice.
Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, întrucât accentual este pus
pe conflictul psihologic, motovațional, prin folosirea monologului interior, surprinderea gesticii și a mimicii
și a stilului indirect liber ca modalități de redare a trăirilor și frământărilor personajului central.
Titlul nuvelei, ,,Moara cu noroc”, poate fi discutat din punct de vedere denotativ, indicând reperul spațial
al evenimentelor: moara, situate la răscruce de drumuri, între Ineu si Fundureni; din punct de
vedere conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în evidență
component psihologică a nuvelei.
Sintagma ,,cu noroc”, poate fi și ea înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul avut de Ghiță,
inițial, la moară, când reușește să adune cu ușurință banii ce pot asigura prosperiattea familiei sale, iar pe de
altă parte, poate fi privită și în sens ironic, ca expresie a nenorocului pe care și-l atrage personajul , prin
alegerile pe care le face. Această sintagmă face trimitere și la motivul fortuna labilis, anunțat încă din incipit
de cuvintele bătrânei ( ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci linistea colibei
tale te face fericit”), și dezvoltat în întreaga nuvelă.
Tema operei, efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul surprinderii lumii transilvănene
a secolului al XIX-lea ( se urmărește transformarea lui Ghită dintr-un om onest, harnic, care ține la valorile
familiei, într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de putere). Tema este dublată de cea a
destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate modifica și controla, ceea ce duce în final la
pedeapsa capiltală.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între
ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se
înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta
stăpânea în fapt drumurile." Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea
bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță
fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul
său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare
că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de
compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea
morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui,
se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și
colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu).
Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei
oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea.
Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
Motivele literare ce completează tema nuvelei sunt: fortuna labilis (anunțat încă din incipit de cuvintele
bătrânei) , motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), motivul banului (agent al
dezumanizarii), motivul lui Mefistotel (întruchipat de Lică Sămădăul, unealtă a destinului).
Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-a. Perspectiva narativă este ,,din spate”,
naratorul știind mai multe decât personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si
omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea auctorială a bătrânei, ce reprezintă destinul
și trimite semnale prevestitoare pentru finalul tragic.
Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este reprezentat
de discuția dintre bătrână si Ghiță, ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de valorile tradiționale, și cea modernă,
doritoare de a-și crea propriul drum în viață.
Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, funcționează ca avertisment legat de
valorile ce ar trebui prețuite si au rol anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior al lui
Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui Ghiță arată tăria de caracter a
personajului, care își asumă responsabilitatea pentru întreaga familie.
Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au loc după deznodământul
nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat
ferestrele deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei persaone srăine în
intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”,
care dezvoltă tema destinului implacabil.
În ceea ce privește reperele temporale, evenimentele narate au loc pe parcursul unui an calendaristic,
delimitat pe baza unor coordinate religioase: Sf. Gheorghe și Paște, ambele repere temporale având valoare
simbolică si anticipativă.
Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată într-o cârciumă profitabilă, situată la răscruce de
drumuri, între Ineu și Fundureni. Și amplasarea morii capată valoare simbolică, sugerând răscrucea la care se
află Ghiță, odată ajuns aici.
Descrierea locului se face în manieră realistă, folosindu-se tehnica detaliului obiectiv și cea a detaliului
semnificativ: pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului către moară, cele cinci cruci, trunchiul de
copac ars, corbii care dau roată morii. Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic al
personajelor. Alte repere spațiale amintite în nuvelă, ce fixează desfășurarea întâmplărilor și asigură
veridicitatea textului sunt: Fundureni, Ineu, Arad, Oradea-Mare.
În nuvelă se pot identifica atât conflicte exterioare, cât si interioare, acestea fiind
intercondiționate. Conflictul interior este determinat de motivațiile antagonice ale protagonistului: dragostea
pentru familie, dorința de îmbogățire, dorința de a fi perceput ca un om onest., ilustrând drama acestuia, aceea
a imposibilității de a alege.
Conflictele exterioare sunt de natură socială ( între Ghiță și Lică), de natură conjugală (între Ghiță și
Ana), de natură etică ( între Ghiță și morala satului).
Ca particularități stilistice se remarcă în nuvelă stilul sobru, clar, lipsit de podoabe artistice. Este
valorificat limbajul popular-regional definit prin oralitate. Replicile cu valoare sentențioasă asigură caracterul
moralizator al textului, particularitate a prozei ardelene.
 Opera ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică prin temă, lipsa idealizărilor, verosimilitatea
întâmplărilor, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor tipice,
atenția acordată analizei psihologice și a conflictului interior al personajului central.

Moara cu noroc - Ioan Slavici

Ghiță - Caracterizare
~ 1881 ~
În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor, conferită de ,,acel amestec
de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați” (G. Călinescu)
Fiind o nuvelă realist-psihologică, în ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici conflictul cenral este cel moral-
psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea și individualizarea personajelor se
utilizează tehnici de investigare psihologică. Ca trăsături realiste se remarcă: atitudinea critică față de aspecte
ale societății (dorința de înavuțire), verosimilitatea intrigii și a personajelor, obiectivitatea perspectivei
narative, personajele sunt condiționate de mediu și epocă, tehnica detaliului în descriere și portretizare,
dialogul viu, limbajul autentic.
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele din romanul studiat;
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, destinul său ilustrând consecințele nefaste
ale setei de înavuțire. Personajul este construit gradat, prin surprinderea etapelor transformărilor psihologice, a
măcinării interioare a acestuia. Ghită parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufletești și
ezitări. El ezită între calea simbolizată de Ana (valorile familiei, iubirea) și cea simbolizată de Lică (bogăția),
arătându-se slab în fața tentației si de aceea sfârșește tragic.
Din punct de vedere social, Ghiță este un cizmar care își dorește să se îmbogățească luând în arendă
moara. Din punct de vedere moral, el este un om onest, care trăiește în conformitate cu normele colectivități,
fiind si un soț și tată iubitor. Din punct de vedere psihologic, Ghiță este un bărbat puternic, care își asumă
responsabilitatea pentru întreaga familie, ignorând însă avertismentele bătrânei.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate;
Ghiță este deschis față de Ana și față de bătrână, cu care discută planurile, dar el ia decizia finală. Astfel,
inițial, Ghiță trăiește într-un echilibru emoțional, dragostea pentru Ana, bucuria câștigului și validarea socială,
făcându-l să depășească momentele de neliniște.
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, notându-le
gesturile, limbajul, prezentând relațiile dinre ele (caracterizare indirectă), dar realizează și portrete sugestive
(caracterizare directă). Sunt utilizate , de asemenea, si mijloace de investigație psihologică precum: scenele
dialogite, monologul interior adresat, stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
Ghiță este capul familiei. El se dovedește un om de actiune, bun gospodar, om harnic, blând si cumsecade,
care dorește să agonisească atâția bani cât să angajeze vreo zece calfe cărora să la dea de cârpit cizmele
oamenilor. Această dorința e firească și nu-i depășește puterile.
Apariția lui Lică la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior al lui Ghiță. Prin
intermediul monologului interior sunt redate gândurile și frământările personajului, realizându-se
autocaracterizarea: ,,Ei! Ce să-mi fac?....Asa m-a lăsat Dumnezeu!....Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai
tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare.” Și sub pretextul că o forță
superioară îl coordonează, Ghiță devine laș, fricos și subordonat Sămădăului, depărtându-se din ce în ce mai
mult si de Ana.
Chiar Lică îl caracterizează în mod direct pe Ghiță, dându-și seama că acesta este om de nădejde, spunând:
,,Tu ești om, Ghiță, cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și
de dracul și de mumă-sa […]”
Uciderea Anei reprezintă momentul maxim al dezumanizării lui Ghită. Cârciumarul își ucide nevasta,
pentru că nu poate accepta trădarea acesteia. Uciderea lui Ghită este un act justițiar, iar focul de la moară are
rol purificator.
Ghiță este caracterizat în mod direct de către narator prin:
-portret fizic: ,,înalt și spătos”;
 -portret moral: ,,om harnic si sârguitor”; ,,era mereu așezat și pus pe gânduri”; ,,om cu minte”.
Ghiță este caracterizat în mod direct:
-de bătrână: ,,ginere harnic”; ,,harnic și strângător”; -de Lică: ,,ești om cu minte: dacă te-aș avea
tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa[…]”
-de Ana: ,,muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.
Ghiță se autocaracterizează , asemănându-se cocoșatului nevinovat de cocoașa pe care o duce în spate,
ceea ce arată că el conștientizează atât patima care îl domină, cât și neputința de a-si controla slăbiciunea: Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în
spinare.”
Caracterizarea indirectă se realizează prin surprinderea gradată a etapelor degradării umane și psihologice
a personajului, care poate fi perceput drept ,,un Lică în devenire” (Magdalena Popescu)
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei studiate, semnificative
pentru construcţia personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-a. Perspectiva narativă este ,,din spate”,
naratorul știind mai multe decât personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si
omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea auctorială a bătrânei, ce reprezintă destinul
și trimite semnale prevestitoare pentru finalul tragic.
Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este reprezentat
de discuția dintre bătrână si Ghiță, ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de valorile tradiționale, și cea modernă,
doritoare de a-și crea propriul drum în viață.
Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, funcționează ca avertisment legat de
valorile ce ar trebui prețuite si au rol anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior al lui
Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui Ghiță arată tăria de caracter a
personajului, care își asumă responsabilitatea pentru întraga familie.
Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au loc după deznodământul
nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat
ferestrele deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei persaone srăine în
intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”,
care dezvoltă tema destinului implacabil.

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici. Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei
nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache
Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-
fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului
„Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra
existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii: tematică,
puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie psihologică a
acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât
mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu
mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic
conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a,
precum şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan
mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor.
Această temă sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă
din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi
concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul
personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar spaţiul, în zona
Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat
transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la
răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca
locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul,
personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă,
astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va
duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme
atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul
necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii
săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i
că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit
sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică
rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce
mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese
bătut şi jefuit. Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este
eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de
relaţiile cu cei bogaţi şi scapă. Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar
dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu
voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se
face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate
sunt ai săi. Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână
aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această
neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în
pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe
Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul
puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de
remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă
şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită
până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi
cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata
propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai
mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o lume care
respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-
au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar
semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează
lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală,
întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi
primesc răsplata pentru propriile fapte.

Moara cu Noroc de Ioan Slavici

(Eseu: Relația dintre cele doua personaje)

Ioan Slavici, autorul primei nuvele psihologice din literatura romana, ,,Moara cu Noroc’’, a facut parte din
epoca marilor clasici alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ion Luca Caragiale. De asemenea, este un
reprezentat al realismului, iar printre operele sale se mai numara si ,,Popa Tanda’’, ,,Budulea
Taichii’’, ,,Mara’’, si asa mai departe. Relatia dintre Ghita, carciumarul si Lica, talharul este una toxica pentru
Ghita, deoarece Lica duce la degradarea acestuia, fiind catalizatorul.
Relația dintre cele doua personaje este conturata prin intermediul elementelor de structura si de
compoziție precum: titlul, conflictul, relațiile temporale si spațiale, si perspectiva narativa.
Titlul nuvelei psihologice ,,Moara cu Noroc’’ este in directa relație cu conținutul textului, anticipând
tema acestuia si anume: dezumanizarea omului sub puterea banilor. Din punct de vedere morfologic, titlul este
alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu ,,Moara’’ si o locuțiune adjectivala ,,cu noroc’’. Denotativ,titlul
reprezintă locul unde se desfasoara cea mai mare parte a acțiunii, in vreme ce conotativ, are o nuanța ironica
deoarece in ciuda faptului ca Ghita ii da numele ,, Moara cu noroc’’, in realitate aceasta ii aduce numai
ghinion. Cu toate acestea, cârciumarul si-o face cu mana lui deoarece dorința de imbogatire este mai mare
decât cea de a-si proteja familia si a ramane cinstit, lucru ce duce chiar la moartea sa dar si a soției sale.
In cadrul acestei nuvele, putem vorbi atât despre un conflict exterior, intre Ghita si Lică, cat si despre
unul interior intre Ghita si propria lui conștiința. Conflictul exterior debutează odată cu venirea lui Lică la
carciuma, aflând ca a venit un nou proprietar si dorind sa îl facă omul sau pentru a avea acces la anumite
informații. La început, Ghita se opune acestui parteneriat, însa, constrâns de către Lică, accepta intr-un final
propunerea. Astfel, cârciumarul devine turnătorul acestuia, dar si complicele sau la diverse crime si tălharii.
Având însa mustrări de conștiința, Ghita se închide in el, ascunzând diverse lucruri de soția sa si de restul
familiei sale. Pe parcurs, acesta se împrietenește cu jandarmul Pintea, cazand in cele din urma de acord sa îl
prindă pe Lică. Insa, nici cu acesta nu este sincer suta la suta deoarece nu ii întinde capcana tâlharului pana nu
isi recuperează banii împrumutați si ceva in plus. Capcana consta in faptul ca o lasă pe Ana la moara ca sa fie
sigur sa Lică va ramane peste noapte, in vreme ce el merge sa îl aducă pe Pintea. Întorcându-se la cârciuma,
descoperă ca Ana l-a inselat cu Lică, iar cuprins de gelozie, o înjunghie pe aceasta. Conflictul se încheie cu
moartea atât a lui Ghita, măcelărit de oamenii lui Lică, dar si cu moartea acestuia. Acest conflict surprinde
foarte bine faptul ca Lică este cel care duce la degradarea lui Ghita - daca tâlharul nu ar fi apărut in viața lui,
acesta s-ar fi mulțumit cu câștigurile de la cârciuma si ar fi rămas un om cinstit, dar din păcate, puterea
banului a pus stăpânire pe carciumas.
Conflictul interior este dus intre personajul principal cu propria lui persoana. Are loc o lupta intre bine
si rău, intre dorința de a face bani si cea de a ramane cinstit. Insa, din păcate banii înving, lucru ce duce la
degradarea acestuia. Daca la început era un om cinstit, harnic, iubitor, si tandru fata de soția sa, pe măsura ce
banii pun stăpânire pe el, acesta devine rece, corupt si agresiv cu Ana. Mai mult decat atat, putem remarca
faptul ca Ghita este un om cu o personalitate slaba deoarece este cuprins de remușcări si astfel ajunge sa aibă
halucinații si sa fie paranoic, lucruri ce indica evident un dezechilibru mintal.
Relațiile temporale si spațiale constau in desfășurarea acțiunii in satul Ineu, langa Arad, mai precis la
Moara cu noroc, începând de Sfântul Gheorghe si sfarsiindu-se de Pasti. Acești indici temporali nu sunt luați
la întâmplare, deoarece după cum știm cu toții, Sfântul Gheorghe a fost cel care a purtat o lupta cu balaurul,
ieșind biruitor, lucru ce poate fi asociat cu lupta pe care o poarta Ghita cu el însuși, in vederea deciziei sale de
a se imbogati sau de a ramane cinstit. Mai mult decat atat, Pastele reprezenta atât patimile, cat si lumina si
purificarea, lucru savarsit in cadrul nuvelei prin arderea cârciumii.
Perspectiva narativa a nuvelei ,,Moara cu Noroc’’ consta in prezenta unui narator omniscient si
obiectiv, care relatează la persoana a III-a, cu focalizare 0.
Mai mult decat atat, relația dintre cele doua personaje este evidențiata si cu ajutorul statutului social,
moral si psihologic ale acestora.
In ceea ce priveste statutul social, Ghita este la început un simplu cizmar cu o situație financiara
modesta si o familie frumoasa. Gândindu-se la viitorul copilului si a soției sale si dorind sa le ofere o viața
lipsita de griji, ia in arenda cârciuma de la Moara cu Noroc, devenind in cele din urma carciumas. Din punct
de vedere Moral, acesta trece printr-o transformare - daca la început era un om tandru si cinstit, familist
convins, cu principii bine conturate, pe parcurs, devine un om corupt, lacom, rece si agresiv fata de familie.
Psihologic, Ghita are o personalitate slaba, fiind introvertit si dând semne ca echilibrul sau mintal se
zdruncina.
Lică, din punct de vedere social, in aparenta este seful porcarilor, însa aceasta este doar o acoperire, el
fiind de fapt in același timp si seful unei bande de tâlhari. Moral, in timp ce Ghita trece printr-o transformare,
Lică ramane neschimbat, ramanand de la început pana la sfârșit un bărbat ambițios, calculat, dar in același
timp si mincinos, corupt, având o duritate dusa la extrem, fiind capabil sa omoare alți oameni fara pic de
scrupule. Nu in ultimul rând, din punct de vedere psihologic, Lică este înzestrat cu o personalitate puternica,
este extravertit, însa, are deseori porniri de cruzime.
Nu in ultimul rand, relatia dintre Ghita si Lica este scoasa in evidenta si prin intermediul secventelor
semnificative.
O prima secvența sugestiva in raport cu relația dintre cei doi este venirea lui Lică la cârciuma. Aflând
ca a venit un nou arandas, Lică ii face o vizita pentru a se asigura ca va fi omul lui si ca îl va ajuta cu diverse
informații. La început Ghita refuza, însa tâlharul nu se lasă cu una cu doua si ii ia toți banii agonisiti pana
atunci, spunându-i ca daca ii vrea înapoi, va trebui sa colaboreze si sa se supună ordinelor lui. Dorința de
imbogatire este mult mai mare decât cea de a-si proteja familia si de a ramane cinstit, drept dovada fiind faptul
ca intr-un final accepta oferta. Aceasta secvența reprezintă debutul conflictului dintre cei doi, care din păcate
se va încheia tragic pentru toata lumea. Tot de aici, putem observa ca ambele personaje sunt caracterizate
indirect, prin comportament dar si prin relația cu alte personaje. Daca Lică este un om calculat, înzestrat cu o
personalitate puternica si manipulatoare, nelăsându-se pana nu obține ceea ce isi dorește, Ghita este slab de
caracter, lasandu-se ușor manipulat, din cauza dorinței de a face cat mai mulți bani.
Cea de a doua secvența este deznodământul din care aflam ca dorind sa îl prindă pe Lică, după ce si-a
recuperat banii si ceva in plus, Ghita ii întinde o capcana acestuia. O lasă pe Ana la cârciuma ca sa fie sigur ca
Samandaul va ramane peste noapte, in vreme ce el se duce după Jandarmul Pintea. Întorcându-se la moara,
cârciumarul isi da seama ca soția l-a inselat, iar cuprins de gelozie, o înjunghie. Lică reușește sa plece de la
cârciuma, chiar înaintea sosirii celor doi, însa Pintea reuseste sa ii ia urma. Ghita nu scapa nici el nepedepsit,
fiind omorât de oamenii Samadaului, ce incendiază cârciuma pentru a scăpa de orice dovada. In vremea
aceasta, urmarit fiind de jandarm, Lica isi gaseste sfarsitul. Din acest deznodamand, putem deduce ca textul
este unul moralizator deoarece fiecare personaj plateste pentru păcatul sau. De asemenea, constatam faptul ca
bătrâna a avut dreptate la inceputul nuvelei când le-a spus ca nu este o idee buna sa se mute si ca familia este
mai importanta decât banii (,,Omul sa fie multumit cu saracia sa,caci, daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit.’’)
In opinia mea, tema textului: dezumanizarea omului sub puterea banului se reflecta in relația dintre
cele doua personaje.
In primul rând, o data cu apariția lui Lică la Moara cu Noroc, Ghita începe sa se schimbe, isi
recalculează prioritățile, punând banii pe primul loc, nemaiținând cont de siguranța familiei sale. Un bun
exemplu in acest sens ar putea fi condiția pusa de tâlhar, ca daca nu accepta sa fie omul lui, va trebui sa plece.
Astfel, conștientizând ca va ajunge iar la sărăcie, accepta condițiile lui Lică.
In al doilea rând, Ghita se schimba radical, ascunde lucruri de familie, devine rece si chiar agresiv atât
cu soția, cat si cu copilul sau. Dintr-un om liniștit, devine unul paranoic care are impresia ca aude tot felul de
lucruri, fapt ce indica un dezechilibru mintal si ca aceasta fuga după bani îl face din om, neom. Spre exemplu,
acesta isi lasă propria soție noaptea cu un alt bărbat doar pentru a-l prinde pe Lică si pentru a scăpa cu basma
curata, ca mai târziu sa o omoare pe aceasta.
In concluzie, având in vedere transformările prin care trece Ghita odată cu plecarea sa din locul natal,
pana in punctul in care, constrans fiind de imprejurari, ajunge sa isi ucida in mod constient sotia, Ghita
intruchipeaza tema textului: dezumanizarea omului sub puterea banului. pot afirma ca tâlharul este intr-adevăr
cel care duce la degradarea personajului principal, ceea ce demonstrează faptul ca tema textului –
dezumanizarea omului sub puterea banului, se reflecta in relația dintre aceste doua personaje.
Autor moralizator, Ioan Slavici demonstrează inca odată si prin intermediul acestei nuvele ca ,, Banul
este ochiul dracului’’.