NUVELA PSIHOLOGICĂ – MOARA CU NOROC (IOAN SLAVICI)

PROZĂ REALISTĂ, SECOLUL AL XIX-LEA, EPOCA MARILOR CLASICI

1.Prezentare autor:
Ioan Slavici – prozator ardelean, mare clasic, creator al realismului social, autor al
romanului Mara şi al volumului Novele din popor. Este creatorul nuvelei psihologice alături de
Caragiale (O făclie de Paşti, În vreme de război) prin Moara cu noroc.
2. Moara cu noroc ilustrează particularităţile nuvelei ca specie, in ciuda dimensiunilor de
microroman: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui ghiţă de familie prin complicitatea la
fărădelegile lui Lică), un număr mediu de personaje (Ana, Ghiţă, soacra, Pintea, Lică, porcarii lui
– Răuţ, Săilă, Buză-Ruptă), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului şi
pe conflicte.
3. La nivel tematic, nuvela se caracterizează prin existenţa mai multor substraturi, ceea ce
face posibilă încadrarea textului în mai multe categorii:
a. tema principală o constituie dezechilibrul interior al protagonistului sub presiunea unei realităţi
exterioare devastatoare, temă ce vizează nivelul de proză psihologică al textului. În al doilea rând,
evoluţia sentimentului de frică de la suspiciune, teamă la obsesie şi în final la crimă reprezintă un
loc comun al nuvelelor de acest gen, întâlnit în forme similare şi la Caragiale, în În vreme de
război sau O făclie de Paşti.
Scene care evidențiază evoluția sentimentului de FRICĂ:
 Suspiciune/bănuială: după prima vizită a lui Lică la han, Ghiță își cumpără câini, pistoale
și își mai ia o slugă (Marți)
 Teamă: Ghiță acceptă să îl împrumute pe Lică și să îi furnizeze informații despre porcari,
după ce L îl amenință cu moartea
 Frică: la proces, Ghiță este capabil de sperjur (jură strâmb pe Biblie, oferindu-i lui Lică
alibi pentru noapte jefuirii arendașului)
 Spaimă: Ghiță vede trupurile neînsuflețite ale văduvei si al copilului
 Groază: Lică îi spune lui Ghiță că, după primele două crime pe care le-a săvârșit, a început
să îi placă să ucidă
 Obsesie: Ghiță se hotărăște să se alieze cu Pintea pentru a-l prinde pe Lică
 Dezumanizare: Ghiță o folosește pe Ana drept ispită pentrui a-l prinde pe Lică și apoi o
ucide, acuzând-o de adulter.
b. Moara cu noroc este însă o proză realistă prin prezentarea dezumanizării protagonistului ca urmare a
patimii înavuţirii, ce duce la pierderea reperelor morale şi la înstrăinarea de familie şi de sine însuşi a
lui Ghiţă şi prin prezentarea moravurilor vieţii de porcar.
c. tema destinului – desprinsă din replica finală a soacrei (nuvelă tragică)
4. Estetic, Moara cu noroc este o nuvelă realistă:
a. respectarea principiului verosimilităţii (fapte fictive prezentate în manieră credibilă)
b. precizia coordonatelor spaţio-temporale (Ardeal, Ineu-Fundureni, Sf Gh-Paşti)
c. structura circulară, simetrică
d. crearea personajelor în relaţie cu mediul social: Gh se muta la han pt că era dispreţuit de
săteni
e. crearea unor tipologii: tipul inadaptatului
f. adâncirea observaţiei sociale şi psihologice
g. naratiune la persoana a III-a, narator OP/Os, perspectivă auctorială

5. Structura:
 Titlul – reprezintă locul acțiunii, fiind un topos (loc simbolic, des întâlnit) al
nuvelelor de la sfârșitul secolului al XIX-lea; titlul este o modalitate de a ironiza
1
 soarta protagonistului prin ilustrarea motivului sorții schimbătoare (fortuna labilis),
deoarece mutarea la han nu aduce noroc decât pentru o perioadă scurtă.
 simetria prolog-epilog, este specifică nuvelelor realiste.
 Incipitul este constituit de prologul reprezentat de vorbele soacrei lui Ghiţă, care au
un ton axiomatic / de proverb, moralizator, anticipând destinul personajelor
principale: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă este, nu bogăţia ci liniştea
colibei tale te face fericit.” În mod sugestiv, cuvintele sunt rostite de bătrână,
întrupare a înţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă. Replica sa anunţă tema
nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra individului) şi
deznodământul tragic.
 Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog
constituit tot din vorbele bătrânei: „Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a
fost dată”. Dacă replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric
al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi
stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de
faptul că, în final, asistăm la moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem
spune că Moara cu noroc are un final tragic. Singura care rămâne în afara acestor
întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit
mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială.
Soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice.
Replica ei („Se vede c-au lăsat ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai
la propriu, ci şi în sens simbolic: Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în
viaţa de familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.
 Acţiunea pe momentele subiectului: au stârnit controverse în rândul criticilor
literari, care exprimă puncte de vedere diferite mai ales asupra punctului culminant:
din expoziţiune aflăm că cizmarul Ghiţă, desconsiderat de săteni şi sătul de umilinţa
sărăciei, se mută la „Moara cu noroc”, han pe care îl ia în arendă, în jurul zilei de Sf.
Gheorghe. Intriga o constituie venirea lui Lică Sămădăul (om cu stare, atotputernic
peste locurile acelea, fără a cărui ştire nu se petrece nimic la moară) la Ghiţă, căruia
îi propune complicitatea indirectă la fărădelegile lui şi ale celorlalţi porcari.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde totalitatea faptelor care duc la înstrăinarea lui Ghiţă
de familie şi de preceptele morale, pe de o parte prin ascunderea adevărului despre
relaţiile cu porcarii faţă de Ana, pe de altă parte prin tăinuirea faptelor necurate ale
lui Lică, dintre care amintim „călcarea” arendaşului şi uciderea văduvei şi a
copilului. Cum firul narativ are în prim-plan dezumanizarea crâşmarului, punctul
culminant îl constituie uciderea Anei, momentul maxim al dezintegrării morale a lui
Ghiţă, capabil de a-şi folosi soţia drept cursă pentru a-l da pe Lică pe mâna lui
Pintea. Deznodământul marchează o purificare a spaţiului de forţe malefice: hanul
arde, iar Ghiţă este ucis de oamenii Sămădăului, în timp ce Lică se sinucide dându-se
cu capul de un copac, pentru a nu cădea în mâinile jandarmului.Finalul constă în
revenirea soacrei la han, care descoperă doar cenușa rămasă în urma incendiului,
5. Conflictele – sunt prezente atât conflicte exterioare, cât şi conflicte interioare, dar accentul se pune pe
cele interioare şi pe relaţia protagonist-antagonist. Modalităţile de realizare a analizei psihologice sunt
specifice prozei de secol XIX: dialogurile Gh-L demonstrează evoluția raportului călău-victimă dintre
cei doi, iar monologurile interioare ale protagonistului se regăsesc la tot pasul, alături de notaţia
fiziologică (transcrierea reacţiilor corporale în momente de tensiune psihologică: „îi era parcă îi seacă
sângele în vine”) și stilul indirect liber (transcrierea gândurilor personajului la persoana a III-a).

2
  Conflicte interioare: Ghiţă – fondul moral pozitiv/patima înavuţirii, Ana – dragostea pt
Gh/atracţia faţă de Lică, Pintea – masca jandarmului care doreşte înlăturarea raufacatorilor din
zonă /satisfacerea unui orgoliu personal
 Conflicte exterioare – Ghiţă-Lică (cel mai important: slăbiciunea lui Ghiţă şi autoritatea, forţa lui
Lică, personaj ce speculează slăbiciunile lui Gh: setea de bani şi dragostea pt Ana); Gh-Ana
(instrăinarea de familie-eforturile Anei de a menţine echilibrul familial); Gh-soacră (naivitate,
lipsa experienţei-experienţa populară); L-P (legea şi fărădelegea)
5. La nivelul personajelor:
 principala trăsătură a nuvelei psihologice este clasificarea lor în mobile şi imobile, în funcţie de
măsura în care rămân sau nu egale cu sine însele pe parcursul operei. Ana sau Ghiţă se
încadrează în prima categorie: evoluează de la statutul de cizmar nevoiaş/soţ iubitor şi protector
la cel de hangiu lacom/soţ ursuz, capabil de victimizarea propriei soţii. Ana, la început nevastă
frumoasă, tânără, cuminte, supusă şi neştiuroare, devine femeia căreia nu-i scapă nimic, intuieşte
relaţiile soţului său cu Lică, adulteră atrasă irezistibil şi fatal de Lică. La polul opus, Lică rămâne
o întruchipare a maleficului pe tot parcursul operei, fiind un personaj cu alură romantică: lipsit
de slăbiciuni şi de scrupule, venal, cu o putere de convingere în spatele căreia se ascunde
abilitatea de a specula vulnerabilul din fiecare, Lică rămâne măreţ şi în moarte, preferând
sinuciderea decât să cadă în mâinile lui Pintea.
 Nuvela aduce în prim-plan complexitatea de caracter a oamenilor simpli: Slavici demonstrează
că nu numai intelectualii pot avea dileme interioare, ci și inși din categorii sociale precum
jandarmii, cârciumarii, porcarii.
 Tipul inadaptatului – individul patriarhal ce vrea să-şi depăşească statutul, dar nu îşi asumă
consecinţele acestui fapt, ilustrat de cârciumarul Ghiță.
Statutul inițial: soț iubitor, tată grijuliu, dorind mai binele familiei lui. În realizarea sa, apar atât
modalități directe, cât și modalități indirecte de caracterizare.
a. Direct – naratorul: inițial harnic, așezat, apoi ursuz, lacom; alte personaje: Lică – „om care ține la
bani” în dialogul în care îi cere complicitatea la fărădelegile lui, Ana – „muiere în haine bărbătești” (în
dialogul ei cu Lică din final); autocaracterizare – monologurile lui G: „sărmanii mei copilași, voi nu mai
aveți un tată cinstit”.
b. Indirect (fapte/gesturi/atitudini): SPIRIT DE INIȚIATIVĂ (mutarea la han pentru a oferi un trai mai
bun familiei), SLĂBICIUNE (relația cu LS, în fața căruia își pierde reperele morale), SPIRIT
DUPLICITAR (față de Ana, soacra, Pintea, Lică, dar mai ales față de sine însuși, căutându-și un alibi
moral în dorința de a-și vedea familia mai împlinită), IMORALITATEA (jură strâmb pe Biblie la proces,
fiind dominat psihologic de LS), DEZUMANIZAREA (folosirea Anei drept ispită și uciderea ei).
c. Relația cu alte personaje – cea mai semnificativă este relația cu antagonistul LS, al cărui statut inițial
de mai mare al porcarilor este prezentat în primul rând de porcarii veniți la han să bea și să mânânce,
fără a plăti. Scene reprezentative: propunerea lui LS pt G de a-i deveni spion, de a-l împrumuta și de a-i
oferi alibiuri, în care, deși pornesc de pe poziții egale, GH încercând să-l intimideze pe LS, la sfârșit
crâșmarul se recunoaște „blând ca un mileușel”. LS speculează la acest hangiu două slăbiciuni: cea pt
bani și dragostea pt familie. Astfel, o altă scenă importantă în confruntarea lor este cea în care G
accepta, ba chiar o îndeamnă pe A să danseze cu Lică, semn că G este dispus să sacrifice orice pentru
mulțumirea lui LS. Dialogul în care porcarul recunoaște că a ucide este una dintre plăcerile lui îl face pe
G să treacă de la frică la spaimă și la obsesia de a-l da pe L pe mâinile lui Pintea. Finalul constă în
eșecul lui G de a-i facilita lui P prinderea lui L, culminând cu împingerea Anei în brațele porcarului.
Ucigaș al soției adultere, G va fi ucis de oamenii lui L, care apoi va prefera să se sinucidă decât să cadă
în mâinile lui Pintea. Lașitatea și neputința lui G dinaintea morții contrastează cu demonismul romantic
al sămădăului din momentul sinuciderii. Finalul este, așadar, tragic.
7. Concluzie: Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea pentru transcrierea
cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situaţii-limită,
3
dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor modalităţi de realizarea a analizei
psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a nuvelelor lui Slavici, impunându-l definitiv în
conştiinţa cititorului.
În opinia mea, prin „Moara cu noroc” Slavici pledează indirect pt valori morale precum
cinstea, respectul de sine, puritatea, iubirea. Finalul este moralizator, singurele personaje care
supravieţuiesc fiind cele care şi-au păstrat demnitatea. Arderea hanului reprezintă purificarea
spaţiului de forţe malefice.

Stil direct Stil indirect Stil indirect liber

-Ce cald e afara! Ce as bea un A zis că e cald afară, că ar bea Ce cald e afară! Ce-ar bea un
suc! Si ce m-as mai duce la un suc și că s-ar duce la mare. suc! Si ce s-ar mai duce la
mare! mare!
 Vorbește personajul;  Vorbește naratorul;  Vorbește personajul
 Persoana I;  Persoana a III-a; prin gura naratorului;
 Tonalitate exclamativă.  Apare verbul de  Persoana a III-a;(stil
declarație „a zis” și indirect), dar fără vb de
conjuncția „că”; declarație/conjuncție
 Dispare intonatia (liber)
exclamativă;  Menținerea intonației
exclamativă;

Rol: ambiguizarea vocii

narative.

Aplicație:
„Cu ce pumn domolise tânărul acela pe murg! Ada era destul de cunoscătoare la cai ca să
înţeleagă că Lică avea multă pricepere. Dar cum şi ce fel? Nu părea „om de lume”... dar Adei îi
era peste cap de oamenii de lume. Şi cu ce meşteşug dezmierdase calul!... Ce mână pricepută îl
plimbase pe crupă! Ada era sensuală şi capricioasă. Ar fi vrut să aibă un amant, dar nu voia să se
compromită. Reputaţia ei era prea proaspătă. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai comod.
Dar unde Dumnezeu mai văzuse mutra asta? Desigur că nu la dancing! Izbucni în râs la ideea lui
Lică la dancing! Maxenţiu strepezi buze galbene pe dinţii slabi. Nu putea să sufere râsul. El era
trist şi zgomotul râsului îi scrijelea nervii stridenţi... Nici la tenis nu-l văzuse. Unde oare? La
curse... Pe stradă?... Vrea să-şi aducă aminte şi nu reuşi. Un Cadillac atinse cu botul motorului
aripile lăcuite ale docarului. Ada era să scape o ocară în argou, dar se întrerupse. În auto era
frumoasa doamnă Elena Hallipa-Drăgănescu, ex-logodnica lui Maxenţiu.
-Nostimă femeie! Ce noroc a avut că a scăpat de dumneata! zice bărbatului ei, amabil... Nu-ţi mai
aduci aminte?... Când s-au licitat Plăeşele... a concurat şi Hallipa, tatăl Dragăneascăi... Parcă era
acolo şi tânărul de adineaori.”
(Hortensia Papadat-Bengescu)

4
 Rezumat:
În incipitul nuvelei familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este un
cizmar care nu poate oferi soacrei, soţie şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de
iniţiativă şi din dragostea pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în
arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un atelier cu zece calfe. În
ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit”), ei hotârăsc să se mute la han, în preajma Sfântului
Gheorghe.
Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui
Lică Sămădăul şi reprezintă o perioada de calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se
bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a
sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator: om harnic şi gospodar, el îşi
iubeşte familia şi vrea să o ştie pe Ana fericită.
Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă etapă, cea a destrămării şi a
înstrăinării. Porcarul alege un moment strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă răgazul de
a economisi nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi înainte oameni
şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia doar să-l informeze despre cei ce se perindă
pe la han, Lică va face din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu împrumut şi
cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camăta cametelor”. Conşient că
acceptând propunerea Sămădăului se îndepărtează de preceptele sale morale, Ghiţă înceracă să
refuze, dar la ameninţarea porcarilor acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle nimic. Este primul
pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu trecrea timpului, Ghiţă devine tot mai ursuz şi nu
îi mai împărtăşeşte Anei toate gândurile sale. Ana remarcă schimbarea de comportament a
soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri să comunice cu soţul ei.
Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau adevăruri ascunse legate de porcar: în noaptea
călcării arendaşului, ea îl vede pe Lică revenind la han către dimineaţă şi îşi dă seama că Ghiţă
i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii însemnaţi şi va înţelege că ei provin din
aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei refuză să plece de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea
bruscă a soţului de a rămâne acasă ascunde ceva. De aceea lui Ghiţă, căzut pradă patimii
înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea împlinirii.
Opţiunea lui Ghiţă este una dintre cele mai periculoase: duplicitatea faţă de Lică şi faţă
de Pintea, dar mai ales faţă de Ana, căreia îi neagă orice amestec în treburile lui Ghiţă, şi faţă
de sine însuşi. Zbuciumându-se între lăcomia banilor şi remuşcarea încălcării moralei, Ghiţă
face din dorinţa de a oferi Anei un trai mai bun alibiul moral al acţiunilor sale, convins că
fiecare din nelegiuirile la care este părtaş este ultima. O scenă reprezantativă care defineşte
relaţia dintre cele două personaje o constituie revenirea lui Gjiţă de la proces, în care, mustrat
de sperjur, îi cere iertare Anei, convins fiind de gravitatea actului comis.
Pe măsură ce Ghiţă este din ce în ce mai mult plecat, Lică petrece tot mai mult timp la
han, trezind interesul Anei, ce descoperă, în scene precum aceea în care Sămădăul împleteşte
un bici copilului, rezerve de umanitate ale porcarului. Totuşi, ea nu încetează să creadă în
valorile familiei şi refuzul de a pleca de Paşti la Ineu nu are nicio legătură ascunsă cu
rămânerea lui Lică. Petrecerea încinsă reprezintă pe de o parte încercarea hangiului, sortită
eşecului, de a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, iar pe de altă parte scena în care spiritul malefic
al căpeteniei porcarilor declanşează declinul iremediabil al cuplului. Dorind să îl lecuiască pe
Ghiţă de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică stabileşte planul de seducere a Anei, pe care
i-o cere lui Ghiţă. Supus autorităţii Sămădăului, acesta acceptă, abandonându-şi cu laşitate
femeia în braţele unui bărbat străin. Ana devine astfel soţia adulteră, victimă a propriei

5
slăbiciuni, a atracţiei pentru un bărbat puternic, a nepăsării soţului. Ghiţă intervine prea târziu şi
îşi ucide nevasta, scenă ce reprezintă punctul maxim al dezumanizării protagonistului. La
rândul său, el este ucis de oamneii lui Lică, moartea celor două personaje reprezentând o
modalitate de moralizare a prozatorului ardelean care nu iartă îndepărtarea personajelor sale de
la perceptele morale.
Ambele personaje se înscriu în categoria celor mobile: Ghiţă oscilează între fondul său
moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea
faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile
patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii
protagonistului. Ana luptă, în calitate de soţie fidelă, inocentă, copilăroasă, cu revelaţia unui
proces de autocunoaştere pe care îl declanşează venirea lui Lică: preferă unui ins banal, slab de
înger şi lipsit de fermitate un bărbat autoritar, cu spirit de iniţiativă. Pe lângă modalităţile
directe de caracterizare (de către narator sau de către celelalte personaje), pe lângă trăsăturile
ce rezultă indirect din faptele personajelor, în nuvelă apar şi modalităţi specifice de realizare a
analizei psihologice precum stilul indirect liber şi monologul interior, având rolul de a
accentua trăirile contradictorii ale celor două personaje şi de a ambiguiza vocea narativă.
Singura care rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este
cea care s-a împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea
materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene
prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realize un contrast. Pe de altă parte, soacra
este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei (“Se vede
c-au lăsta ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic:
Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat
consecinţe iremediabile.

Punctul de vedere din perspectiva finalului:

În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec printr-o dramă a
autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce
consideraseră până atunci a-i reprezemnta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o
masculinitate autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, iar Ghiţă
descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

6
DE TINUT MINTE!!
 Slavici – mare clasic, realism social, creatorul nuvelei psihologice (a doua jumătate sec.
XIX)

 Nuvelă psihologică:
a. Teme: evoluția sentimentului de frică
b. Accentuarea conflictelor interioare
c. Acces la spihologia personajelor
d. Mijloace de realizare a analizei psihologice: monolog, SIL, dialog, notație fiziologică
e. Personaje mobile/immobile
f. Complexitatea psihologică a oamenilor simpli;
g. Tipul inadaptatului;

 Nuvelă realistă:
a. Teme: dezumanizarea prin patima banului, ilustrarea moravurilor potrcarilor
b. Simetria incipit-final
c. Precizia coordonatelor spațio-temporale
d. Verosimilitate, mimesis;
e. Tipul parvenitului
f. Personaj creat în relație cu mediul, tipic în situații tipice; (excepția: Lică-romantic)
g. Perspectiva auctorială

Trăsăturile lui Gh: spirit de initiative, slăbiciune, spirit duplicitar, dezumanizare, imoralitate.