NUVELA PSIHOLOGICĂ – MOARA CU NOROC (IOAN SLAVICI)

PROZĂ REALISTĂ, SECOLUL AL XIX-LEA, EPOCA MARILOR CLASICI

1.Ioan Slavici – prozator ardelean, mare clasic, creator al realismului social, autor al
romanului Mara şi al volumului Novele din popor. Este creatorul nuvelei psihologice alături
de Caragiale (O făclie de paşti, În vreme de război) prin Moara cu noroc.

2. Moara cu noroc ilustrează particularităţile nuvelei ca specie, in ciuda

dimensiunilor de microroman : are un singur fir narativ (înstrăinarea lui ghiţă de familie prin
complicitatea la fărădelegile lui Lică), un număr mediu de personaje (Ana, Ghiţă, soacra,
Lică, porcarii lui – Răuţ, Săilă, Buză-Ruptă, Pintea), accentul punându-se pe complexitatea de
caracter a protagonistului şi pe conflicte.

3. La nivel tematic, nuvela se caracterizează prin existenţa mai multor substraturui,

ceea ce face posibilă încadrarea textului în mai multe categorii: tema principală o constituie
dezechilibrul interior al protagonistului sub presiunea unei realităţi exterioare devastatoare,
temă ce vizează nivelul de proză psihologică al textului. În al doilea rând, evoluţia
sentimentului de frică de la suspiciune, teamă la obsesie şi în final la crimă reprezintă un loc
comun al nuvelelor de acest gen, întâlnit în forme similare şi la Caragiale, în În vreme de
război sau O făclie de Paşti. Moara cu noroc este însă o proză realistă prin prezentarea
dezumanizării protagonistului ca urmare a patimii înavuţirii, ce duce la pierderea reperelor
morale şi la înstrăinarea de familie şi de sine însuşi a lui Ghiţă şi prin prezentarea moravurilor
vieţii de porcar.
4. Structura:
simetria prolog-epilog, reprezentate de replicile soacrei, simbol al înţelepciunii
populare: prolog – „nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, epilog – „asa le-a
fost dată”.
Acţiunea pe momentele subiectului: au stârnit controverse în rândul criticilor
literari, care exprimă puncte de vedere diferite mai ales asupra punctului culminant:
din expoziţiune aflăm că cizmarul Ghiţă, desconsiderat de săteni şi sătul de umilinţa
sărăciei, se mută la „Moara cu noroc”, han pe care îl ia în arendă, în jurul zilei de Sf.
Gheorghe. Intriga o constituie venirea lui Lică Sămădăul (om cu stare, atotputernic
peste locurile acelea, fără a cărui ştire nu se petrece nimic la moară) la Ghiţă, căruia îi
propune complicitatea indirectă la fărădelegile lui şi ale celorlalţi porcari.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde totalitatea faptelor care duc la înstrăinarea lui Ghiţă de
familie şi de preceptele morale, pe de o parte prin ascunderea adevărului despre
relaţiile cu porcarii faţă de Ana, pe de altă parte prin tăinuirea faptelor necurate ale lui
Lică, dintre care amintim „călcarea” arendaşului şi uciderea văduvei şi a copilului.
Cum firul narativ are în prim-plan dezumanizarea crâşmarului, punctul culminant îl
constituie uciderea Anei, momentul maxim al dezintegrării morale a lui Ghiţă, capabil
de a-şi folosi soţia drept cursă pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea.
Deznodământul marchează o purificare a spaţiului de forţe malefice: hanul arde, iar
Ghiţă este ucis de oamenii Sămădăului, în timp ce Lică se sinucide dându-se cu capul
de un copac, pentru a nu cădea în mâinile jandarmului.
5. Conflictele – sunt prezente atât conflicte exterioare, cât şi conflicte interioare, dar
accentul se pune pe cele interioare şi pe relaţia protagonist-antagonist.

Neghină Aima-Iraida Page 1

 Conflicte interioare: Ghiţă – fondul moral pozitiv/patima înavuţirii, Ana –
dragostea pt Gh/atracţia faţă de Lică, Pintea – masca jandarmului care doreşte
înlăturarea raufacatorilor din zonă /satisfacerea unui orgoliu personal
Conflicte exterioare – Ghiţă-Lică (cel mai important: slăbiciunea lui Ghiţă şi
autoritatea, forţa lui Lică, personaj ce speculează slăbiciunile lui Gh: setea de bani şi
dragostea pt Ana); Gh-Ana (instrăinarea de familie-eforturile Anei de a menţine
echilibrul familial); Gh-soacră (naivitate, lipsa experienţei-experienţa populară); L-P
(legea şi fărădelegea)
6. Modalităţi de realizare a analizei psihologice: dialogurile Gh-L, monologul
interior, notaţia fiziologică (transcrierea reacţiilor corporale în momente de tensiune
psihologică: „îi era parcă îi seacă sângele în vine”), stil indirect liber (transcrierea gândurilor
personajului la persoana a III-a)

5. La nivelul personajelor:

principala trăsătură a nuvelei psihologice este clasificarea lor în mobile şi

imobile, în funcţie de măsura în care rămân sau nu egale cu sine însele pe parcursul
operei. Ana sau Ghiţă se încadrează în prima categorie: evoluează de la statutul de
cizmar nevoiaş/soţ iubitor şi protector la cel de hangiu lacom/soţ ursuz, capabil de
victimizarea propriei soţii. Ana, la început nevastă frumoasă, tânără, cuminte, supusă
şi neştiuroare, devine femeia căreia nu-i scapă nimic, intuieşte relaţiile soţului său cu
Lică, adulterină atrasă irezistibil şi fatal de Lică. La polul opus, Lică rămâne o
întruchipare a maleficului pe tot parcursul operei, fiind un personaj cu alură romantică:
lipsit de slăbiciuni şi de scrupule, venal, cu o putere de convingere în spatele căreia se
ascunde abilitatea de a specula vulnerabilul din fiecare, Lică rămâne măreţ şi în
moarte, preferând sinuciderea decât să cadă în mâinile lui Pintea.
Nuvela aduce în prim-plan complexitatea de caracter a oamenilor simpli
Tipul inadaptatului – individul patriarhal ce vrea să-ţi depăşească statutul, dar
nu îşi asumă consecinţele acestui fapt.

7. Concluzie: Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea

pentru tarnscrierea cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane
în situaţii-limită, dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor
modalităţi de realizarea a analizei psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a
nuvelelor lui Slavici, impunându-l definitiv în conştiinţa cititorului.
Moara cu noroc – nuvelă realistă:
a. respectarea principiului verosimilităţii (fapte fictive prezentate în manieră credibilă)
b. precizia coordonatelor spaţio-temporale (Ardeal, Ineu-Fundureni, Sf Gh-Paşti)
c. structura circulară, simetrică
d. teme: dezumanizarea sub patima banului şi prezentarea moravurilor vieţii de porcar
(organizarea lor, protejarea de către baronii locali)
e. crearea personajelor în relaţie cu mediul social: Gh se muta la han pt că era
dispreţuit de săteni
f. crearea unor tipologii: tipul inadaptatului

Neghină Aima-Iraida Page 2

 g. adâncirea observaţiei sociale şi psihologice
h. naratiune la persoana a III-a, narator OP/Os, perspectivă auctorială

GHIŢĂ:
PERSONAJELE par a fi suflete simple: cârciumarul (Ghiţă), jandarmul (Pintea),
porcarul (Lică), dar nuvela psihologică dezvoltă complexitatea acestor suflete. Ele sunt
personaje mobile (dinamice), care se schimbă profund pe parcursul acţiunii, iar transformarea
lor este convingătoare (Ghiţă, Ana) şi personaje imobile (statice), care rămân neschimbate pe
parcursul acţiunii(Lică, Pintea).
Ghiţă este personajul principal, toţi ceilalţi gravitând în jurul personalităţii sale. El
este un personaj mobil, tragic, care străbate traseul unei dezumanizări graduale.
Depersonalizarea sa urmează liniile unei psihologii abisale, amănunţit relevate: el se va
îndepărta treptat de Ana, va tăinui crimele Sămădăului, devenindu-i astfel complice şi eşuând
în cele din urmă din patima câştigării banilor.
Iniţial, el este caracterizat în mod direct de către narator ca un bun meseriaş, om
harnic, blând şi cumsecade. Din momentul apariţiei lui Lică începe procesul de înstrăinare al
lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează conflictul interior,
care constă în tensiunea care decurge din sentimentele şi opţiunile contradictorii ale aceluiaşi
personaj. În text, Ghiţă are de ales între două situaţii: fie să devină bogat dar corupt, prin
intermediul lui Lică, fie să ramână sărac dar fericit alături de familia sa.
Ghiţă devine „ursuz”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot încât îţi venea
să te sperii de el”. La prima întâlnire pe care o are cu Lică, Ghiţă încearcă să fie autoritar,
dârz, să reziste propunerilor necinstite dar tentante ale acestuia, dar este înfrânt de forţa
morală pe care o exercită Sămădăul asupra tuturor.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ce să-mi fac?… Aşa m-a
lăsat Dumnezeu! Ce să-mi face dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”
Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice, sondând reacţii, gânduri,
trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului. Acţiunile, gesturile şi atitudinea lui
Ghiţă scot la iveală nesiguranţa care îl domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el,
aşa cum reiese din caracterizarea indirectă.
El ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice: „Prea
puţin îmi pasă”. Refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică şi se îndepărtează încet dar
sigur de soţia sa: „îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se despartă de dânsa”. Ghiţă
îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu,
căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului”.
Într-o altă situaţie, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea,
căreia nu i se poate împotrivi: „sărmanii mei copii, voi nu mai aveţi un tată cinstit!”, prin
intermediul monologului adresat.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert. El o folodeşte pe Ana drept
momeală, pentru a-l demasca pe Lică nu numai pentru că-l mustra conştiinţa pentru propriile
lui păcate, dar şi dintr-o gelozie ajunsă la paroxism. Nu poate accepta gândul că Ana îl
trădase, deşi el însuşi o împinge în braţele lui Lică. De altfel, Ana, dezgustată de

Neghină Aima-Iraida Page 3

comportamentul soţului se lasă sedusă şi dintr-o dorinţă de răzbunare: „Tu eşti om, Lică, dar
Ghiţă nu e decât o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti!”
De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi ucigaş,
înjunghiind-o pe Ana şi devenind la rândul lui victima lui Răuţ, care-l împuşcă. Patima pentru
bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin, căruia nu i se poate opune,
transformându-se treptat, din omul cinstit şi harnic în complice la afaceri necurate şi crimă.
Imaginea familiei/cuplului prin referire la scene reprezentative pentru evoluţia
conflictului:
În incipitul nuvelei familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este
un cizmar care nu poate oferi soacrei, soţie şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de
iniţiativă şi din dragostea pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în
arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un atelier cu zece calfe. În
ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit”), ei hotârăsc să se mute la han, în preajma Sfântului
Dumitru.
Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui
Lică Sămădăul şi reprezintă o perioada de calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se
bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a
sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator: om harnic şi gospodar, el
îşi iubeşte familia şi vrea să o ştie pe Ana fericită.
Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă etapă, cea a destrămării
şi a înstrăinării. Porcarul alege un moment strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă
răgazul de a economisi nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi
înainte oameni şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia doar să-l informeze despre
cei ce se perindă pe la han, Lică va face din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu
împrumut şi cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camăta cametelor”.
Conşient că acceptând propunerea Sămădăului se îndepărtează de preceptele sale morale,
Ghiţă înceracă să refuze, dar la ameninţarea porcarilor acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle
nimic. Este primul pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu trecrea timpului, Ghiţă
devine tot mai ursuz şi nu îi mai împărtăşeşte Anei toate gândurile sale. Ana remarcă
schimbarea de comportament a soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri
să comunice cu soţul ei. Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau adevăruri ascunse
legate de porcar: în noaptea călcării arendaşului, ea îl vede pe Lică revenind la han către
dimineaţă şi îşi dă seama că Ghiţă i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii
însemnaţi şi va înţelege că ei provin din aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei refuză să plece
de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea bruscă a soţului de a rămâne acasă ascunde ceva. De
aceea lui Ghiţă, căzut pradă patimii înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea
împlinirii.
Opţiunea lui Ghiţă este una dintre cele mai periculoase: duplicitatea faţă de Lică şi faţă
de Pintea, dar mai ales faţă de Ana, căreia îi neagă orice amestec în treburile lui Ghiţă, şi faţă
de sine însuşi. Zbuciumându-se între lăcomia banilor şi remuşcarea încălcării moralei, Ghiţă
face din dorinţa de a oferi Anei un trai mai bun alibiul moral al acţiunilor sale, convins că
fiecare din nelegiuirile la care este părtaş este ultima. O scenă reprezantativă care defineşte
relaţia dintre cele două personaje o constituie revenirea lui Gjiţă de la proces, în care, mustrat
de sperjur, îi cere iertare Anei, convins fiind de gravitatea actului comis.

Neghină Aima-Iraida Page 4

 Pe măsură ce Ghiţă este din ce în ce mai mult plecat, Lică petrece tot mai mult timp la
han, trezind interesul Anei, ce descoperă, în scene precum aceea în care Sămădăul împleteşte
un bici copilului, rezerve de umanitate ale porcarului. Totuşi, ea nu încetează să creadă în
valorile familiei şi refuzul de a pleca de Paşti la Ineu nu are nicio legătură ascunsă cu
rămânerea lui Lică. Petrecerea încinsă reprezintă pe de o parte încercarea hangiului, sortită
eşecului, de a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, iar pe de altă parte scena în care spiritul malefic
al căpeteniei porcarilor declanşează declinul iremediabil al cuplului. Dorind să îl lecuiască pe
Ghiţă de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică stabileşte planul de seducere a Anei, pe
care i-o cere lui Ghiţă. Supus autorităţii Sămădăului, acesta acceptă, abandonându-şi cu
laşitate femeia în braţele unui bărbat străin. Ana devine astfel soţia adulterină, victimă a
propriei slăbiciuni, a atracţiei pentru un bărbat puternic, a nepăsării soţului. Ghiţă intervine
prea târziu şi îşi ucide nevasta, scenă ce reprezintă punctual maxim al dezumanizării
protagonistului. La rândul său, el este ucis de oamneii lui Lică, moartea celor două personaje
reprezentând o modalitate de moralizare a prozatorului ardelean care nu iartă îndepărtarea
personajelor sale de la perceptele morale.
Ambele personaje se înscriu în categoria celor mobile: Ghiţă oscilează între fondul său
moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea
faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile
patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii
protagonistului. Ana luptă, în calitate de soţie fidelă, inocentă, copilăroasă, cu revelaţia unui
proces de autocunoaştere pe care îl declanşează venirea lui Lică: preferă unui ins banal, slab
de înger şi lipsit de fermitate un bărbat autoritar, cu spirit de iniţiativă. Pe lângă modalităţile
directe de caracterizare (de către narator sau de către celelalte personaje), pe lângă trăsăturile
ce rezultă indirect din faptele personajelor, în nuvelă apar şi modalităţi specifice de realizare a
analizei psihologice precum stilul indirect liber şi monologul interior, având rolul de a
accentua trăirile contradictorii ale celor două personaje şi de a ambiguiza vocea narativă.
Singura care rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece
este cea care s-a împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea
materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene
prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realize un contrast. Pe de altă parte, soacra
este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei (“Se vede
c-au lăsta ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic:
Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat
consecinţe iremediabile.

Punctul de vedere din perspectiva finalului:

În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec printr-o dramă a
autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce
consideraseră până atunci a-i reprezemnta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o
masculinitate autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, iar Ghiţă
descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

Relatia incipit-final
Ilustrarea trăsăturilor incipitului
Incipitul este conceptul operaţional ce desemnează partea de început a unui text literar
care se ţine minte şi lasă să se întrevadă desfăşurarea acţiunii. În „Moara cu noroc”, incipitul
este constituit de prologul reprezentat de vorbele soacrei lui Ghiţă, care au un ton axiomatic /

Neghină Aima-Iraida Page 5

de proverb, moralizator, anticipând destinul personajelor principale: „Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă este, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.” În mod sugestiv,
cuvintele sunt rostite de bătrână, întrupare a înţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă.
Replica sa anunţă tema nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra
individului) şi deznodământul tragic.
Comentarea particularităţilor construcţiei finalului
Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog constituit
tot din vorbele bătrânei: „Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată”. Dacă
replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric al individului sub presiunea
unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a
destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de faptul că, în final, asistăm la moartea a trei
personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem spune că Moara cu noroc are un final tragic. Singura care
rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a
împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea
materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene
prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realiza un contrast. Pe de altă parte, soacra
este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei („Se vede
c-au lăsat ferestrile deschise!”) poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic:
Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat
consecinţe iremediabile.

Exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia relaţiei dintre

incipit şi finalul nuvelei

În concluzie, incipitul şi finalul în acest text narativ au un rol definitoriu în construcţia

subiectului, ilustrând simetria compoziţionala a nuvelei specifică textelor realiste, dar şi
caracterul moralizator al prozei lui Slavici.
Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare şi preocuparea pentru
transcrierea cu fidelitate a vieţii lăuntrice a personajelor, prin crearea unor tipuri umane în
situaţii-limită, dezumanizaţi sub puterea banilor, dar şi prin exploatarea multiplelor modalităţi
de realizare a analizei psihologice, Moara cu noroc reprezintă o capodoperă a nuvelelor lui
Slavici, impunându-l definitiv în conştiinţa cititorului.

Neghină Aima-Iraida Page 6