Eseu Moara cu noroc

Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent al

Academiei Române . Ioan Slavici face parte din epoca marilor clasici alături de Mihai
Eminescu, I.L.Caragiale și Ion Creangă. A fost cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea
literaturii românești sub influența realismului. Opera sa literară este inspirată de viața satului
ardelean.
Nuvela “Moara cu noroc” este publicată în 1881, în volumul său de debut “Novele din
popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului. Nuvela este o specie a
genului epic în proză, cu o construcție riguroasă, prezentând un singur fir narativ. Personajele
relative sunt puține și pun în evidență evoluția personajului principal, complex, puternic
individualizat. Se observă impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a-III-a,
atitudinea detașată în descriere, veridicitatea. O încadrăm în specia nuvelei psihologice prin:
tematică, modalități de caracterizare a personajului, natura conflictului (interior).
Din punct de vedere tematic, ”Moara cu noroc” urmăreşte consecinţele nefaste pe care
setea de înavuţire, (banul) asociată aici cu norocul le are asupra destinului unui om, iar
evenimentele sunt percepute într-o viziune realist-moralizatoare. De asemenea, tema susține
caracterul psihologic al nuvelei: dezumanizarea dorinței de înavuțire, pe fundalul societății
ardelenești de la sfârșitul secolului al-XIX-lea. Din perspective sociale, nuvela prezintă
încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.
Încadrăm opera în curentul literar realist, deoarece prezintă numeroase particularități ale
acestei mișcări culturale. Realismul se caracterizează prin surprinderea tuturor aspectelor
existenţei, prin utilizarea tipurilor umane(Ghiță- tipul omului lacom, influențat de dorința de
îmbogățire; Ana-femeia neglijată ce devine infidelă; Mama Anei- bătrâna înteleaptă; etc), prin
descrierea mediului care reflectă comportamentul personajului, dar şi prin prezenţa unui
narator obiectiv și omniscient, toate aceste trăsături sunt evidente şi în opera lui Ioan Slavici.
Titlul “ Moara cu noroc” este un topos literar care desemnează un han aflat în pustietate,
la răscruce de drumuri. Locatia imaginara este o fostă moară, simbol pentru măcinarea
destinelor care va avea loc în această moară. La o lectură atentă, se observă că, potrivit
concepţiei populare, moara abandonată, locul de desfăşurare a majorităţii acţiunii, este cea
care atrage forţele malefice, iar din acest motiv, involuţia personajelor devine previzibilă.
Moara devenită han, se află la răscruce de drumuri( drumul e o metaforă pentru alegerile ce
trebuie făcute de Ghiță), și devine locul despărţirii şi al finalului tragic a doi tineri
îndrăgostiți(scena finală).
Structural, nuvela este de factură clasică, fiind alcătuită din 17 capitole ce respectă
ordinea cronologică a desfăşurării faptelor, iar simetria întregului e realizată prin cuvintele
bătrânei care deschid şi închid universul nuvelei. În incipit este formulată teza bătrânei
„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit” iar în deznodământ este continuată sub forma: „Simţeam eu că nu are să iasă
bine; dar aşa le-a fost dată”.
 De asemenea, din incipit, sunt deduse relaţiile spaţio–temporale, ce atestă încadrerea
nuvelei în plin realism, iar evenimentele sunt plasate în secolul al XIX-lea, pe o perioadă de
aproximativ un an, între două sărbători religioase importante (Sfântul Gheorghe şi Paştele), în
zona Ardealului. Finalul este unul închis, destinele personajelor sunt trasate. În spiritul
moralist al lui Slavici, cei care „s-au dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte,
iar cei nevinovaţi scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor
producându-se tragedia. Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria
incipit-final, care sugerează ciclicitatea vieţii. Astfel putem deduce concepţia scriitorului
potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei umane.
Perspectiva narativă este una de tip obiectiv, specifică realismului, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, de un narator obiectiv (focalizare externă),
omniscient. Realismul operei se justifică și prin existența unui narator ce devine un martor
ocular al evenimentelor prin folosirea persoanei a II-a ce e asociată cu un ”tu” abstract: ”dacă
aruncai privirea împrejur....vedeai drumul de țară șerpuind pe culme”.
Două secvențe semnificative pentru operă sunt punctul culminant și deznodământul.
Punctul culminant este reprezentat de Ghiţă care ajunge pe ultima treaptă a degradării morale
în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi
aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în
ultimul moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a
acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie,
într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise,
Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". Dându-şi
seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din
ordinul lui Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide izbindu-se
cu capul de un copac
Deznodmantul este astfel tragic si moralizator, singurele personaje care supraviețuiesc
fiind bătrâna și copii, ele simbolizând inocența, puritatea și înțelepciunea. Din această
perspectivă finalul poate fi considerat unul optimist deoarece copii au o șansă la un viitor mai
bun, departe de infernul uman. Cărciuma este arsă din temelii, iar acest lucru semnifică o
purificare de tot răul care a existat acolo.
Ca în orice nuvelă psihologică, Ioan Slavici se foloseşte de naraţiune, ca mod de
expunere, la care se adaugă dialogul ( prin care se insistă asupra planului personajelor ) şi
monologul interior adresat prin care sunt dezvăluite gândurile eroului. Conflictul iniţial este
unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică Sămădăul, şeful
porcarilor, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la
moară pentru binele familiei. Generat de primul, conflictul interior este între dorinţa lui
Ghiţă de a rămâne un om cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a se
îmbogăți.
Planul interior e cel mai important, fiindcă descrie involuţia interioară a lui Ghiţă, în
detrimentul planului exterior: nu planul acţiunii e important, ci cel psihologic Principala
caracteristica a lui Ghiță este involuția acestuia, dezumanizarea lui pe parcursul nuvelei se
manifestă în principal prin patima sa pentru bani și orgoliul acestuia. Conflictul interior
predomină, fiind amplificat de cel exterior existent între protagonist şi Lică .

În privinţa personajelor, acestea se grupează în două categorii: personaje mobile din care
fac parte Ghiţă şi Ana, care îşi schimbă comportamentul de-a lungul nuvelei (Ghiţă devine
dintr-un om cinstit , tata şi soţ iubitor un nelegiuit, iar Ana se schimbă şi ea ) şi fixe în care se
încadrează Lică ( acesta nu-şi schimba comportamentul ) .
În concluzie, “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela psihologica deoarce prezintă
toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal
și urmărește procesul înstrăinării acestuia de familie și degradarea morală a acestuia produsă
de ispita îmbogățirii. În opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie
ca o pildă pentru aprecierea corectă a valorilor în viață, într-o societate degradată moral de
puterea banului.