„Moara cu noroc”

de Ioan Slavici
-nuvelă realistă-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune

desfăşurată pe un singur plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul
personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra personajului principal.
Ioan Slavici face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L.Caragiale.
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele: ,,Moara cu noroc”, „Popa
Tanda”, „Pădureanca” şi un singur roman, „Mara”. În întreaga sa operă, Ioan
Slavici a reuşit să surprindă într-o manieră realistă societatea transilvăneană
aflată într-un anumit moment al evoluţiei sale, al trecerii de la relaţiile de tip
feudal la cele de tip capitalist, când banul are din ce în ce mai multă putere,
societate formată din ţărani, meşteşugari, precupeţe, porcari, oameni de etnii şi
religii diferite care trebuie să convieţuiască în acelaşi spaţiu.
Din creaţia lui Slavici desprindem o notă moral-educativă, autorul condamnând
lenea, prostia, patima îmbogăţirii, necinstea, fărădelegea, lăudând în schimb tot
ceea ce se înţelege prin omenie.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în
volumul „Novele din popor” şi reprezintă o nuvelă realistă.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio-temporală,
verosimilitatea, sursa de inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a
III-a, perspectiva narativă extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru,
obiectiv, imparţial.
În primul rând, se remarcă în text precizarea coordonatelor spaţio-
temporale. Astfel, ştim că acţiunea se petrece de la Sf. Gheorghe până la
Paşte(anul următor) în Ardeal, la un han aşezat la răscruce de drumuri şi destine.
În al doilea rând, incipitul nuvelei este simetric cu finalul şi este reprezentat
printr-un epilog constituit din vorbele bătrânei (soacra lui Ghiţă).
În primul capitol, în spatele replicii bătrânei („Omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei te face fericit”) se ascund, pe
de o parte, intenţiile moralizatoare ale autorului, pe de altă parte experienţa
comunităţii. Opera se încheie tot prin cuvintele bătrânei, care venind de la rude,
găseşte hanul incendiat, fiica şi ginerele morţi şi pune nefericita întâmplare pe
seama unui destin necruţător („Asta le-a fost data!”), nuvela având astfel o
structură sferică. Totodată, finalul este unul moralizator: cine nu a respectat
normele morale enunţate de bătrână în incipit, trebuie să piară.
 Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste ale setei de îmbogăţire,
autorul prezentând decăderea morală a lui Ghiţă din cauza patimii pentru bani.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este scena procesului. Axa vieţii
morale a lui Ghiţă se frânge după ce depune mărturie mincinoasă împotriva lui
Lică şi într-un moment de un patetism sfâşietor îi cere iertare Anei: ”Iartă-mă,
Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa
pământului”. Este evidentă nevoia disperată de sprijin, pe când în interiorul
acestuia totul se destramă.
O altă scenă semnificativă o reprezintă venirea lui Lică la cârciumă. Aflând că
„moara” are un nou proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura că va fi
omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii. La început Ghiţă refuză, iar
tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se supună ordinelor lui. Dorinţa
de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi proteja familia şi a rămâne
cinstit, drept dovadă fiind faptul că, într-un final, Ghiţă acceptă oferta.
Conflictul este relevant pentru tematica textului, deoarece surprinde cu
mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea de
om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea, chiar
şi cu Ana. La fel de dramatic este şi conflictul psihologic.
Naratorul urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi
indiferentă în faţa lui Lică, la izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări
în faţa propriei conştiinţe.
Cizmarul este caracterizat atât în mod direct de către autor(„un om harnic şi
sârguitor”), personaje (Lică îl descrie ca fiind „om cu minte”, iar Ana, după ce
observă schimbările lui, „om netrebnic şi grozav”) şi prin autocaracterizare („Aşa
m-a lăsat Dumnezeu”), cât şi în mod indirect prin propriile gânduri, fapte, gesturi
şi limbaj care scot la iveală incertitudinea si nesiguranţa care-l domină, teama şi
suspiciunea instalate definitiv în sufletul lui.
În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici se încadrează în
realism prin verosimilitate, simetria incipitului cu finalul, personajul caracterizat
complex, narator omniscient şi precizarea coordonatelor spaţio-temporale,
deschizând calea spre marile creaţii epice, despre care George Călinesu afirma că
este „o nuvelă solidă cu subiect de roman”.
 „Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-caracterizarea lui Ghiţă-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune

desfăşurată pe un singur plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul
personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra personajului principal.
Ioan Slavici face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L.Caragiale.
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele: ,,Moara cu noroc”, „Popa
Tanda”, „Pădureanca” şi un singur roman, „Mara”. În întreaga sa operă, Ioan
Slavici a reuşit să surprindă într-o manieră realistă societatea transilvăneană
aflată într-un anumit moment al evoluţiei sale, al trecerii de la relaţiile de tip
feudal la cele de tip capitalist, când banul are din ce în ce mai multă putere,
societate formată din ţărani, meşteşugari, precupeţe, porcari, oameni de etnii şi
religii diferite care trebuie să convieţuiască în acelaşi spaţiu.
Din creaţia lui Slavici desprindem o notă moral-educativă, autorul condamnând
lenea, prostia, patima îmbogăţirii, necinstea, fărădelegea, lăudând în schimb tot
ceea ce se înţelege prin omenie.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în
volumul „Novele din popor” şi reprezintă o nuvelă realistă.
Personajul principal al nuvelei lui Slavici este reprezentat de către Ghiţă.
Statutul social îl prezintă ca fiind soţ al Anei şi tată a doi copii, un cizmar ce
renunţă la viaţa lui tihnită şi ia în arendă hanul „Moara cu noroc”.
Din punct de vedere moral, acesta trece printr-o transformare; de la un om
cinstit si un familist convins, devine lacom, corupt, rece şi agresiv faţă de familie.
Psihologic, Ghiţă are o personalitate slabă, fiind introvertit şi dând semne că
echilibrul său moral se zdruncină.
Una dintre trăsăturile principale ale personajului este setea de îmbogăţire, dar
acesta are şi un caracter slab şi uşor de manipulat.
O scenă din care reies aceste trăsături este venirea lui Lică la cârciumă.
Aflând că „moara” are un nou proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura
că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii.
La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se
supună ordinelor lui. Dorinţa de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi
proteja familia şi a rămâne cinstit, drept dovadă fiind faptul că, într-un final,
Ghiţă acceptă oferta.
O altă scenă reprezentativă este momentul când chemat fiind în faţa
instanţei, depune mărturie falsă la judecarea lui Lică şi a tovarăşilor săi, bănuiţi
de tâlhărie şi crimă. Astfel, aflând că Lică este socotit nevinovat de lege, setea de
răzbunare a lui Ghiţă nu mai putea fi stăvilită. De aceea, se împrieteneşte cu
jandarmul Pintea şi pun la cale un plan să-l demascheze pe Lică.
Conflictul este relevant pentru personajul principal, Ghiţă, deoarece
surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior şi interior. În încercarea de a-şi păstra imaginea de
om cinstit, Ghiţă se angajează într-un conflict inegal cu Lică, comunitatea, chiar
şi cu Ana.
Naratorul urmăreşte minuţios reacţiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă şi
indiferentă în faţa lui Lică, la izbucniri patetice în faţa copiilor şi autojustificări
în faţa propriei conştiinţe.
Cizmarul este caracterizat atât în mod direct de către autor(„un om harnic şi
sârguitor”), personaje (Lică îl descrie ca fiind „om cu minte”, iar Ana, după ce
observă schimbările lui, „om netrebnic şi grozav”) şi prin autocaracterizare („Aşa
m-a lăsat Dumnezeu”), cât şi în mod indirect prin propriile gânduri, fapte, gesturi
şi limbaj care scot la iveală incertitudinea si nesiguranţa care-l domină, teama şi
suspiciunea instalate definitiv în sufletul lui.
În concluzie, Ghiţă, personajul principal al nuvelei „Moara cu noroc” de
Ioan Slavici, este un personaj rotund, complex, conturat în mod realist, tipic
nuvelei psihologice, al cărui statut social şi moral se transformă pe parcursul
operei.
 „Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-relaţia dintre Ghiţă şi Lică-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune

desfăşurată pe un singur plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul
personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra personajului principal.
Ioan Slavici face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi I.L.Caragiale.
Ca puncte de reper în creaţia sa amintim nuvelele:”Moara cu noroc”, „Popa
Tanda”, „Pădureanca” şi un singur roman, „Mara”. În întreaga sa operă, Ioan
Slavici a reuşit să surprindă într-o manieră realistă societatea transilvăneană
aflată într-un anumit moment al evoluţiei sale, al trecerii de la relaţiile de tip
feudal la cele de tip capitalist, când banul are din ce în ce mai multă putere,
societate formată din ţărani, meşteşugari, precupeţe, porcari, oameni de etnii şi
religii diferite care trebuie să convieţuiască în acelaşi spaţiu.
Din creaţia lui Slavici desprindem o notă moral-educativă, autorul condamnând
lenea, prostia, patima îmbogăţirii, necinstea, fărădelegea, lăudând în schimb tot
ceea ce se înţelege prin omenie.
Opera literară „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici apare în 1881 în
volumul „Novele din popor” şi reprezintă o nuvelă realistă.
Personajul principal al nuvelei lui Slavici este reprezentat de către Ghiţă.
Statutul social îl prezintă ca fiind soţ al Anei şi tată a doi copii, un cizmar ce
renunţă la viaţa lui tihnită şi ia în arendă hanul „Moara cu noroc”.
Din punct de vedere moral, acesta trece printr-o transformare; de la un om cinstit
si un familist convins, devine lacom, corupt, rece şi agresiv faţă de familie.
Psihologic, Ghiţă are o personalitate slabă, fiind introvertit şi dând semne că
echilibrul său moral se zdruncină.
Lică Sămădăul este antagonistul, un personaj secundar, romantic, ce
exercită asupra celorlalte personaje o dominaţie fantastică, evoluând liniar pe
parcursul operei.
Din punct de vedere social, este şeful porcarilor, fiind de fapt şi şeful unei bande
de tâlhari. Moral, în timp ce Ghiţă trece printr-o transformare, Lică rămâne
neschimbat, un bărbat ambiţios, calculat, dar în acelaşi timp mincinos şi corupt,
cu o duritate dusă la extrem.
Psihologic, Lică este înzestrat cu o personalitate puternică, este extravertit, având
deseori porniri de cruzime.
Relaţia dintre Ghiţă şi Lică este scoasă în evidenţă prin intermediul
secvenţelor semnificative.
Dacă Lică este un om calculat, înzestrat cu o personalitate puternică şi
manipulatoare, nelăsându-se până nu obţine ceea ce îşi doreşte, Ghiţă este slab de
caracter, lăsându-se uşor manipulat, din cauza dorinţei de a face cât mai mulţi
bani.
O scenă din care reies aceste trăsături este venirea lui Lică la cârciumă.
Aflând că „moara” are un nou proprietar, Lică îi face o vizită pentru a se asigura
că va fi omul lui şi că îl va ajuta cu diverse informaţii.
La început Ghiţă refuză, iar tâlharul îi ia toţi banii agonisiţi până se decide să se
supună ordinelor lui. Dorinţa de îmbogăţire este mult mai mare decât cea de a-şi
proteja familia şi a rămâne cinstit, drept dovadă fiind faptul că, într-un final,
Ghiţă acceptă oferta.
Ghiţă se schimbă radical din cauza lui Lică, ascunde lucruri de familie, devine
rece şi chiar agresiv atât cu soţia cât şi cu copii. Dintr-un om liniştit devine
paranoic, fapt ce indică un dezechilibru mintal şi că această fugă după bani îl face
din om, neom.
O scenă semnificativă pentru acest lucru este deznodământul. Dorind să-l
prindă pe Lică, după ce şi-a recuperat banii şi ceva în plus, Ghiţă îi întinde o
capcană. Îşi lasă propria soţie, noaptea la cârciumă, să fie sigur că Sămădăul va
rămâne, în vreme ce el se duce după jandarmul Pintea.
La întoarcere, Ghiţă îşi dă seama că Ana l-a înşelat şi cuprins de gelozie, o ucide,
el fiind omorât de oamenii Sămădăului, iar cel din urmă găsindu-şi sfârşitul
singur, fiecare plătind pentru faptele sale.
Relaţiile temporale şi spaţiale constau în desfăşurarea acţiunii în satul Ineu,
mai precis la „moara cu noroc”, începând de la Sf. Gheorghe şi sfârşindu-se de
Paşti. Aceşti indici temporali nu sunt luaţi la întamplare. Sfântul Gheorghe a fost
cel care a purtat o luptă cu balaurul, lucru ce poate fi ascoiat cu lupta pe care o
poartă Ghiţă cu el însuşi, iar Paştele reprezintă atât patimile, cât şi lumina şi
purificarea, lucru săvârşit în cadrul nuvelei prin incendierea cârciumii.
În cadrul acestei nuvele, putem vorbi atât de conflict exterior (între Ghiţă şi
Lică) cât şi despre unul interior între Ghiţă şi propria lui conştiinţă. Conflictul
dintre cei doi bărbaţi se amplifică treptat pe măsură ce Ghiţă devine complice în
afacerile necurate ale Sămădăului. Conflictul interior este declanşat de mărturia
falsă şi de înstrăinarea faţă de Ana.
În concluzie, Ghiţă şi Lică sunt două personaje tragice al căror destin atrage
atenţia asupra faptului că nimeni nu este mai presus de legea morală şi că
încălcarea ei se plăteşte cu viaţa.
 „Moromeţii”
de Marin Preda
-roman realist, postbelic-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Marin Preda face parte din generaţia scriitorilor postbelici alături de D.R.
Popescu, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu. Dintre operele lui Preda putem aminti
„Moromeţii(1955)”, „Delirul”, „Instrusul”, „Marele singuratic”,
„Moromeţii(1967)”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume în 1955, respectiv 1967 şi
este un roman realist, obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio temporală,
verosimilitatea, sursa de inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a
III-a, perspectiva narativă extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru,
obiectiv, imparţial.
În primul rând, se observă compoziţia simetrică a primului volum prin
următoarele aspecte: cele două propoziţii care încadrează volumul şi care pun
acţiunea sub semnul timpului(„timpul avea cu oamenii nesfărşită răbdare” – la
început, „timpul nu mai avea rabdare”-la final), cele două imagini simbolice a lui
Ilie Moromete (în deschiderea acţiunii, tatăl rămâne „singur în mijlocul
bătăturii”, sugerând viitoarea lui singurătate existenţială şi legătura cu vechiul
său mod de viaţă; în final, chipul aceluiaşi Moromete, dar modelat din lut ars,
într-o statuetă, aparţinând mitului.
În al doilea rând, romanul este realist datorită bunei precizări spaţio-
temporale. Acţiunea romanului se desfăşoară pe o perioadă de 25 de ani în satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, prezentând destinul ţăranului la confluenţa
dintre două epoci istorice: înainte şi după al doilea război mondial.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii
de ţărani, dar putem aminti şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu),
tema timpului viclean, tema comunicării în familie, relaţia individului cu istoria.
O scenă semnificativă pentru tema romanului este tăierea salcâmului.
Inserată încă din primele pagini ale romanului se va întâmpla din cauza lipsei
banilor şi a multor datorii ale familiei.
Pe fondul bocetelor din cimitir (ideea morţii), într-o dimineaţă devreme,
Moromete împreună cu Nilă (naiv şi docil), taie copacul. Detaliile sugerează
începutul declinului şi pierderea unităţii familiei. Cei doi care taie neliniştiţi,
copacul care refuză a se mişca, deşi este pe jumătate tăiat, urletul, căderea lui,
nedumerirea celor din jur (fiii, soţia, vecinii) şi pustietatea rămasă în urmă arată
că se pierde un reper fundamental pentru ei.
O altă scenă referitoare la tema relaţia individului cu istoria şi ameninţările
ei, este scena foncierii de la care Ilie Moromete încearcă prin disimulare şi printr-
un uimitor joc teatral să se sustragă.
Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu’, vrând
să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă
amânare: „Catrino, ia fată secerile alea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă
acolo langă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-
am!”. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având
satisfacţia că nu trebuie să-i dea pe toţi.
Romanul are un conflict profund care îmbracă mai multe aspecte.
Primul îl constituie dezacordul dintre Ilie Moromete şi copii din prima căsnicie,
provenit dintr-o modalitate diferită de înţelegere a lumii.
Al doilea conflict îl opune pe Ilie soţiei lui, Catrina, din cauza unui pogon din
lotul ei vândut de Ilie, cu condiţia să o treacă pe ea în actele casei. Ilie nu îşi
respectă promisiunea, iar Catrina şi cele două fete îi reproşează mereu faptul,
temându-se că ar putea rămâne pe drumuri.
Al treilea conflict îl opune pe Ilie surorii sale, Maria. Ea ar fi vrut ca fratele ei să
nu se mai însoare a doua oară, pentru a nu fi nevoită să plece din casa
părintească.
Perspectiva narativă din roman este extradiegetică, cu o naraţiune realizată
de un narator omniscient, omniprezent, obiectiv, auctorial. Totuşi, pe parcursul
operei vom asista la o limitare a omniscienţei prin intermediul personajelor-
reflector (Ilie Moromete în volumul I şi Niculaie Moromete în volumul al II-lea)
şi personajului-informator ( a lui Parizianu’).
În concluzie, romanul „Moromeţii” reflectă estetica realismului postbelic
prin tematica socială, caracterul de frescă a lumii rurale ante şi postbelice, prin
perspectiva auctorială din care sunt relatate evenimentele.
 „Moromeţii”
de Marin Preda
-caracterizarea lui Ilie Moromete-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi

foarte mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Marin Preda face parte din generaţia scriitorilor postbelici alături de D.R.
Popescu, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu. Dintre operele lui Preda putem aminti
„Moromeţii(1955)”, „Delirul”, „Instrusul”, „Marele singuratic”,
„Moromeţii(1967)”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume în 1955, respectiv 1967 şi
este un roman realist, obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii
de ţărani, dar putem aminti şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu),
tema timpului viclean, tema comunicării în familie, relaţia individului cu istoria.
Ilie Moromete este personajul principal al primului volum şi secundar al
celui de-al doilea.
În primul volum, statutul social al acestuia îl prezintă drept ţăran din clasa de
mijloc, fost consilier comunal, tatăl autoritar al unei familii mixte (copiii din
prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim şi copiii din căsătoria cu Catrina: Tita,
Ilinca şi Niculae).
Din punct de vedere moral, apare ca o persoană corectă, iubindu-şi familia în
primul rând, ironic şi cu simţul umorului, dar profund, inteligent, fiind considerat
de altfel, tipul ţăranului filosof.
Psihologic, Ilie are o personalitate puternică (care însă nu are nicio şansă în
confruntarea cu Timpul), o fire contemplativă (stă pe stănoaga podiştei şi admiră
spectacolul lumii), având o fire independentă nevrând să renunţe la libertatea lui.
O scenă semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în faţa
agenţilor fiscali, care îi stricaseră plăcuta discuţie de duminică.
Chemat fiind de la fierăria lui Iocan, intră în curte evitându-l pe Jupuitu’, vrând
să-i demonstreze că într-o gospodărie există alte nenumărate treburi ce nu suportă
amânare: „Catrino, ia fată secerile alea” sau „Paraschive, nu vezi că furca aia stă
acolo langă gard de cinci săptămâni?” apoi se întoarce spre el strigându-i: „N-
am!”. Pentru a aplana conflictul, Moromete achită o parte din bani, având
satisfacţia că nu trebuie să-i dea pe toţi.
 Ironia ascuţită, inteligentă, ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a
face „haz de necaz” conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române,
aflându-se mai aproape de realitate decât de ficţiune.
O scenă referitoare la această trăsătură este scena prânzului la câmp. Deşi se frige
cu fasolea fierbinte, Ilie nu se exteriorizează în niciun fel, asteptând curios şi
amuzat ca Paraschiv, fiul său, să păţească acelaşi lucru, demonstrând chiar
lăcomia, apoi îi oferă apă rece preventiv şi se interesează grijuliu de acesta: „Na,
Paraschive, bea apă, se precipită Moromete (...) Te-ai ars rău? Eu credeam că e
rece” mărturisind el naiv.
Personalitatea protagonistului este evidenţiată şi prin câteva conflicte
prezente în roman.
Primul îl constituie dezacordul dintre Ilie Moromete şi copii din prima căsnicie,
provenit dintr-o modalitate diferită de înţelegere a lumii.
Al doilea conflict îl opune pe Ilie soţiei lui, Catrina, din cauza unui pogon din
lotul ei vândut de Ilie, cu condiţia să o treacă pe ea în actele casei. Ilie nu îşi
respectă promisiunea, iar Catrina şi cele două fete îi reproşează mereu faptul,
temându-se că ar putea rămâne pe drumuri.
Al treilea conflict îl opune pe Ilie surorii sale, Maria. Ea ar fi vrut ca fratele ei să
nu se mai însoare a doua oară, pentru a nu fi nevoită să plece din casa
părintească.
Perspectiva narativă din roman este extradiegetică, cu o naraţiune realizată
de un narator omniscient, omniprezent, obiectiv, auctorial. Totuşi, pe parcursul
operei vom asista la o limitare a omniscienţei prin intermediul personajelor-
reflector (Ilie Moromete în volumul I şi Niculaie Moromete în volumul al II-lea)
şi personajului-informator ( a lui Parizianu’).
În concluzie, Ilie Moromete este un personaj semnificativ în literatura
română a perioadei postbelice reprezentând tipologia ţăranului-filosof, tradiţional
şi patriarhal.
 „Moromeţii”
de Marin Preda
-relaţia dintre Ilie şi Niculae-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Marin Preda face parte din generaţia scriitorilor postbelici alături de D.R.
Popescu, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu. Dintre operele lui Preda putem aminti
„Moromeţii(1955)”, „Delirul”, „Instrusul”, „Marele singuratic”,
„Moromeţii(1967)”, „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume în 1955, respectiv 1967 şi
este un roman realist, obiectiv având caracter monografic şi de frescă socială.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Principala temă a romanului constă în destrămarea simbolică a unei familii
de ţărani, dar putem aminti şi de tema familiei (identificabilă chiar din titlu),
tema timpului viclean, tema comunicării în familie, relaţia individului cu istoria.
Ilie Moromete este personajul principal al primului volum şi secundar al
celui de-al doilea.
În primul volum, statutul social al acestuia îl prezintă drept ţăran din clasa de
mijloc, fost consilier comunal, tatăl autoritar al unei familii mixte(copiii din
prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim şi copiii din căsătoria cu Catrina: Tita,
Ilinca şi Niculae).
Din punct de vedere moral, apare ca o persoană corectă, iubindu-şi familia în
primul rând, ironic şi cu simţul umorului, dar profund, inteligent, fiind considerat
de altfel, tipul ţăranului filosof.
Psihologic, Ilie are o personalitate puternică (ce însă nu are nicio şansă în
confruntarea cu Timpul), o fire contemplativă (stă pe stănoaga podiştei şi admiră
spectacolul lumii), având o fire independentă nevrând să renunţe la libertatea lui.
În cele două volume, Niculae se află la vârste diferite: copil şi apoi tânărul
în formare.
Statutul social al lui Niculae îl prezintă drept mezin al familiei din a doua
căsnicie.
Din punct de vedere moral, el este un băiat sensibil care plânge ori de câte ori i se
adresează o replică ironică, mai ales când vine de la tatăl său.
Psihologic, Niculae are o personalitate slabă, marcat de dorinţa arzătoare de a
merge la şcoală fiind tipul intelectualului, dorinţă care pentru Ilie nu contează,
Niculae fiind doar cel care trebuie să meargă cu oile.
 Relaţia dintre cei doi este afectată de lipsa acută de comunicare. Moromete
are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio
justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia.
O scenă semnificativă pentru relaţia lor este serbarea şcolară care
evidenţiază stângăcia lui Moromete în relaţia cu fiul său, Niculae, dar şi
dezinteresul acestuia faţă de dorinţa mezinului de a continua şcoala.
Amestecat printre spectatori, Ilie Moromete constată cu surprindere că printre
premianţi se afla şi fiul său despre care credea că va rămâne repetent. Copilul nu
reuşeşte să recite poezia pentru că i se face rău, fiind cuprins de o criză de friguri.
Neputincios, Moromete îşi ia copilul în braţe şi-l duce acasă, fiind stăpânit de
stări contradictorii de afecţiune, de teamă şi de nesiguranţă.
O altă scenă ce surprinde relaţia tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe
prispă, Niculae cu o carte, Moromete tăcut, gândindu-se la mezinul său.
La un moment dat îşi întreabă fiul dacă vrea să-şi continue studiile, ceea ce îl
face pe copil să creadă că visul i se va împlini.
Moromete îi răspunde, însă, cu duioşie, dar şi cu gravitate, că nu are această
posibilitate. Scena dezvăluie faptul că tatăl îşi doreşte să-i îndeplinească dorinţa,
că îl frământă ideea, chiar dacă nu este pentru el o prioritate.
Relaţia acestora se termină cu cei doi aflaţi pe poziţii ireconciliabile: fiul
aderă la comunism, fiind însărcinat de către partid cu strângerea cotelor anuale,
iar tatăl incearcă să îşi păstreze independenţa, opunându-se din răsputeri
comuniştilor. Conflictul lor se rezolvă în finalul romanului doar prin visul de
împăcare al fiului.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe o perioadă de 25 de ani în satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, prezentând destinul ţăranului la confluenţa
dintre două epoci istorice: înainte şi după al doilea război mondial. Alte
coordonate spaţiale mai sunt: stănoaga podiştei, priăa casei, poiana fierăriei lui
Iocan.
Perspectiva narativă din roman este extradiegetică, cu o naraţiune realizată
de un narator omniscient, omniprezent, obiectiv, auctorial. Totuşi, pe parcursul
operei vom asista la o limitare a omniscienţei prin intermediul personajelor-
reflector (Ilie Moromete în volumul I şi Niculaie Moromete în volumul al II-lea)
şi personajului-informator ( a lui Parizianu’).
În concluzie, în romanul „Moromeţii” relaţia dintre Ilie şi Niculae este una
bazată pe sentimentele tatălui de iubire faţă de fiul său şi pe încercarea acestuia
de a-şi urma visul.
Totodată se subliniază societatea tradiţională a secolului XIX când din lipsa
posibilităţilor materiale şi financiare, educaţia era un lux pe care nu toţi şi-l
permiteau.
 „Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă
-basm cult-

Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi

supranaturale (având puteri ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate
în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu învingător, basmul având un
final fericit.
Ion Creangă face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale şi Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Poveşti”,
„Povestiri” şi vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a apărut la 1
august 1877 în revista „Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile unui basm
cult.
Trăsăturile prin care se deosebeşte basmul cult de cel popular şi pe care le
putem regăsi în text sunt următoarele: basmul are autor cunoscut (Ion Creangă),
fabulosul este tratat în manieră realistă, ponderea mare a dialogului, personajul
are atât calităţi cât şi defecte, motivul dublului, personajele sunt construite prin
supradimensionare.
În primul rând, basmul „Povestea lui Harap-Alb” este în mare parte realist.
Limbajul accentuează impresia de realism popular. Însuşi eroul nu are trăsături
miraculoase propriu-zise, el este ajutat de făpturi fantastice.
În plus, Craiul îşi ceartă feciorii nemulţumit de insuccesele acestora ca un ţăran,
iar cele cinci personaje groteşti se ceartă în cuptorul de aramă „ca nişte ţărani
humuleşteni într-o zi de târg”.
În al doilea rând, protagonistul operei are atât calităţi cât şi defecte. Harap-
Alb nu e mai viteaz decât alţi oameni, dar prin bunătate are parte de aliați care îl
scot din impas.
Compensându-i slăbiciunile umane (naivitatea, neascultarea sfatului părintesc),
trăsăturile morale (bunătate, milă) conferă lui Harap-Alb calitatea de purtător al
Binelui. El generalizează această calitate în sfera naturii, a cosmosului întreg.
Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităţi
umane, prezentând drumul şi probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca în
finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă o împărăţie şi să-şi
întemeieze o familie.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea cu bătrâna din grădina
palatului (Sfânta Duminică) pe care, judecând-o după aparenţe, refuză să o
miluiască.
Astfel, la început, Harap-Alb este neîncrezător „ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă
supăra”, deşi ea îi dă un sfat devenit adevăr universal-valabil: „nu te iuţi aşa de
tare că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor”. Bătrâna îi transmite flăcăului
respectul şi preţuirea pentru valorile spirituale ale înaintaşilor şi-l sfătuieşte să
plece în călătorie cu hainele, armele şi calul Craiului.
O altă scenă referitoare la tema textului este momentul întâlnirii cu ajutoarele lui
care arată că băiatul se maturizează, un progres la nivelul comportamentului.
Deşi aceste fiinţe himerice (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-lăţi-lungilă)
arată înfricoşător, el nu le dispreţuieşte, ci le ia ca tovarăşi de drum, ce mai târziu
îl vor ajuta să treacă probele de la curtea împăratului Roşu.
După V.I.Propp personajele dintr-un basm pot fi clasificate astfel: eroul
(Harap-Alb), răufăcătorul (Spânul), personaje donator (Crăiasa Furnicilor,
Crăiasa Albinelor, Craiul), personaje ajutătoare (calul, Sf.Duminică, cele cinci
personaje groteşti), personajul căutat si tatăl ei (fata împăratului Roşu), personaje
rotunde (care se schimbă comportamental pe parcursul diegezei-Harap-Alb),
personaje plate ( nu se schimbă pe parcursul acţiunii-Spânul, Craiul).
Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a
este realizată de un narator omniscient care îşi face remarcată prezenţa
nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau
reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători).
Naratorul pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră
responsabil numai cu discursul (relatarea evenimentelor), deşi în finalul basmului
acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un păcat de povestariu,
făr-un ban în buzunariu”.
În concluzie, opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă
prezintă toate particularităţile unui basm cult unde autorul a încercat să sugereze
că în viaţă, mai importante sunt calităţile morale în detrimentul celor fizice,
individul fiind respectat în funcţie de comportamentul său social.
 „Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă
-caracterizarea lui Harap-Alb-

Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi

supranaturale (având puteri ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate
în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu învingător, basmul având un
final fericit.
Ion Creangă face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale şi Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Poveşti”,
„Povestiri” şi vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a
apărut la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile
unui basm cult.
Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităţi
umane, prezentând drumul şi probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca in
finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă o împărăţie şi să-şi
întemeieze o familie.
Personajul principal şi eponim al basmului este Harap-Alb.
Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final.
Astfel, cel care la inceput a fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele proprii şi
a acceptat condiţia umilă de slugă, la final ajunge să-şi asume rolul de Împărat.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calităţile
necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea şi demnitatea,
pe care fiicele Împăratului Verde le remarcă de la prima întâlnire („seamănă a fi
mult mai omenos”). Compensându-i slăbiciunile umane fireşti, bunătatea şi mila
îi conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al Binelui.
Psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul întregului proces
de maturizare. La început este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase
stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Pe parcurs îşi
dezvoltă, însă, personalitatea, dobândind calităţi precum: curajul, încrederea în
sine însuşi, calităţi pe care le dovedeşte tocmai datorită probelor la care este
supus de Spân.
O scenă semnificativă pentru această calitate este cel al coborârii fiului de
crai în fântână – simbol ambivalent al vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut (pădurea
labirint), ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de
crai cade în capcana acestuia.
Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ,,Fiul craiului,
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și
judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
O scenă reprezentativă este alegerea calului. Apariţia sa respectă un anumit
tipar: la început este cel mai urât, bătrân şi slab, după ce mănâncă jar, se
transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale – zboară, vorbeşte, deţine
cunoştinţe inaccesibile eroului.
În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare, căci
iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii
de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară
cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie
pe care i-o dă calul, şi anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit.
Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator (,,fiul Craiului”),
de către celelalte personaje (bătrâna care îl ajută, i se adreseaza cu ,,luminate
crăişor” şi îi evidențiază calitățile morale: ,,slab de înger, mai fricos decât o
femeie”; fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are
o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”) sau prin
autocaracterizare (,,din copilaria mea sunt deprins a asculta de tată”).
Totodată, Harap-Alb este caracterizat şi în mod indirect, prin limbaj, fapte şi
comportament, relaţia cu celelalte personaje şi chiar prin intermediul numelui
său. Fiu iubitor şi dornic să obţină aprecierea tatălui, se întristează când vede
ruşinea acestuia, şi se hotărăşte să-i obţină aprobarea. Relaţia cu celelalte
personaje dezvăluie caracterul nobil al lui Harap-Alb (ajută micile vietăți fără să
aibă nimic de câștigat, își respectă cuvântul dat în detrimentul propriilor
interese).
Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a
este realizată de un narator omniscient, care îşi face remarcată prezenţa
nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau
reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători).
Naratorul pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră
responsabil numai cu discursul (relatarea evenimentelor), deşi în finalul basmului
acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un păcat de povestariu,
făr-un ban în buzunariu”.
În concluzie, Harap-Alb, protagonistul basmului, reprezintă Binele şi este
prototipul oricărui adolescent, neiniţiat la început de drum, parcurgând o
perioadă de formare a personalităţii, fiind cel mai bine conturat în mod indirect.
 „Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă
-relaţia dintre Harap-Alb şi Spân-

Basmul este specia genului epic de dimensiuni ample cu personaje reale şi

supranaturale (având puteri ieşite din comun) reprezentând faptele Binelui aflate
în conflict cu forţele Răului, Binele ieşind mereu învingător, basmul având un
final fericit.
Ion Creangă face parte din generaţia scriitorilor clasici ai literaturii noastre alături
de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale şi Ioan Slavici. Opera sa cuprinde „Poveşti”,
„Povestiri” şi vestitele „Amintiri din copilărie”.
Opera literară „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a
apărut la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare” şi prezintă particularităţile
unui basm cult.
Basmul are ca temă principală naşterea şi formarea unei personalităţi
umane, prezentând drumul şi probele iniţiatice pe care le trece eroul, pentru ca în
finalul acţiunii să demonstreze că este capabil să conducă o împărăţie şi să-şi
întemeieze o familie.
Personajul principal şi eponim al basmului este Harap-Alb.
Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final.
Astfel, cel care la inceput a fost mezinul timid şi neîncrezător în forţele proprii şi
a acceptat condiţia umilă de slugă, la final ajunge să-şi asume rolul de Împărat.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calităţile
necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea şi demnitatea.
Psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul întregului proces
de maturizare. La început este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase
stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Pe parcurs îşi
dezvoltă, însă personalitatea, dobândind calităţi precum: curajul, încrederea în
sine însuşi, calităţi pe care le dovedeşte tocmai datorită probelor la care este
supus de Spân.
Spânul este personajul secundar, reprezentând forţa Răului.
Statutul său social iniţial este cel de slugă, acesta întâlnindu-l pe fiul de Crai în
pădurea labirint unde îi cere acestuia să-l ia ca ajutor.
Din punct de vedere moral, Spânul este întruchiparea Răului, având şi rolul
iniţiatorului, cum afirmă şi calul, „un rău necesar”. Psihologic, personalitatea
Spânului nu se schimbă pe parcursul diegezei, el rămânând acelaşi om viclean,
manipulator şi duplicitar.
Relaţia dintre Harap-Alb şi Spân este prezentată în antiteză, astfel eroul
reprezentând Binele şi dovedindu-şi inocenţa, Spânul dovedindu-şi imoralitatea.
 O scenă reprezentativă în acest sens fiind cea a coborârii fiului de crai în
fântână-simbol ambivalent al vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut (pădurea
labirint), fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază
diferența între cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți ,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale
celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
O altă scenă semnificativă pentru relaţia dintre cele două personaje, este cea
finală în care se ilustrează caracterul de „rău necesar” al Spânului şi curajul,
respectiv maturitatea lui Harap-Alb.
După demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de
jurământ, semn că iniţierea este încheiată. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului
primit de la prietenii săi, semn că a învăţat să fie milostiv şi primeşte împărăţia şi
fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod
decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statutului social.
Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator (,,fiul Craiului”),
de către celelalte personaje (bătrâna care îl ajută, i se adreseaza cu ,,luminate
crăişor” şi îi evidențiază calitățile morale: ,,slab de înger, mai fricos decât o
femeie”; fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are
o înfăţişare mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos”) sau prin
autocaracterizare (,,din copilaria mea sunt deprins a asculta de tată”).
Totodată, Harap-Alb este caracterizat şi în mod indirect, prin limbaj, fapte şi
comportament, relaţia cu celelalte personaje şi chiar prin intermediul numelui
său. Fiu iubitor şi dornic să obţină aprecierea tatălui, se întristează când vede
ruşinea acestuia, şi se hotărăşte să-i obţină aprobarea. Relaţia cu celelalte
personaje dezvăluie caracterul nobil al lui Harap-Alb (ajută micile vietăți fără să
aibă nimic de câștigat, își respectă cuvântul dat în detrimentul propriilor
interese).
Perspectiva narativă este extradiegetică, iar naraţiunea la persoana a III-a
este realizată de un narator omniscient, care îşi face remarcată prezenţa
nemaifiind în totalitate obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau
reflecţii, unele adresate interlocutorilor ipotetici (cititori sau ascultători).
Naratorul pretinde că evenimentele s-au întâmplat fără el şi se consideră
responsabil numai cu discursul (relatarea evenimentelor), deşi în finalul basmului
acesta susţine faptul că a participat chiar el la petrecere; „un păcat de povestariu,
făr-un ban în buzunariu”.
 În concluzie, deznodământul basmului conduce la rezolvarea conflictului
dintre cele două personaje antitetice, demonstrând astfel rolul fiecăruia în
ansamblul basmului.
 „Ion”
de Liviu Rebreanu
-roman realist, interbelic-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Liviu Rebreanu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu şi Mircea Eliade. În ceea ce
priveşte creaţia autorului putem aminti nuvelele „Catastrofa” şi „Răfuiala” şi
romanele „Ion”, „Pădurea Spânzuraţilor”, „Ciuleandra”.
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primită de critica
literară românească, reprezentând un roman realist-obiectiv.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Realismul se individualizează prin: buna precizare spaţio temporală,
verosimilitatea, sursa de inspiraţie(realitatea), naraţiunea realizată la persoana a
III-a, perspectiva narativă extradiegetică, simetria compoziţională şi stilul neutru,
obiectiv, imparţial.
În primul rând, în realizarea acestui roman, autorul a pornit de la realitate.
Elementele sunt o scenă văzută de autor, când se afla la vânătoare (un ţăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare care s-a aplecat şi a sărutat pământul „ca pe o
ibovnică”), o întâmplare petrecută în satul natal relatată de sora autorului (despre
o tânără ţărancă frumoasă şi bogată ce rămăsese însărcinată cu un tânăr ţăran
sărac şi leneş, tatăl fetei bătând-o mereu), discuţiile purtate de autor cu un tânăr
ţăran din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele tânărului reieşind
dragostea pentru pământ şi amintirile din perioada copilăriei (hora, dicuţiile
dintre săteni, bătăile de la cârciumă, nunta, înmormântarea).
În al doilea rând, naraţiunea este realizată la persoana a III-a singular,
naratorul fiind omniscient, omniprezent, obiectiv, perspectiva narativă fiind
extradiegetică, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri narative: unul principal
urmărind destinul ţărănimii având ca personaj reprezentativ pe Ion, al doilea
secundar, prezentând statutul intelectualităţii rurale transilvănene, având ca
personaj exponenţial pe învăţătorul Zaharia Herdelea.
Principala temă a romanului constă în realizarea unei fresce a societăţii
rurale transilvănene din primul deceniu al secolului XX.
Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor
şi obiceiurilor zonei respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme:
a pământului, a iubirii, a familiei, a morţii, a relaţiilor interumane.
O scenă reprezentativă pentru tema textului este prezentarea drumului lui Ion la
cosit.
Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea când
naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi
legătura sa cu pământul: „toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât
mai mult (...) Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă
care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură
în care este stăpânit.
O altă scenă referitoare la temă este nunta Floricăi cu George, un moment de
cumpănă în existenţa Anei care întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din
acest univers cuprins parcă de „nişte ape tulburi”.
Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ce o înconjoară”, iar copilul i se pare o
povară. Obsesiv îi apare în minte imaginea lui Avrum care se spânzurase.
Sinuciderea ei este descrisă minuţios într-un capitol de mare forţă analitică.
Conflictul este, în principal, extern de natură socială declanşat între ţăranii
săraci şi cei înstăriţi.
Acest conflict este evidenţiat încă din incipit când, la horă, ţăranii înstăriţi stau de
o parte, iar ce săraci de altă parte. În centrul acestuia se află conflictul principal al
romanului, între Ion şi Vasile Baciu, declanşat de dorinţa lui Ion de a avea
pământ, considerând că o dată cu acesta se va bucura nu numai de bunăstare, ci şi
de respect din partea celorlalţi.
Există şi un conflict secundar manifestat la personajul principal, in sufletul căruia
se dă o luptă între patima pământului şi patima iubirii.
În incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o
regăsim şi în final. Dacă în incipit naratorul spune că „îşi tremură jalnic trupul de
tinichea ruginită” (semn al suferinţei), în final, Christosul are „chipul luminat de
razele unui soare întârziat” (se sugerează speranţa, după eliminarea elementului
perturbator).
În concluzie, romanul „Ion” scris de Liviu Rebreanu reprezintă un roman
realist, obiectiv, interbelic, Eugen Lovinescu scriind un articol laudativ la adresa
romanului, considerându-l „primul roman românesc modern”.
 „Ion”
de Liviu Rebreanu
-caracterizarea lui Ion-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Liviu Rebreanu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu şi Mircea Eliade. În ceea ce
priveşte creaţia autorului putem aminti nuvelele „Catastrofa” şi „Răfuiala” şi
romanele „Ion”, „Pădurea Spânzuraţilor”, „Ciuleandra”.
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primit de critica
literară românească, reprezentând un roman realist-obiectiv.
Principala temă a romanului constă în realizarea unei fresce a societăţii rurale
transilvănene din primul deceniu al secolului XX.
Totodată, opera are şi un caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor
şi obiceiurilor zonei respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme:
a pământului, a iubirii, a familiei, a morţii, a relaţiilor interumane.
Personajul principal al romanului este Ion, surprins în evoluţie datorită
ascultării glasului pământului şi al iubirii.
Statutul social îl plasează în clasa ţăranilor săraci, categorie pe care o considera
injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga
bogat.
Din punct de vedere moral, este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule, care
recurge la orice mijloace pentru a-și atinge scopul.
Psihologic, este un tânăr ambițios și hotărât, cu o personalitate puternică, fiind
respectat de ceilalți flăcăi, fiindcă știe să fie autoritar. El nu evoluează, ci se
transformă sub obsesia îmbogăţirii, transformare conservând tragismul existenţei
sale.
O scenă reprezentativă în acest sens este prezentarea drumului lui Ion la
cosit.
Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din capitolul al II-lea când
naratorul surprinde atât drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi
legătura sa cu pământul: „toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât
mai mult (...) Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil (...) De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă
care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceeaşi măsură
în care este stăpânit.
O scenă semnificativă este scena horei din debutul romanului.
Descrierea horei este o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului, unde
Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită
calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este jignit profund de Vasile Baciu
( „hoţ, tâlhar şi sărăntoc”), care este orbit de furie din cauza faptului că Ion îi
curtează fiica, Ana.
Aceste apelative scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci,
sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului
ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe obscure ale
comportamentului său. Astfel, Ion decide să se răzbune şi concepe un plan
diabolic prin care o seduce pe Ana, pe care o consideră o cale de acces către
pământurile lui Vasile Baciu.
Conflictul este, în principal, extern de natură socială declanşat între ţăranii
săraci şi cei înstăriţi.
Acest conflict este evidenţiat încă din incipit când, la horă, ţăranii înstăriţi stau de
o parte, iar ce săraci de altă parte. În centrul acestuia se află conflictul principal al
romanului, între Ion şi Vasile Baciu, declanşat de dorinţa lui Ion de a avea
pământ, considerând că o dată cu acesta se va bucura nu numai de bunăstare, ci şi
de respect din partea celorlalţi.
Există şi un conflict secundar manifestat la personajul principal, in sufletul căruia
se dă o luptă între patima pământului şi patima iubirii.
În incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o
regăsim şi în final. Dacă în incipit naratorul spune că „îşi tremură jalnic trupul de
tinichea ruginită” (semn al suferinţei), în final, Christosul are „chipul luminat de
razele unui soare întârziat” (se sugerează speranţa, după eliminarea elementului
perturbator).
În concluzie, personajul eponim al romanului „Ion” este un erou memorabil
învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate
susţine moral.
 „Ion”
de Liviu Rebreanu
-relaţia dintre Ion şi Vasile Baciu-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Liviu Rebreanu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu şi Mircea Eliade. În ceea ce
priveşte creaţia autorului putem aminti nuvelele „Catastrofa” şi „Răfuiala” şi
romanele „Ion”, „Pădurea Spânzuraţilor”, „Ciuleandra”.
Opera literară „Ion” a apărut în 1920 fiind foarte bine primit de critica
literară românească, reprezentând un roman realist-obiectiv.
Principala temă a romanului constă în realizarea unei fresce a societăţii rurale
transilvănene din primul deceniu al secolului XX. Totodată, opera are şi un
caracter monografic prin descrierea datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor zonei
respective. Pe parcursul acţiunii se mai dezvoltă şi alte teme: a pământului, a
iubirii, a familiei, a morţii, a relaţiilor interumane.
Personajul principal al romanului este Ion, surprins în evoluţie datorită
ascultării glasului pământului şi al iubirii.
Statutul social îl plasează în clasa ţăranilor săraci, categorie pe care o considera
injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de aceasta eticheta si sa ajunga
bogat.
Din punct de vedere moral, este tipul arivistului, individ lipsit de scrupule, care
recurge la orice mijloace pentru a-și atinge scopul.
Psihologic, este un tânăr ambițios și hotărât, cu o personalitate puternică, fiind
respectat de ceilalți flăcăi, fiindcă știe să fie autoritar. El nu evoluează, ci se
transformă sub obsesia îmbogăţirii, transformare conservând tragismul existenţei
sale.
Personaj principal antagonist, Vasile Baciu este în esenţă „un Ion” care şi-a
atins scopul. Pământurile le obţinuse prin căsătoria cu o fată pe care nu o iubea,
dar care era bogată.
Statutul social al acestuia îl prezintă drept bărbat înstărit, dar văduv şi tată al
Anei.
Din punct de vedere moral, este o fire aprigă şi autoritară, un om harnic, mereu
printre fruntaşii satului.
Psihologic, el manifestă aceeaşi dorinţă de a avea pământ ca Ion, iar la final,
după moartea ginerelui, pământul nu-i va mai reveni, acesta intrând în posesia
bisericii, ca unica formă de a-l elibera de blestemul care l-a făcut cauza atâtor
tragedii.
Cele două personaje principale sunt prezente încă din expoziţiunea romanului,
relaţia dintre cei doi fiind mereu conflictuală, tensionată. Trăsăturile prin care ei
se aseamănă cel mai bine sunt autoritatea şi dorinţa de răzbunare.
O scenă semnificativă este scena horei din debutul romanului. Descrierea
horei este o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului, unde Ion şi
Vasile au poziţii diferite.
Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii de care dă
dovadă, Ion este jignit profund de Vasile Baciu ( „hoţ, tâlhar şi sărăntoc”), care
este orbit de furie din cauza faptului că Ion îi curtează fiica, Ana.
Aceste apelative scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci,
sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului
ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe obscure ale
comportamentului său. Astfel, Ion decide să se răzbune şi concepe un plan
diabolic prin care o seduce pe Ana, pe care o consideră o cale de acces către
pământurile lui Vasile Baciu.
O altă scenă reprezentativă pentru relaţia dintre cei doi este în partea a doua
a romanului începând cu dezvăluirea planului lui Vasile Baciu, care intenţionează
să-şi înşele ginerele nedorit şi să nu-i mai ofere nimic din zestrea promisă.
Aflând adevărul, furia, dar şi confuzia lui Ion nu mai cunosc margini,
descărcându-se tot asupra nevinovatei femei de lângă el. Într-un final, din cauză
că înţelegerea dintre cei doi se făcuse cu martori, tatăl Anei cedează şi îi oferă
averea, fiindu-i frică de un proces.
Conflictul este, în principal, extern de natură socială declanşat între ţăranii
săraci şi cei înstăriţi.
Acest conflict este evidenţiat încă din incipit când, la horă, ţăranii înstăriţi stau de
o parte, iar ce săraci de altă parte. În centrul acestuia se află conflictul principal al
romanului, între Ion şi Vasile Baciu, declanşat de dorinţa lui Ion de a avea
pământ, considerând că o dată cu acesta se va bucura nu numai de bunăstare, ci şi
de respect din partea celorlalţi.
Există şi un conflict secundar manifestat la personajul principal, in sufletul căruia
se dă o luptă între patima pământului şi patima iubirii.
În incipitul romanului se află descrierea Christosului de tinichea pe care o
regăsim şi în final. Dacă în incipit naratorul spune că „îşi tremură jalnic trupul de
tinichea ruginită” (semn al suferinţei), în final, Christosul are „chipul luminat de
razele unui soare întârziat” (se sugerează speranţa, după eliminarea elementului
perturbator).
În concluzie, relaţia conflictuală dintre Ion şi Vasile Baciu surprinde doi
adversari care îşi dispută pretenţiile faţă de posesiunea pământului, şi care
sfârşesc tragic, din cauză că s-au lăsat victime ale dorinţelor interioare care le-a
acaparat existenţa.
 „Alexandru Lăpuşneanul”
de Costache Negruzzi
-nuvelă istorică, romantică-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune

desfăşurată pe un singur plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul
personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra personajului principal.
Costache Negruzzi face parte din generaţia scriitorilor paşoptişti alături de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creaţie
a sa rămâne nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanu”, operă ce marchează un
punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” a fost publicată în primul număr al
revistei „Dacia literară” în 1840 chiar după articolul „Introducţie” în care Mihail
Kogălniceanu propunea crearea unei literaturi originale prin folosirea
următoarelor surse de inspiraţie: istoria, natura/frumuseţile patriei, folclorul,
realităţile sociale ale vremii.
Romantismul este o mişcare artistică şi literară afirmată în primele decenii
ale secolului al XIX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului, a rigorilor şi
regulilor acestui curent, promovând libertatea de creaţie şi fantezia artistică.
Trăsăturile acestui curent sunt personaj excepţional în împrejurări excepţionale,
seria de antiteze, descrierile făcute în manieră romantică, exitus-ul personajului
principal, spectaculosul nuvelei.
În primul rând, protagonistul nuvelei se înscrie în tipologia personajului
excepţional prin destinul pe care îl are, cu suişuri şi coborâşuri. Domnitor al
Moldovei, alungat apoi de pe tron, revenind la domnie cu sprijin otoman,
Lăpuşneanu se evidenţiază ca personalitate în câteva scene memorabile: cea a
slujbei de la Mitropolie, cea a ospăţului şi ultima scenă în care este otrăvit.
În al doilea rând, se evidenţiază o serie de antiteze (procedeu artistic
preferat de scriitorii romantici) cum ar fi: antiteza angelic-demonic, angelicul
fiind reprezentat de doamna Ruxanda, fiică a lui Petru Rareş şi nepoată a lui
Ştefan cel Mare, tânăra domniţă este prizoniera unui spaţiu în care putere totală o
are tiranicul ei soţ, antiteza între boierul trădător (Moţoc) şi boierul patriot
(Spancioc şi Stroici), antiteza între felul laş în care moare Moţoc cerşind îndurare
până în ultima clipă şi felul demn în care cere să fie ucis Lăpuşneanu.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a
doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
O scenă reprezentativă pentru tema textului este întâlnirea lui Alexandru
Lăpușneanul cu delegația celor patru boieri trimiși de țară, moment ce reflectă
determinarea personajului dar și specificul vremurilor, pline de intrigi politice și
dorință după putere. Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua
scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge ,,pre
răpitorul" Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care
acum îl întâmpină aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă,
spatarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron,
deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeşte". În ciuda faptului că țara nu îl vrea
nici nu îl place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind
replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreu…”.
O altă scenă semnificativă este secvența uciderii celor 47 de boieri și
așezarea capetelor lor într-o piramidă, după funcție și rang, care ilustrează
dorința de răzbunare a personajului în fața unor boieri care îl vânduseră în trecut.
Scena are suport istoric real și este creată pentru a dinamiza nuvela și a pune în
evidență cruzimea personajului principal.
Boierii sosesc la ospăţ însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, "adunându-se
boierii, 47 la număr". Spre sfârşitul ospăţului, la semnul domnitorului, ,,toţi
slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i omoară pe toţi.
Lăpuşneanu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în
mijlocul mesei, ,,puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe a celor mai
mari deasupra, după neam şi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci
şi şapte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare".
Conflictul nuvelei este unul complex şi pune în lumină puternica
personalitate a domnitorului. Principalul conflict este unul exterior, de ordin
politic: lupta pentru putere iscată între domnitor şi boieri.
Mijloacele alese de Lăpuşneanul pentru impunerea autorităţii sunt dure,
sângeroase, dar sunt motivate psihologic, cruzimea sa devenind expresia dorinţei
de răzbunare pentru trădarea boierilor din prima domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor şi Moţoc, boierul trădător,
particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, anunţată încă din primul
capitol.
Conflictul social dintre boieri şi popor se limitează doar la revolta mulţimii din
capitolul al treilea, în care Moţoc are un sfârşit tragic.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea este la persoana a III-a,
naratorul este omniscient, prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor,
având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor. Naratorul este parţial
obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele sale.
În concluzie, prima nuvelă istorică românească se înscrie în programul
pașoptist al lui Kogălniceanu și este romantică prin construcția personajului
excepțional şi seria de antiteze.
 „Alexandru Lăpuşneanul”
de Costache Negruzzi
-caracterizarea lui Alexandru-

Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu o acţiune

desfăşurată pe un singur plan narativ, având o intrigă bine evidenţiată, numărul
personajelor fiind redus, atenţia îndreptându-se asupra personajului principal.
Costache Negruzzi face parte din generaţia scriitorilor paşoptişti alături de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Nicolaie Filimon. Cea mai importantă creaţie
a sa rămâne nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanu”, operă ce marchează un
punct de reper în istoria nuvelisticii autohtone româneşti.
Nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” a fost publicată în primul număr al
revistei „Dacia literară” în 1840 chiar după articolul „Introducţie” în care Mihail
Kogălniceanu propunea crearea unei literaturi originale prin folosirea
următoarelor surse de inspiraţie: istoria, natura/frumuseţile patriei, folclorul,
realităţile sociale ale vremii.
Tema nuvelei este istorică, autorul prezentând ultimii cinci ani din cea de-a doua
domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
Personajul principal al acestei nuvele este sugerat de titlu, şi anume,
Alexandru Lăpuşneanu.
Statutul său social îl surprinde ca fost domnitor, întorcându-se în Moldova, cu
gândul de a-şi relua tronul pierdut în urma uneltirii boiereşti.
Din punct de vedere moral, trăsăturile sale reliefate încă din primul capitol: crud,
hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane.
Psihologic, el îşi păstrează aceeaşi atitudine pe tot parcursul romanului, de la
venirea sa până la moartea sa inevitabilă (liniaritate psihologică).
În complexitatea sa, personajul deţine o serie de calităţi şi defecte, dintre
care, cea mai pregnantă trăsătură a sa este voinţa neabătută, dublată de dorinţa de
răzbunare pe boierii care l-au privat de poziţia socială pe care consideră că o
merită cu prisosinţă.
O primă scenă semnificativă în acest sens este întâlnirea lui Alexandru
Lăpușneanul cu delegația celor patru boieri trimiși de țară, moment ce reflectă
determinarea personajului dar și specificul vremurilor, pline de intrigi politice și
dorință după putere.
Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, după ce,
cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge "pre răpitorul" Ştefan Tomşa, care-i
urmase la domnie.
Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care
acum îl întâmpină aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă,
spatarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron,
deoarece "norodul nu te vrea, nici te iubeşte". În ciuda faptului că țara nu îl vrea
nici nu îl place, Alexandru hotărăște să înainteze, cu ori fără voia lor, rostind
replica-motto: „Dacă voi nu mă vreți eu vă vreu…”.
O scenă reprezentativă este cea din ultimul capitol, unde este înfăţişată
moartea sa prin otrăvire. Bolnav de friguri, domnitorul refuză să fie călugărit,
deoarece, acest lucru ar fi însemnat pierderea puterii domneşti.
Chiar si pe patul de moarte, el striga “De mă voi scula, pre multi am să popesc şi
eu”. Striga acest lucru, inclusiv fiului său, cu gândul că acesta i-ar putea lua
scaunul domniei, ceea ce o determină pe doamna Ruxanda să accepte sfatul
boierilor de a-l otrăvi.
Conflictul nuvelei este unul complex şi pune în lumină puternica
personalitate a domnitorului.
Principalul conflict este unul exterior, de ordin politic: lupta pentru putere iscată
între domnitor şi boieri. Mijloacele alese de Lăpuşneanu pentru impunerea
autorităţii sunt dure, sângeroase, dar sunt motivate psihologic, cruzimea sa
devenind expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor din prima
domnie.
Conflictul secundar, cel dintre domnitor şi Moţoc, boierul trădător,
particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, anunţată încă din primul
capitol.
Conflictul social dintre boieri şi popor se limitează doar la revolta mulţimii din
capitolul al treilea, în care Moţoc are un sfârşit tragic.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea este la persoana a III-a,
naratorul este omniscient, prezintă cu dexteritate comportamentul personajelor,
având cunoştinţă cu privire la gândurile şi atitudinile lor. Naratorul este parţial
obiectiv, în mare parte evitând să-şi expună judecăţile vizavi de personajele sale.
În concluzie, Alexandru Lăpuşneanu este un personaj memorabil, bine
individualizat încă din titlu, fiind o figură inconfundabilă în galeria portretelor
masculine ale literaturii române.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu
-roman de analiză psihologică, al experienţei-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Camil Petrescu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de: Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, George Călinescu. Ca puncte de
reper din creaţia sa putem aminti „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, „Patul lui Procust” şi piesele de teatru „Suflete tari”, „Jocul ielelor”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut
în 1930 şi constituie un roman modern, interbelic, de analiză psihologică.
Modernismul este curentul literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui
trăsături sunt teoretizate de către Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin
intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”.
Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut
şi prin crearea unei modalităţi inovatoare de exprimare. Trăsăturile
modernismului în proză sunt subiectivitatea sporită şi perspectiva narativă,
tehnici narative moderne (analiza psihologică), statutul superior al personajului,
destrămarea prezentării clasice a acţiunii.
În primul rând, naratorul relatează la persoana I singular o experienţă
existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude,
şi prezintă doar evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea
cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală a lui Ştefan nu sunt certurile
inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În al doilea rând, romanul este ordonat ca jurnal. În confesiunea lui Ştefan
Gheorghidiu un loc distinct îl ocupă explorarea sistematică a trecutului prin
reactualizarea informaţiilor stocate în memorie.
Alături de amintirile voluntare, personajul-narator readuce în prezent şi
secvenţele memoriei involuntare, provocate de idei. Un element distinctiv al
tehnicii narative îl constituie autenticitatea; la acest tip de literatură se ajunge
prin introspecţie ce presupune confesiunea sinceră prin observarea obiectivă a
mediului.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care
încearcă să îşi găsească un ideal absolut în iubire.
O scenă referitoare la tema intelectualului însetat de absolut este vizita la unchiul
Tache. Se evidenţiază antiteza dintre atitudinea lui Ştefan Gheorghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi prin parvenitism şi incultură. Membrii
familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Discutându-se despre idealismul
naiv al tatălui naratorului, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia,
învinuindu-i pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
O altă scenă reprezentativă este cea de la popota ofiţerilor unde are loc o discuţie
generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei-căpitanul
Corabu, la cele idealiste-căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou
poziţia neînduplecată printr-o izbucnire violentă; concluzia sa tăioasă „discutaţi
mai bine ceea ce vă pricepeţi” este cea a unui personaj pornit în căutarea iubirii
absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului
capitol „La Piatra Craiului în munte” este posterioară întâmplărilor relatate în
restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din
discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul
poveştii de iubire).
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre
Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
Există şi un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. Admirat de Ela pentru modul strălucit în care pe teme de filosofie,
Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De asemenea
există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache.
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, psihologic, având drept
caracteristici timpul prezent şi obiectiv şi autenticitatea trăirii.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu
-caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Camil Petrescu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de: Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, George Călinescu. Ca puncte de
reper din creaţia sa putem aminti „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, „Patul lui Procust” şi piesele de teatru „Suflete tari”, „Jocul ielelor”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut
în 1930 şi constituie un roman modern, interbelic, de analiză psihologică.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă
să îşi găsească un ideal absolut în iubire.
Personajul principal al romanului este Ştefan Gheorghidiu, fiind un narator
autodiegetic.
Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări. Iniţial este
prezentat ca student la filosofie, sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr
căsătorit are o existenţă modestă şi fericită. După primirea moştenirii de la
unchiul Tache, este obligat să se implice în afaceri. În partea a doua a romanului
se înrolează şi are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit,
divorţează şi cedează o parte din bunurile sale, Elei.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viaţă şi al adevărului.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict
interior. Se dovedeşte astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsească
răspunsuri la întrebări legate de aspectele esenţiale ale existenţei.
O scenă reprezentativă în acest sens este vizita la unchiul Tache unde se
ilustrează antiteza între atitudinea lui Ştefan si cea a membrilor familiei sale,
caracterizaţi prin parvenitism şi incultură. Membrii familiei se strâng atraşi de
viitoarea moştenire. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului,
Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuindu-i pe cei care acceptă
moştenirile în bloc.
O scenă semnificativă este cea de la popota ofiţerilor unde are loc o discuţie
generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei-căpitanul
Corabu, la cele idealiste-căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou
poziţia neînduplecată printr-o izbucnire violentă; concluzia sa tăioasă „discutaţi
mai bine ceea ce vă pricepeţi” este cea a unui personaj pornit în căutarea iubirii
absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre
Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
Există şi un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. Admirat de Ela pentru modul strălucit în care pe teme de filosofie,
Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. De asemenea
există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea
unchiului Tache.
Perspectiva narativă prezentă în roman este modernă şi reliefează punctul
de vedere al naratorului-personaj care relatează la persoana I singular o
experienţă existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude,
şi prezintă doar evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea
cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală a lui Ştefan nu sunt certurile
inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În concluzie, Ştefan Gheorghidiu aduce în literatura română un nou tip de
personaj, cu o viaţă sufletească puternică, ce se dezvăluie într-un lung şi
tensionat monolog interior.
 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
de Camil Petrescu
-relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
Camil Petrescu face parte din generaţia scriitorilor interbelici alături de: Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, George Călinescu. Ca puncte de
reper din creaţia sa putem aminti „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, „Patul lui Procust” şi piesele de teatru „Suflete tari”, „Jocul ielelor”.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut
în 1930 şi constituie un roman modern, interbelic, de analiză psihologică.
Temele romanului sunt dragostea şi războiul, criza omului modern care încearcă
să îşi găsească un ideal absolut în iubire.
Personajul principal al romanului este Ştefan Gheorghidiu, fiind un narator
autodiegetic.
Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări. Iniţial este
prezentat ca student la filosofie, sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr
căsătorit are o existenţă modestă şi fericită. După primirea moştenirii de la
unchiul Tache, este obligat să se implice în afaceri. În partea a doua a romanului
se înrolează şi are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit,
divorţează şi cedează o parte din bunurile sale, Elei.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viaţă şi al adevărului.
Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict
interior. Se dovedeşte astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsească
răspunsuri la întrebări legate de aspectele esenţiale ale existenţei.
Personaj secundar, feminin, individual, Ela reprezintă o imagine, un simbol,
un fals ideal.
Statutul social al Elei o prezintă iniţial ca studentă la facultate, iar apoi soţie a lui
Ştefan.
Din punct de vedere moral, Ela este delicată, feminină, frumoasă („una dintre
cele mai frumoase studente”), iar cei doi sunt fericiţi pentru o scurtă perioadă de
timp.
Psihologic, Ela trece printr-o transformare. În urma moştenirii pe care o primeşte
Ştefan, ea devine subjugată de probleme pragmatice. Sub influenţa mondenă a
Anişoarei, Ela învaţă să fie interesată de modă, de distracţii nocturne sau
escapade.
Povestea de iubire dintre cei doi este urmărită în toate etapele de
constituire, de stabilizare, de criză matrimonială şi de despărţire.
 O primă secvenţă semnificativă pentru relaţia dintre cei doi o reprezintă
excursia la Odobeşti. Ştefan o bănuieşte pe Ela de infidelitate cu un tânăr avocat,
domnul G.
În timpul acesteia, Ela îi acordă o atenţie exagerată avocatului, care-i va deveni
foarte apropiat mai târziu. Mirat şi apoi consternat de pătrunderea acestui intrus
în intimitatea lor, Gheorghidiu suferă pentru fiecare gest al soţiei sale: dispare
împreună cu domnul G., atenţia pe care femeia i-o acordă acestuia la masă,
preferinţa comună a celor doi pentru un anume vals, provoacă gelozia şi tristeţea
tânărului, accentuată de o luciditate tăioasă.
Altă secvenţă reprezentativă este permisia lui Ştefan la Câmpulung,
întâlnirea cu Ela afectând iremediabil povestea lor de dragoste. Ela se mută la
Câmpulung aparent pentru a fi mi aproape de Ştefan, însă intenţiile sale
adevărate sunt dezvăluite prin încercarea de a-l convinge să treacă o parte din
avere pe numele său, temându-se de posibilitatea că ar putea rămâne o văduvă
săracă. Încă o dată, cel care căutase iubirea absolută are revelaţia dureroasă a
golului care îl înconjoară.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv.
Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri
monografice ale sentimentelor. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre
Ela, dar de fapt se caută şi se regăseşte pe sine.
Există şi un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. Admirat de Ela pentru modul strălucit în care pe teme de filosofie,
Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux,
dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
De asemenea există şi un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache.
Perspectiva narativă prezentă în roman este modernă şi reliefează punctul
de vedere al naratorului-personaj care relatează la persoana I singular o
experienţă existenţială trăită nemijlocit, o dramă a sufletului.
Naratorul ştie tot atât cât ştiu şi personajele, relatează doar ceea ce vede, ce aude,
şi prezintă doar evenimente în care este implicat efectiv sau la desfăşurarea
cărora asistă. Ceea ce provoacă suferinţa morală a lui Ştefan nu sunt certurile
inevitabile, ci proiecţia subiectivă a evenimentelor în conştiinţa sa.
În concluzie, în acest roman se prezintă o relaţie în care bărbatul se află
întotdeauna în căutarea absolutului, iar femeia este o imagine a misterului, este
cea care creează deziluzia, devenind un ideal feminin.
 „Enigma Otiliei”
de George Călinescu
-roman balzacian, obiectiv, realist-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper
din opera lui amintim: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
„Cartea munţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”.
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic
înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către
creaţia lui Balzac.
Realismul se manifestă doar în proză şi este un curent literar apărut în Europa la
mijlocul secolului al XIX-lea ce pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate.
Trăsăturile realismului şi romanului balzacian sunt comune: verosimilitatea,
sursa de inspiraţie (realitatea), naraţiunea realizată la persoana a III-a, perspectiva
narativă extradiegetică, crearea unor tipologii (avarul, arivistul), tematica
specifică.
În primul rând, naratorul este la persoana I, singular, omniscient,
omniprezent, auctorial, perspectiva narativă fiind extradiegetică, romanul fiind
alcătuir din două fire narative.
Primul este lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu.
Al doilea prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea
adolescentină pentru Otilia.
În al doilea rând, personajul central al romanului, Costache Giurgiuveanu,
unchiul lui Felix şi tutore al Otiliei, fiica soţiei decedate, se încadrează în
tipologia avarului: deşi are îndatorirea legală şi morală de a asigura existenţa şi
viitorul Otiliei, obsedat de mania banilor, amână mereu reglementarea situaţiei.
În ceea ce-l priveşte pe Felix, refuză să-i dea banii cuveniţi sau îl sperie preţul
unei reţete.
Temele acestui roman sunt realizarea unei fresce din viaţa burgheziei
bucureştene, familia, societatea, moştenirea.
O scenă referitoare la tema textului este cea a jocului de cărţi când Felix intră
pentru prima oară în casa lui moş Costache şi întâlneşte toate personajele, autorul
folosind acest prilej pentru o caracterizare iniţială elementară a acestora. Felix îl
cunoaşte pe rafinatul Pascalopol, prietenul lui Costache şi protectorul Otiliei,
apoi clanul Tulea, familia Aglaei, sora bătrânului avar care avea un soţ senil şi
trei copii.
O altă scenă ce susţine una dintre temele amintite anterior este secvenţa în care
Stănică sustrage banii moşului de sub salte, provocându-i acestuia un şoc ce îl va
ruina. Casa lui moş Costache este continuu supravegheată şi asediată atunci când
bătrânul se îmbolnăveşte.
El se gândeşte mai serios la viitorul Otiliei şi îi încredinţează lui Pascalopol trei
bancnote pentru a le depune în contul „fe-fetiţei” lui, dar se răzgândeşte, iar în
timpul celui de-al doilea atac al bolii, Stănică profită de absenţa lui Felix şi a
Otiliei şi de neatenţia Aglaei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii lui, Aglae. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a
obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind
casa lui moş Costache, strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani.
Temporal, reperele sunt fixate şi detaliate încă de la început - iulie 1909 cu puţin
înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o perioadă de aproximativ de 10
ani.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” scris de George Călinescu este un
roman realist şi de tip balzacian deoarece tema, eroii, conflictul şi subiectul sunt
luate din viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
 „Enigma Otiliei”
de George Călinescu
-caracterizarea lui Felix-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper
din opera lui amintim: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
„Cartea munţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”.
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic
înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către
creaţia lui Balzac.
Temele acestui roman sunt realizarea unei fresce din viaţa burgheziei
bucureştene, familia, societatea, moştenirea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Felix ce
îndeplineşte, totodată, rolul de observator al unui mediu social viciat.
Statutul social al lui Felix este acela de fiu al doctorului Iosif Sima, de la Iaşi,
care murise şi-l lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu.
Din punct de vedere moral, comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele
conturează o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică
şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat.
Psihologic, Felix evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa
iubirii entuziaste şi ambiţia realizării în plan profesional.
O scenă semnificativă în acest sens este vizita la moşia lui Pascalopol. Din
cauza geloziei care se află în el, Felix acceptă să meargă cu Otilia la Pascalopol
pentru a vedea cum stau de fapt lucrurile.
Acesta este impresionat de bunul gust al moșiei dar și de respectul pe care
Pascalopol i-l îl oferă lui Otiliei. Aici Felix realizează că dragostea dintre Otilia
și Pascalopol este mai degrabă o tată-fiică.
O scenă semnificativă este plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol care îl
deznădăjduieşte. Mintea lui raţională şi lucidă nu-şi poate explica schimbările
bruşte de comportament ale fetei, iar acest eşec în dragoste îl maturizează, Felix
păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un
corolar al muncii sale. El înţelege că nu este altă şansă de supravieţuire în acea
societate decât adaptarea totală la regulile ei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre 2 familii înrudite, care
sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii lui, Aglae. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a
obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind
casa lui moş Costache, strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani.
Temporal, reperele sunt fixate şi detaliate încă de la început - iulie 1909 cu puţin
înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o perioadă de aproximativ de 10
ani.
În concluzie, personajul Felix Sima se încadreaza în tipul intelectualului
naiv, maturizându-se cu ajutorul celorlalte personaje.
 „Enigma Otiliei”
de George Călinescu
-relaţia dintre Felix şi Otilia-

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari şi foarte

mari, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri narative, la acţiune
participând un număr mare de personaje angrenate în conflicte complexe şi
puternice.
George Călinescu face parte din generaţia prozatorilor interbelici alături de Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu. Ca puncte de reper
din opera lui amintim: „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”,
„Cartea munţii”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”.
Opera literară „Enigma Otiliei” apare în 1938 şi depăşeşte realismul clasic
înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către
creaţia lui Balzac.
Temele acestui roman sunt realizarea unei fresce din viaţa burgheziei
bucureştene, familia, societatea, moştenirea.
Unul dintre personajele principale ale acestei opere este Felix ce
îndeplineşte, totodată, rolul de observator al unui mediu social viciat.
Statutul social al lui Felix este acela de fiu al doctorului Iosif Sima, de la Iaşi,
care murise şi-l lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu.
Din punct de vedere moral, comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele
conturează o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică
şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat.
Psihologic, Felix evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa
iubirii entuziaste şi ambiţia realizării în plan profesional.
Personajul principal feminin este Otilia, astfel din punct de vedere social,
Otilia este fiica nelegitimă a lui moş Costache.
Moral, este o fiinţă complexă, o adevărată enigmă în condiţiile în care fiecare
dintre personajele implicate o văd într-o altă lumină. Otilia se comportă de multe
ori copilăreşte, putând părea prea superficială, dar în acelaşi timp dă dovadă de
maturitate, înţelepciune.
Psihologic, pare să aibă o personalitate puternică, extrovertită, fiind o fire de
artist dublată însă de cochetăria specific vârstei.
O primă scenă semnificativă în acest sens este vizita la moşia lui
Pascalopol. Din cauza geloziei care se află în el, Felix acceptă să meargă cu
Otilia la Pascalopol pentru a vedea cum stau de fapt lucrurile.
Acesta este impresionat de bunul gust al moșiei dar și de respectul pe care
Pascalopol i-l îl oferă lui Otiliei. Aici Felix realizează că dragostea dintre Otilia
și Pascalopol este mai degrabă o tată-fiică.
 O altă scenă semnificativă este plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol care îl
deznădăjduieşte. Mintea lui raţională şi lucidă nu-şi poate explica schimbările
bruşte de comportament ale fetei, iar acest eşec în dragoste îl maturizează, Felix
păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un
corolar al muncii sale. El înţelege că nu este altă şansă de supravieţuire în acea
societate decât adaptarea totală la regulile ei.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite,
care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului şi Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familie
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii lui, Aglae. În această familie pătrunde Stanica Ratiu pentru a
obţine zestrea ca soţ al Olimpei. Conflictul erotic priveşte rivalitatea
adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Spaţial, acţiunea se desfăşoară în mare parte în Bucureşti, alte repere fiind
casa lui moş Costache, strada Antim, dar şi moşia lui Pascalopol din Bărăgani.
Temporal, reperele sunt fixate şi detaliate încă de la început - iulie 1909 cu puţin
înainte de orele 22, acţiunea desfăşurându-se pe o perioadă de aproximativ de 10
ani.
În concluzie, în lumea burghezei bucureştene, relaţia de iubire dintre Felix
şi Otilia, care deşi nu se împlineşte, se opune monotoniei care domină vieţile
celorlalţi oameni.