‌‌Alexandru‌‌Lăpușneanul‌‌   ‌
‌de‌‌Costache‌‌Negruzzi‌   ‌ ‌
-‌ rezumat-‌  ‌
 ‌
I‌  ‌

„Dacă‌‌voi‌‌nu‌‌mă‌‌vreţi,‌‌eu‌‌vă‌‌vreu...”‌  ‌

‌ lexandru‌‌Lăpuşneanul‌‌revine‌‌în‌‌ţară,‌‌„î‌ntovărăşit‌‌de‌‌şepte‌‌mii‌‌spahii‌‌şi‌‌de‌‌vro‌‌trei‌‌mii‌‌oaste‌‌de‌‌ 
A
strânsură”,‌‌‌pentru‌‌a‌‌lua‌‌scaunul‌‌domniei‌‌de‌‌la‌‌Ştefan‌‌Tomşa.‌‌Mai‌‌înainte‌‌fusese‌‌înlăturat‌‌din‌‌domnie‌‌
 
şi‌‌înlocuit‌‌de‌‌către‌‌Iacob‌‌Eraclidul,‌‌cunoscut‌‌sub‌‌numele‌‌Despot‌‌Vodă;‌‌acesta‌‌„p
‌ erise‌‌ucis‌‌de‌‌
 
buzduganul‌‌lui‌‌Ştefan‌‌Tomşa”.‌  ‌

Lângă‌‌Tecuci,‌‌unde‌‌oastea‌‌face‌‌popas‌‌într‑o‌‌dumbravă,‌‌patru‌‌boieri,‌‌Vornicul‌‌Moţoc,‌‌
 
Postelnicul‌‌Veveriţă,‌‌Spătarul‌‌Spancioc‌‌şi‌‌Stroici,‌‌sunt‌‌primiţi,‌‌la‌‌cererea‌‌lor,‌‌de‌‌către‌  ‌

Lăpuşneanul‌‌în‌‌cort.‌‌Unde‌‌Moţoc‌‌comunică‌‌pretendentului‌‌la‌‌domnie‌‌că‌‌„o
‌ bştia‌‌ne‑au‌‌trimis‌‌
 
pre‌‌noi‌‌să‑ţi‌‌spunem‌‌că‌‌norodul‌‌nu‌‌te‌‌vrea,‌‌nici‌‌te‌‌iubeşte‌”,‌‌însă‌‌„–
‌ ‌‌Dacă‌‌voi‌‌nu‌‌mă‌‌vreţi‌‌eu‌‌
 
vă‌‌vreu,‌‌răspunde‌‌Lăpuşneanul,‌‌a‌‌cărui‌‌ochi‌‌scânteiară‌‌ca‌‌un‌‌fulger,‌‌şi‌‌dacă‌‌voi‌‌nu‌‌mă‌‌iubiţi,‌‌
 
eu‌‌vă‌‌iubesc‌‌pre‌‌voi,‌‌şi‌‌voi‌‌merge‌‌ori‌‌cu‌‌voia,‌‌ori‌‌fără‌‌voia‌‌voastră”.‌‌‌Apoi‌‌viitorul‌‌domn‌‌
 
întreabă,‌  ‌

referindu‑se‌‌la‌‌perioada‌‌cât‌‌a‌‌condus‌‌ţara:‌‌„C
‌ um‌‌a‌‌fost‌‌oblăduirea‌‌mea?‌‌Ce‌‌sânge‌‌am‌‌
 
vărsat?‌‌Care‌‌s‑au‌‌întors‌‌de‌‌la‌‌uşa‌‌mea,‌‌fără‌‌să‌‌câştige‌‌dreptate‌‌şi‌‌mângâiere?‌‌Şi‌‌însă,‌‌
 
acum‌‌nu‌‌mă‌‌vreţi,‌‌nu‌‌mă‌‌iubiţi?‌”.‌  ‌

Pleacă‌‌Spancioc,‌‌Veveriţă‌‌şi‌‌Stroici‌‌dar‌‌Moţoc‌‌rămâne,‌‌propunându‑i‌‌lui‌‌Lăpuşneanul‌‌să‌‌
 
renunţe‌‌la‌‌oştile‌‌turceşti,‌‌căci‌‌îl‌‌vor‌‌sprijini‌‌boierii‌‌cu‌‌oamenii‌‌lor‌‌în‌‌lupta‌‌pentrutron.‌‌Ca‌‌
 
răspuns,‌‌Lăpuşneanul‌‌îşi‌‌arată‌‌neîncrederea:‌‌„î‌nvechit‌‌în‌‌zile‌‌rele,‌‌deprins‌‌a‌‌te‌‌ciocoi‌‌la‌‌toţi‌‌
 
domnii,‌‌ai‌‌vândut‌‌pre‌‌Despot,‌‌m‑ai‌‌vândut‌‌şi‌‌pre‌‌mine,‌‌vei‌‌vinde‌‌şi‌‌pre‌‌Tomşa;‌‌spune‑mi,‌‌
 
n‑aş‌‌fi‌‌un‌‌nătărău‌‌de‌‌frunte,‌‌când‌‌m‑aş‌‌încrede‌‌în‌‌tine?‌”.‌‌Dar‌‌îi‌‌făgăduieşte‌‌lui‌‌Moţoc‌‌să‌‌nu‌‌îl‌‌
 
ucidă‌‌(„‌sabia‌‌mea‌‌nu‌‌se‌‌va‌‌mânji‌‌în‌‌sângele‌‌tău‌”)‌‌căci‌‌va‌‌avea‌‌nevoie‌‌de‌‌el‌‌„c‌ a‌‌să‌‌mă‌‌
 
uşurezi‌‌‌[completează‌‌Lăpuşneanul]‌d
‌ e‌‌blăstemurile‌‌norodului”.‌  ‌

II‌  ‌

„Ai‌‌să‌‌dai‌‌samă,‌‌doamnă!...”‌  ‌
‌Tomşa‌‌părăseşte‌‌tronul‌‌şi‌‌se‌‌refugiază‌‌în‌‌Valahia,‌‌în‌‌timp‌‌ce‌‌pe‌‌Lăpuşneanul‌‌poporul‌‌„î‌l‌‌
 
întâmpina‌‌cu‌‌bucurie‌‌şi‌‌cu‌‌nădejde,‌‌aducându‑şi‌‌aminte‌‌de‌‌întâia‌‌lui‌‌domnie,‌‌în‌‌care‌‌el‌‌nu‌‌
 
avusese‌‌vreme‌‌a‑şi‌‌dezvăli‌‌urâtul‌‌caracter”.‌  ‌

Noul‌‌domn‌‌pune‌‌să‌‌fie‌‌umplute‌‌cu‌‌lemne‌‌şi‌‌arde‌‌toate‌‌cetăţile‌‌Moldovei,‌‌cu‌‌excepţia‌‌
 
Hotinului,cetăţile‌‌fiind‌‌locuri‌‌de‌‌rezistenţă‌‌şi‌‌comploturi‌‌ale‌‌boierilor‌‌împotriva‌‌domnitorului.‌  ‌

Pentru‌‌ca‌‌„s‌ ă‌‌stârpească‌‌cuiburile‌‌feudalităţii,‌‌îi‌‌despoia‌‌pe‌‌boieri‌‌de‌‌averi‌‌sub‌‌diferite‌‌
 
pretexte,‌‌lipsindu‑i‌‌cu‌‌chipul‌‌acesta‌‌de‌‌singurul‌‌mijloc‌‌cu‌‌care‌‌puteau‌‌ademeni‌‌şi‌‌corumpe‌‌
 
pre‌‌norod”.‌‌‌În‌‌plus,‌‌execută‌‌boierii‌‌la‌‌„c‌ ea‌‌mai‌‌mică‌‌greşală‌‌regătorească,‌‌la‌‌cea‌‌mai‌‌mică‌‌
 
plângere‌‌ce‌‌i‌‌se‌‌arăta‌”‌‌iar‌‌capetele‌‌celor‌‌ucişi‌‌sunt‌‌atârnate‌‌de‌‌poarta‌‌curţii‌‌domneşti.‌  ‌

În‌‌sala‌‌tronului‌‌intră‌‌Doamna‌‌Ruxandra,‌‌soţia‌‌lui‌‌Lăpuşneanul‌‌şi‌‌fiica‌‌lui‌‌Petru‌‌Rareş‌‌(„‌avea‌‌
 
acea‌‌frumuseţă,‌‌care‌‌făcea‌‌odinioară‌‌vestite‌‌pre‌‌femeile‌‌României.‌”);‌‌soţul‌‌ei‌‌o‌‌ia‌‌„c‌ a‌‌pe‌‌o ‌‌
pană‌”‌‌şi‌‌şi‑o‌‌aşează‌‌pe‌‌genunchi.‌‌Ruxandra‌‌îşi‌‌imploră‌‌soţul‌‌să‌‌cruţe‌‌pe‌‌boieri,‌‌spunându‑i‌‌
 
şi‌‌motivul‌‌ce‌‌a‌‌îndemnat‑o‌‌să‌‌i‌‌se‌‌adreseze:‌‌„–
‌ ‌‌De‑aş‌‌şti‌‌că‌‌mă‌‌vei‌‌şi‌‌omorî,‌‌nu‌‌pot‌‌să‌‌tac.‌‌
 
Ieri,‌‌când‌‌voiam‌‌să‌‌întru,‌‌o‌‌jupâneasă‌‌cu‌‌cinci‌‌copii‌‌s‑au‌‌aruncat‌‌înaintea‌‌rădvanului‌‌meu‌‌şi‌‌
 
m‑au‌‌oprit‌‌arătându‑mi‌‌un‌‌cap‌‌ţintuit‌‌în‌‌poarta‌‌curţii.‌‌«Ai‌‌să‌‌dai‌‌seamă,‌‌doamnă,‌‌îmi‌‌zise,‌‌că‌‌
 
laşi‌‌pre‌‌bărbatul‌‌tău‌‌să‌‌ne‌‌taie‌‌părinţii,‌‌bărbaţii‌‌şi‌‌fraţii...‌‌Uită‑te,‌‌doamnă,‌‌acesta‑i‌‌bărbatul‌‌
 
meu,‌‌tatăl‌‌copiilor‌‌acestora,‌‌care‌‌au‌‌rămas‌‌săraci!‌‌Uită‑te!»‌”.‌‌După‌‌ce‌‌Doamna‌‌îi‌‌cere‌‌să‌‌
 
înceteze‌‌omorurile,‌‌Lăpuşneanul‌‌îi‌‌promite‌‌că‌‌îi‌‌va‌‌îndeplini‌‌dorinţa‌‌„d
‌ e‌‌poimâine‌”,‌‌zice‌‌el,‌‌
 
după‌‌ce‌‌îi‌‌va‌‌da‌‌Doamnei,‌‌a‌‌doua‌‌zi‌‌„u
‌ n‌‌leac‌‌de‌‌frică‌”.‌  ‌

‌III‌  ‌

„Capul‌‌lui‌‌Moţoc‌‌vrem...”‌  ‌

S
‌ unt‌‌anunţaţi‌‌boierii‌‌„s‌ ă‌‌se‌‌adune‌‌a‌‌doua‌‌zi,‌‌fiind‌‌sărbătoare,‌‌la‌‌mitropolie,‌‌unde‌‌era‌‌să‌‌fie‌‌
 
şi‌‌domnul,‌‌ca‌‌să‌‌asculte‌‌liturghia‌‌şi‌‌apoi‌‌să‌‌vie‌‌să‌‌prânzească‌‌la‌‌curte”.‌  ‌

După‌‌slujbă,‌‌Lăpuşneanul‌‌se‌‌adresează‌‌boierilor,‌‌spunându‑le‌‌că‌‌îi‌‌pare‌‌rău‌‌pentru‌‌că‌‌a ‌‌
„‌arătat‌‌asprime‌”‌‌faţă‌‌de‌‌ei,‌‌apoi‌‌îşi‌‌motivează‌‌actele‌‌crude‌‌prin‌‌„d
‌ orinţa‌‌de‌‌a‌‌vedea‌‌
 
contenind‌‌gâlcevirile‌‌şi‌‌vânzările‌‌unora‌‌şi‌‌altora,‌‌care‌‌ţinteau‌‌l‌a‌‌răsipa‌‌ţării‌‌şi‌‌la‌‌peirea‌‌mea”.‌‌
 
Adăugând‌‌că‌‌vrea‌‌să‌‌trăiască‌‌alături‌‌de‌‌boieri‌‌„d
‌ e‌‌acum‌‌în‌‌pace,‌‌iubindu‑ne‌‌ca‌‌nişte‌‌fraţi‌”,‌‌
 
îşi‌‌cere‌‌iertare‌‌de‌‌la‌‌ei‌‌şi‌‌de‌‌la‌‌norodul‌‌adunat‌‌în‌‌biserică.‌  ‌

La‌‌cuvântarea‌‌„d
‌ eşănţată‌”‌‌a‌‌domnitorului‌‌asistaseră‌‌Spancioc‌‌şi‌‌Stroici,‌‌care‌‌decid‌‌că‌‌nu‌‌
 
vor‌‌participa‌‌la‌‌masa‌‌oferită‌‌de‌‌domn,‌‌din‌‌neîncredere.‌  ‌

Boierii‌‌sosind‌‌la‌‌casa‌‌domnească,‌‌în‌‌număr‌‌de‌‌47,‌‌observă‌‌prezenţa‌‌lefegiilor‌‌înarmaţi‌‌în‌  ‌

curte,‌‌şi‌‌a‌‌patru‌‌tunuri‌‌îndreptate‌‌spre‌‌poartă,‌‌dar‌‌nu‌‌dau‌‌atenţie‌‌faptului.‌  ‌
Masa‌‌ce‌‌s‑a‌‌servit‌‌era‌‌simplă,‌‌conform‌‌obiceiurilor‌‌vremii:‌‌„C
‌ el‌‌mai‌‌mare‌‌ospăţ‌‌se‌‌cuprindea‌‌
 
în‌‌câteva‌‌feluri‌‌de‌‌bucate.‌‌După‌‌borşul‌‌polonez,‌‌veneau‌‌mâncări‌‌greceşti‌‌ferte‌‌cu‌‌verdeţuri,‌‌
 
care‌‌pluteau‌‌în‌‌unt;‌‌apoi‌‌pilaful‌‌turcesc‌‌şi,‌‌în‌‌sfârşit,‌‌fripturile‌‌cosmopolite.‌‌Pânza‌‌mesii‌‌şi‌‌
 
şervetele‌‌erau‌‌de‌‌filaliu‌‌ţesute‌‌în‌‌casă,‌‌tipsiile‌‌pe‌‌care‌‌aduceau‌‌bucatele,‌‌talgerele‌‌şi‌‌tipsiile‌‌
 
erau‌‌de‌‌argint”.‌  ‌

Aproape‌‌de‌‌încheierea‌‌ospăţului,‌‌un‌‌boier,‌‌Veveriţă,‌‌închină‌‌un‌‌pahar‌‌urând‌‌lui‌‌Vodă‌‌ca‌‌să‑l‌‌
 
întărească‌‌Dumnezeu‌‌în‌‌gândul‌‌bun‌‌„d
‌ e‌‌a‌‌nu‌‌mai‌‌strica‌‌pe‌‌boieri‌‌şi‌‌a‌‌bântui‌‌norodul...”.‌‌‌Sub‌‌
 
pretextul‌‌că‌‌în‌‌urare‌‌s‑ar‌‌ascunde‌‌o‌‌jignire‌‌adusă‌‌domnitorului,‌‌armaşul‌‌ordonă‌‌uciderea‌‌
 
boierilor‌‌care,‌‌„n
‌ eavând‌‌nici‌‌o‌‌grijă,‌‌surprinşi‌‌mişăleşte‌‌pe‌‌din‌‌dos,‌‌fără‌‌arme,‌‌cădeau‌‌făr‑a‌‌
 
se‌‌mai‌‌împotrivi”,‌‌‌cu‌‌excepţia‌‌unora‌‌dintre‌‌cei‌‌tineri‌‌–‌‌transformă‌‌în‌‌arme‌‌tacâmurile,‌‌vasele,‌‌
 
scaunele.‌‌Sunt‌‌ucise‌‌şi‌‌slugile‌‌boierilor,‌‌aflate‌‌în‌‌curte,‌‌dar‌‌câteva‌‌scapă‌‌fugind‌‌peste‌‌ziduri‌‌
 
şi‌‌poartă‌‌vestea‌‌despre‌‌cele‌‌întâmplate.‌  ‌

În‌‌faţa‌‌porţii‌‌palatului‌‌domnesc‌‌se‌‌adună‌‌„t‌ot‌‌oraşul‌”‌‌şi‌‌oamenii,‌‌întărâtaţi,‌‌încep‌‌să‌‌lovească‌‌
 
în‌‌poartă‌‌cu‌‌topoarele.‌‌Lăpuşneanul‌‌cere‌‌armaşului‌‌să‑i‌‌întrebe‌‌ce‌‌doresc,‌‌iar‌‌ca‌‌răspuns,‌‌
 
după‌‌un‌‌moment‌‌de‌‌ezitare,‌‌gloata‌‌se‌‌hotărăşte:‌‌„–
‌ ‌‌Capul‌‌lui‌‌Moţoc‌‌vrem!‌”,‌‌arătând‌‌şi‌‌
 
motivul,‌‌„–
‌ Am‌‌rămas‌‌săraci!/–‌‌N‑avem‌‌bani!/–‌‌Ne‌‌i‑au‌‌luat‌‌toţi‌‌Moţoc!‌”.‌  ‌

Auzind‌‌cele‌‌transmise‌‌de‌‌armaş‌‌în‌‌legătură‌‌cu‌‌cererea‌‌mulţimii,‌‌vornicul‌‌Moţoc‌‌solicită‌‌
 
domnitorului‌‌să‌‌îl‌‌apere‌‌(„‌Pune‌‌să‌‌deie‌‌cu‌‌tunurile‌‌într‑înşii...‌‌Să‌‌moară‌‌toţi!‌‌Eu‌‌sunt‌‌boier‌‌
 
mare;‌‌ei‌‌sunt‌‌nişte‌‌proşti!‌”)‌‌dar‌‌acesta‌‌refuză‌‌(„‌Proşti,‌‌dar‌‌mulţi,‌‌răspunse‌‌Lăpuşneanul‌‌cu‌‌
 
sânge‌‌rece‌”)‌‌şi‌‌vornicul‌‌este‌‌aruncat‌‌de‌‌pe‌‌zid‌‌mulţimii,‌‌„c‌ are‌‌într‑o‌‌clipală‌‌îl‌‌făcu‌‌bucăţi”,‌  ‌

apoi‌‌„g
‌ loata‌”,‌‌„m
‌ ulţămindu‑se‌‌de‌‌această‌‌jertfă,‌‌se‌‌împrăştie”.‌  ‌

Vodă‌‌ordonă‌‌să‌‌se‌‌reteze‌‌capetele‌‌boierilor‌‌ucişi,‌‌le‌‌aşează‌‌pe‌‌masa‌‌de‌‌ospăţ‌‌în‌‌formă‌‌de‌  ‌

piramidă,‌‌„p
‌ uind‌‌pe‌‌ale‌‌celor‌‌mai‌‌mici‌‌boieri‌‌dedesupt‌‌şi‌‌pe‌‌ale‌‌celor‌‌mai‌‌mari‌‌deasupra‌”;‌‌o ‌‌
aduce‌‌pe‌‌DoamnaRuxandra‌‌ca‌‌să‌‌vadă‌‌priveliştea,‌‌care‌‌leşină,‌‌ceea‌‌ce‌‌prilejuieşte‌‌un‌  ‌

comentariu‌‌soţului:‌‌„–
‌ ‌‌Femeia‌‌tot‌‌femeie,‌‌zise‌‌Lăpuşneanul‌‌zâmbind‌”.‌  ‌

Trimişi‌‌să‑i‌‌aducă‌‌pe‌‌Spancioc‌‌şi‌‌pe‌‌Stroici,‌‌oamenii‌‌armaşului‌‌îi‌‌ajung‌‌pe‌‌fugari‌‌când‌‌tocmai‌  ‌

treceau‌‌hotarul‌‌de‌‌pe‌‌Nistru‌‌şi‌‌cei‌‌doi‌‌boieri‌‌îi‌‌trimit‌‌lui‌‌Lăpuşneanul‌‌vorbă‌‌că‌‌îl‌‌vor‌‌„v‌ edea‌‌
 
păn‑a‌‌nu‌‌muri‌”.‌  ‌

‌IV‌  ‌

„De‌‌mă‌‌voi‌‌scula,‌‌pre‌‌mulţi‌‌am‌‌să‌‌popesc‌‌şi‌‌eu...”‌  ‌
După‌‌patru‌‌ani‌‌de‌‌la‌‌uciderea‌‌celor‌‌47‌‌de‌‌boieri,‌‌Lăpuşneanul‌‌se‌‌mută‌‌în‌‌cetatea‌‌Hotinului,‌‌
 
pentru‌‌a‑i‌‌putea‌‌supraveghea‌‌pe‌‌Spancioc‌‌şi‌‌Stroici,‌‌refugiaţi‌‌în‌‌Polonia.‌‌Îi‌‌era‌‌teamă‌‌de‌  ‌

faptul‌‌că‌‌cei‌‌doi‌‌vor‌‌veni‌‌cu‌‌oaste‌‌polonă‌‌în‌‌Moldova.‌  ‌

În‌‌acest‌‌timp‌‌îşi‌‌ţinuse‌‌promisiunea‌‌făcută‌‌Doamnei‌‌Ruxandra,‌‌în‌‌sensul‌‌că‌‌nu‌‌mai‌‌omora,‌‌
 
dar‌‌„S
‌ cotea‌‌ochi,‌‌tăia‌‌mâni,‌‌ciuntea‌‌şi‌‌seca‌‌pe‌‌care‌‌avea‌‌prepus‌”.‌  ‌

Îmbolnăvindu‑se,‌‌cere‌‌mitropolitului,‌‌episcopilor‌‌şi‌‌boierilor‌‌pe‌‌care‌‌îi‌‌chemase‌‌lângă‌‌el‌‌să‌‌îl‌  ‌

călugărească,‌‌dacă‌‌îl‌‌vor‌‌vedea‌‌că‌‌se‌‌apropie‌‌de‌‌moarte.‌‌Deoarece‌‌face‌‌o‌‌criză‌‌puternică,‌‌
 
este‌‌călugărit‌‌şi‌‌primeşte‌‌numele‌‌de‌‌Paisie,‌‌doamna‌‌Ruxandra‌‌este‌‌numită‌‌regentă‌‌iar‌‌fiul‌‌
 
său,‌‌Bogdan,‌‌noul‌‌domn.‌  ‌

Sosesc‌‌Spancioc‌‌şi‌‌Stroici,‌‌ajung‌‌în‌‌faţa‌‌camerei‌‌unde‌‌se‌‌afla‌‌Lăpuşneanul‌‌bolnav‌‌şi,‌‌
 
ascultând‌‌la‌‌uşă,‌‌aud‌‌acuzele‌‌aduse‌‌de‌‌către‌‌acesta‌‌mitropolitului‌‌şi‌‌călugărilor‌‌care‌‌se‌‌
 
aflau‌‌acolo,‌‌ca‌‌urmare‌‌a‌‌călugăririi‌‌sale,‌‌precum‌‌şi‌‌ameninţarea‌‌rostită‌‌(„‌M‑aţi‌‌popit‌‌voi,‌‌dar‌‌
 
de‌‌mă‌‌voi‌‌îndrepta,‌‌pre‌‌mulţi‌‌am‌‌să‌‌popesc‌‌şi‌‌eu!‌”).‌  ‌

Deoarece‌‌Lăpuşneanul‌‌îşi‌‌ameninţase‌‌soţia‌‌şi‌‌fiul‌‌cu‌‌răzbunarea,‌‌Spancioc‌‌şi‌‌Stroici‌‌o ‌‌
conving‌‌pe‌‌Doamna‌‌Ruxandra‌‌să‌‌pună‌‌otravă‌‌în‌‌apa‌‌cerută‌‌de‌‌Lăpuşneanul,‌‌pentru‌‌a‑şi‌‌
 
salva‌‌fiul.‌  ‌

Intrând‌‌în‌‌camera‌‌fostului‌‌domn,‌‌care‌‌băuse‌‌deja‌‌din‌‌otravă,‌‌cei‌‌doi‌‌îl‌‌silesc‌‌să‌‌bea‌‌şi‌  ‌

resturile‌‌ei.‌  ‌

Alexandru‌‌Lăpuşneanul‌‌a‌‌murit‌‌în‌‌chinuri‌‌şi‌‌a‌‌fost‌‌îngropat,‌‌adaugă‌‌autorul,‌‌în‌‌„m
‌ onastirea‌‌
 
Slatina,‌‌zidită‌‌de‌‌el‌”.‌  ‌

 ‌

 ‌