Relaţia dintre două personaje în romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război” de CAMIL PETRESCU

În perioada interbelică se conturează una dintre cele mai complexe epoci din cultura
română, caracterizată printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, ce în scurt timp atinge nivelul
valoric european. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa
tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste. Principiile modernismului
românesc au fost trasate de Eugen Lovinescu, considerat teoretician al curentului. Acesta milita
pentru abandonarea tematicii rurale și trecerea la o literatură de inspirație citadină, fiind
elaborate problematici noi precum drama intelectualului sau condiția inadaptatului. În acest
context, romanele lui Camil Petrescu impun proza de tip subiectiv.
Camil Petrescu,reprezentantul unei literaturi bazate pe autenticitate şi experienţa trăită,
pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al
romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene. Principiile noului roman au fost
precizate în studiul său literar "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" (1935). George
Călinescu aprecia scrierea sa ca fiind "o proză superioară" prin inovaţiile aduse. Publicat în anul
1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman ionic, modernist,
psihologic, subiectiv, al autenticității, al experienței, citadin, de dragoste.
Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi, drama lor fiind datorată unor idei absolute, pe care
le doresc realizate cu orice preţ, ducand o strânsă luptă interioară cu ei înșişi, izvorâtă din
frământări, scepticism, tensiune intelectuală ori dileme privind etica umană, pe care adesea o
pierd, văzând în moarte singura scăpare.
Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia unui
element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu). Se remarcă cele
două mari teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv dragostea şi
războiul. Viziunea autorului asupra lumii se suprapune cu cea a protagonistului, Ştefan
Gheorghidiu, valorificând necesitatea celor două experienţe fundamentale, în vederea atingerii
cunoaşterii propriei persoane şi a stabilităţii emoţionale.
Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război",
exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând
-"lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa,
absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii, situate într-un
raport de paralelism în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator personaj
ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni, introducând pasaje realizate prin tehnica
”flashback-ului” . Relatarea astfel realizată conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Această trăsătură oferă o perspectivă subiectivă asupra personjului feminin, ea neputând fi
cunoscută cu adevărat decât prin ochii personajului-narator, Ștefan Gheorgidiu, motiv pentru
care ”Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan” (Nicolae Manolescu).
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul interior,
de ordin psihologic, care se produce în conştiinţa personajului-narator şi este declanşat de
raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare, întrucât acesta trăieşte
subjugat de obsesia autoanalizei. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este
implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se astfel o
diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este
dublat de un conflict exterior generat de relaţia lui Ştefan cu societatea (de exemplu, acesta nu
reușește să se integreze într-o lume pervertită de ambiții materiale din cauza lipsei de spirit
întreprinzător și ambiții superficiale ), acesta fiind plasat în categoria inadaptaţilor social.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social, moral
și psihologic al acestora.
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul
superior, ce nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră şi imorală. Student la Filozofie,
Gheorghidiu este un intelectual care trăieşte înconjurat de idei, considerând că s-a izolat de
lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele sunt filtrate prin conştiinţa sa, printr-un proces
complex de autoanaliză psihologică. Până în momentul în care acesta primeşte moştenirea de
la unchiul Tache, trăieşte în condiţii modeste, însă în armonie, alături de Ela. Al doilea statut pe
care îl primește și care ajunge să îl definească este cel de soldat în timpul Primului Război
Mondial, având funcţia sublocotenent.
Ela Gheorghidiu, soţia protagonistului, este inițial o femeie simplă, iar mai apoi o
cochetă care nutrește atenția altora, demonstrându-se nedemnă de iubirea intelectualului
inadaptat. Se căsătorește din dragoste cu Ștefan pe când era studentă la Litere, orfană,
crescută de o mătușă. Aceasta deținea un statut social important în cadrul facultății, fiind
considerată cea mai frumoasă și cea mai populară, motiv pentru care atrage atenția tuturor, mai
ales lui Ștefan,definit de orgoliu.
Caracterizarea personajelor lui C. Petrescu este realizată în mod direct prin tehnici
moderne de construcţie a acestora, specifice romanului psihologic (înlocuirea portretului fizic
detaliat cu cel moral, interesul asupra trăirilor, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei),
sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre acestea.
Portretul fizic al celor doi este vag prezentat, nepunându-se accentul pe înfăţişare.
Totuşi, în puţinele pasaje descriptive, Stefan Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit
de preocupări pentru vestimentaţie şi aspect, preocupări pe care le considera superficiale,
frivole "Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât un costum de haine, pe
care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul.". Similar, trăsăturile fizice ale Elei
sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă ca având "ochii mari,
albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar".
Din punct de vedere moral, principala trăsătură a lui Ștefan este orgoliul, pe care se
bazează întreaga sa relație cu Ela. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea lui referitoare la
felul în care ia naştere iubirea lui pentru ea: "Iubeşti întăi din milă, din îndatorire, din duioşie,
iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită". În cadrul unei autoanalize acesta recunoaşte că
"orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Această trăsătură va aduce și sfârșitul relației,
fiind continuu gelos și refuzând să vorbească cu Ela despre adevăratele sale sentimente,
comunicarea deficitară dintre cei doi determinând despărțirea. Pe lângă orgoliu, în roman se
evidenţiază şi alte trăsături ale eroului, precum natura analitică şi reflexivă, luciditatea,
sensibilitatea exagerată, inteligenţa, conştiinţa propriei valori.
Portretul moral al Elei este ilustrat prin ochii lui Ștefan. În acest sens, la început, lipsa
ei de afinitate pentru științe este văzută ca un semn de afectivitate incontestabilă, fata alegând
să vină la cursurile lui, deși "avea oroare de matematici", venind "numai ca să fim împreună [...]
și asculta, o ora pe saptamană, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale
calculului diferențial". Odată cu degradarea imaginii ei în mintea protagonistului, acest aspect
devine o povară, exasperarea ei fiind surprinsă în secvenţa "Uf...si filozofia asta!", în timp ce
Ștefan se simte din ce în ce mai părăsit -”zi de zi femeia mea se înstraina, în preocupările și
admirațiile ei, de mine". Ea devine cochetă, preocupată de bani și de viața mondenă la care
avea acum acces. Fiind lipsită de afecțiunea soțului său, caută să-și satisfacă vanitatea prin
atenția altor bărbați. Orgoliul reprezintă, de asemenea, o trăsătură dominantă pentru
personalitatea ei, aceasta alegând să plece de acasă decât să dea ochii cu el.
Evoluția relației dintre Ștefan și Ela este evidențiată prin mai multe secvențe
semnificative.
Secvenţa dialogului de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă din partea
lui Ştefan, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra
celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de
dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Acest prim pasaj ilustrează viziunea
distorsionată pe care el o are asupra realității și asupra relației sale eșuate cu Ela, cât și lipsa
continuă de încredere în fidelitatea fetei, față de care nu avea o dovadă clară.
Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază primul moment de criză
al cuplului, Ela devenind foarte apropiată de Grigoriade, avocat și bun dansator. Soțul suferă
cumplit de gelozie și, la întoarcere, îi reproșează Elei atitudinea din timpul excursiei. Ela pare
surprinsă, mimează nevinovăția și îi demonstrează că nu facuse nimic mai mult decât făceau
alte femei din societatea pe care o frecventau. Gheorghidiu se razbună și flirtează la rândul său
cu altă femeie. La urmatoarea petrecere, Ela ii provoacă o nouă criză de gelozie, refuzând să
plece înainte de sfârșitul evenimentului. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o
dramă a geloziei care-l macină continuu ”Toată suferința asta monstruasă îmi venea din nimic”.
Aceste certuri sunt generate de orgoliul fiecăruia și de lipsa de comunicare.
Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcări repetate,
Gheorghidiu încercând să-și demonstreze certitudinea că Ela este infidelă. Treptat, personajul
suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului Război
Mondial, când se înrolează ca voluntar. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti, cu
certitudinea înşelării, însă nu mai dă importanţă acestui aspect şi se desparte de Ela, lăsându-i
casa de la Constanţa, banii, "tot trecutul".
Relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela se dovedeşte mai mult o iluzie a celui
îndrăgostit decât o situaţie reală. Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care
nu o poate adapta concretului. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o
imagine proiectată într-o utopie a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se
modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia
Ştefan a aplicat o aură ideală.
În concluzie, cuplul Ela-Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru proza autorului,
urmând tiparul previzibil al structurii camilpetresciene, în cadrul căruia bărbatul este în căutarea
absolutului, în vreme ce femeia este frivolă, superficială, cu aspirații mediocre.