1.

Baltagul de Mihail Sadoveanu

Opera „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman realist interbelic. (2p)
O trăsătură a realismului este așezarea exactă în timp și spațiu, evenimentele se petrec la
începutul secolului al XX-lea, de toamna până primăvara, localitatea în care începe acțiunea este
Măgura Tarcăului, iar drumul Vitoriei trece prin Borca, Cruci, Vatra Dornei etc. (2p)
O altă trăsătură a realismului este prezența personajelor tipice, specifice lumii evocate:
tipul oierului, Nechifor Lipan, tipul muntencei văduve, Vitoria, tipul preotului, Daniil Milieș. (2p)
Tema romanului prezintă monografia vieții sociale din zona de munte, lumea arhaică a
păstorilor, călătoria și maturizarea.
Titlul romanului este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, care denumește o secure cu
două tăișuri, unealtă folosită în oierit. În roman are sens conotativ, este un semn al maturizării,
Gheorghiță primește de la mama lui un baltag, unealtă a crimei, Nechifor este ucis cu un baltag, și
armă justițiară, actul dreptății se împlinește cu baltagul.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
este obiectiv, nu se implică în text, și omniscient, știe tot ce se întâmplă, cu excepția relatării scenei
uciderii lui Lipan, când Vitoria preia rolul naratorului.

2. Vitoria Lipan – „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan este personajul principal din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu.
Ea este soția oierului dispărut, Nechifor Lipan, și mamă a doi copii, Gheorghiță și
Minodora. Femeie puternică și hotărâtă, reprezintă tipul muntencei voluntare care ia hotărârea de
a porni pe urmele soțului ei pentru a descoperi motivul dispariției acestuia „N-am să mai am hodină
cum n-are pârâul Tarcăului până ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”.
Vitoria este o păstrătoare a tradițiilor și se asigură că îi crește pe cei doi copii în aceleași
valori. Ea îi interzice Minodorei să se îndepărteze de portul popular și dansurile tradiționale și îi
impune să respecte moștenirea străbună „îți arăt eu coc, valț și bluză…! Nici eu, nici bunică-ta, nici
bunică-mea n-am știut de acestea - și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu.
Prin călătorie ea contribuie la maturizarea lui Gheorghiță și respectă obiceiurile de botez,
nuntă și înmormântare.
Principala trăsătură de caracter a personajului este inteligența, caracteristică ce reiese
din întregul roman: din decizia de a pleca să își caute soțul, despre care are convingerea că nu mai
este în viață, din modul în care își organizează plecarea în călătorie, din comportamentul din timpul
călătoriei, din întrebările pe care le adresează oamenilor cu care interacționează, din modul în care
reconstituie crima și îi demască pe criminali dându-i pe mâna autorităților.
Mijloacele de caracterizare a personajului sunt specifice genului epic; personajul este
caracterizat direct de narator, acesta îi alcătuiește portretul fizic subliniind frumusețea
personajului „avea o frumusețe neobișnuită în privire”, „ochii căprii… lumina castanie a părului”.
Tot prin caracterizare directă Gheorghiță își arată uimirea în fața inteligenței mamei „mama asta
trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului”.
Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai soțului ei.
La începutul romanului Vitoria trăiește un puternic conflict interior cauzat de dispariția lui Nechifor.
Este prezent și un conflict între tradiție și inovație.

1
 3. Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult și se încadrează în
literatura fantastică.
O trăsătură a literaturii fantastice prezentă în text este prezența întâmplărilor cu caracter
supranatural: calul năzdrăvan zboară ca gândul sau ca vântul, Harap-Alb este omorât apoi înviat,
Sfânta Duminică se poate înălța la cer etc.
O altă trăsătură a literaturii fantastice este prezența personajelor cu puteri supranaturale: fata
împăratului Roșu se poate transforma în pasăre, calul năzdrăvan poate să vorbească și să zboare,
cerbul are puterea de a ucide cu privirea etc.
Tema basmului prezintă lupta dintre Bine și Rău, învingător fiind întotdeauna Binele,
călătoria, maturizarea, destinul.
Titlul basmului conține substantivul „poveste”, care este sinonim cu „basm”, și numele
personajului principal care are semnificație simbolică, „harap” înseamnă rob de culoarea pielii mai
închisă și „alb” amintește de statutul superior al personajului.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
este omniscient, știe tot ce se întâmplă, dar nu în totalitate obiectiv, se implică uneori în text
pretinzând că a fost martor la întâmplări „am fost și eu, un păcat de povestariu, fără bani în
buzunariu!”.

4. Harap-Alb – „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Harap-Alb este personajul principal, pozitiv, din „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă.
La început el este fiul cel mic, crescut în umbra fraţilor, dar care are ocazia unică de a-şi
dovedi, ca şi în basmele populare, superioritatea. El nu are puteri supranaturale, ci, din contră,
este o fire sensibilă; atunci când merge în grădină, „începe să plângă în inima sa” pentru că fraţii
mai mari şi-au dezamăgit tatăl. Sensibilitatea este dublată însă de o ambiţie imensă şi de mult curaj.
Pe parcurs el dovedește bunătate, miluiește o bătrână, dar şi naivitate deoarece nu îşi pune
nicio clipă problema cum a ajuns aceasta în grădina palatului, vitejie, perseverenţă, mărinimie,
evită să facă rău furnicilor și le ajută pe albine, prietenie.
O trăsătură importantă a personajului este loialitatea, el nu-şi trădează adevărata identitate
în nicio situație și tot ceea ce dobândise în timpul probelor duce Spânului: salata, nestematele și pe
fata Împăratului Roș'.
Personajul este caracterizat direct de narator sau de alte personaje: fiul de crai este
considerat „boboc în felul său la trebi de aieste”, „slab de înger”, „mai fricos ca o femeie”, „naiv”,
uneori „mânios”. Sfânta Duminică i se adresează cu admiraţie: „Vedea-te-aş împărat, luminate
crăişor”, în timp ce Spânul îl priveşte cu dispreţ, considerându-l „slugă vicleană”. Caracterizarea
indirectă reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea faţă de ceilalţi, din limbaj.
Titlul enunţă atât specia literară, „poveste”, termen sinonim cu „basm”, cât şi numele
protagonistului purtat de-a lungul propriei formări. Numele personajului este simbolic, „harap”
înseamnă un rob care are culoarea pielii mai închisă, iar adjectivul „alb” evidențiază condiția
superioară a tânărului.

2
 5. Moara cu noroc de Ioan Slavici
Opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realist-psihologică.
O trăsătură a realismului prezentă în text este situarea exactă în timp și spațiu, acţiunea
se petrece în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de la Sfântul Gheorghe până la Paști, timp de un
an, în zona Aradului, în apropiere de Fundureni și Ineu.
O altă trăsătură a realismului este prezența personajelor tipice, specifice lumii evocate:
tipul cârciumarului, Ghiță, tipul sămădăului, Lică Sămădăul, tipul jandarmului, Pintea.
Tema nuvelei prezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale setei de îmbogățire.
Titlul nuvelei arată locul unde se petrec evenimentele, la un han din apropierea unei foste
mori, secvența „cu noroc ” se referă la faptul că acolo se câștigă ușor, numai că în spatele câștigului
stau fapte ilegale, astfel titlul este ironic, Ghiță pierde tot și moare.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
este obiectiv, nu se implică în text, și omniscient, știe tot ce se întâmplă, cu excepția celor două
intervenții ale bătrânei din incipit și final.

6. Ghiță – „Moara cu noroc” de Ioan Slavici

Ghiţă este personajul principal al nuvelei „Moara cu noroc” de Ioan Slavici.
La începutul nuvelei, el întruchipează individul nemulţumit de condiţia sa socială umilă, de a
cârpi cizmele oamenilor înstăriţi și ia în arendă hanul de la fosta moară. Fiind harnic şi descurcăreţ,
reuşeşte cu ajutorul familiei, să obţină câştiguri mulţumitoare.
Situaţia iniţială este perturbată de apariţia personajului negativ, Lică Sămădăul.
Comportamentul lui Ghiță se schimbă; dintr-un om vesel şi optimist, el devine „ursuz”, irascibil,
trecând uşor de la o stare la alta: „se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el”. Imaginea de om cinstit a lui Ghiţă se
destramă pe parcurs, acesta făcându-se vinovat de fapte din ce în ce mai grave: părtaş la afacerile
necinstite ale lui Lică, complicitate la jaf şi la crimă, sperjur, şi, la final, crimă împotriva propriei
soţii.
Dezumanizarea devine astfel principala caracteristică a personajului și este evidentă în
momentele în care, de dragul câştigării încrederii Sămădăului, o împinge pe Ana, pe care o iubeşte
enorm, în braţele acestuia, folosindu-se de ea, în mod egoist, meschin, și în secvența uciderii
acesteia.
Naratorul îl caracterizează pe Ghiță în mod direct, la începutul nuvelei, ca fiind „om harnic
şi sârguitor”, pentru ca, pe parcurs, să devină „ursuz”, „pus pe gânduri”, preocupat de
frământările sale interioare. Monologurile interioare denotă frământări sufleteşti puternice,
personajul autocaracterizându-se ca un om necinstit, trăsătură de care îi este ruşine, dar pe care o
motivează pueril printr-o pornire interioară de nestăvilit, dând vina pe destin.
Conflictul principal este de natură psihologică, între dorința de a fi un om cinstit și familist
și cea de a se îmbogăți alături de Lică, moment în care ajunge să regrete că are soție și copii.
Conflictele exterioare au loc între Ghiță și Lică, Ghiță și Ana, Lică și Pintea.

3
 7. Ion de Liviu Rebreanu
Opera „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist, interbelic.
O trăsătură a realismului prezentă în text este situarea exactă în timp și spațiu,
evenimentele se petrec la începutul secolului al XX-lea, încep într-o zi de duminică și se sfârșesc
după aproximativ doi ani, tot într-o zi de sărbătoare. Acțiunea este plasată în satul Pripas și
localitățile din jur, Armadia și Jidovița, localități aflate în zona Bistriței.
O altă trăsătură a realismului este prezența personajelor tipice, specifice lumii evocate:
tipul țăranului sărac, Ion, tipul țăranului bogat, Vasile Baciu, tipul învățătorului, Zaharia Herdelea,
tipul preotului, Belciug etc.
Tema romanului prezintă monografia vieții rurale din zona Bistriței, la începutul secolului al
XX-lea, tema pământului și tema iubirii.
Titlul romanului reprezintă numele personajului eponim, un țăran sărac, Ion, care face
eforturi să își recâștige demnitatea în interiorul propriei comunități, de aceea alege să se căsătorească
cu Ana, o tânără pe care nu o iubește, dar care este bogată, în ciuda faptului că era îndrăgostit de cea
mai frumoasă și mai săracă fată din sat, pe nume Florica.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
este obiectiv, nu se implică în text, și omniscient, știe tot ce se întâmplă, ca un regizor universal
coordonează din umbră evenimentele.

8. Ion – „Ion” de Liviu Rebreanu

Ion Pop al Glanetaşului este personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu,
țăran sărac, unicul fiu al Zenobiei și al lui Alexandru Pop al Glanetașului. El reprezintă tipul
arivistului și este surprins în involuţie deoarece calităţile sale degenerează treptat în defecte. La
începutul romanului naratorul îi alcătuieşte un portret axat pe calităţile sale: hărnicia, perseverenţa
şi iubirea de pământ, care „l-a stăpânit de mic copil”. El preferă munca în locul învăţăturii, deşi, la
şcoală, se remarcă prin isteţime. Tânărul mai este impulsiv, dornic de răzbunare împotriva
„bocotanului” care îl jigneşte public. De asemenea, este mânios, viclean şi orgolios peste măsură.
O trăsătură importantă a personajului este naivitatea, trăsătură ce reiese din scena în care
Ion îşi însuşeşte abuziv o bucată de pământ, care a aparţinut cândva familiei sale, din pământul lui
Simion Lungu, dar și în cea a căsătoriei deoarece consimte să încheie căsătoria înainte ca Baciu să-l
asigure în scris că îi va da pământurile.
Ca modalitate de caracterizare predominantă se remarcă cea indirectă, reieşită din faptele,
vorbele şi atitudinea personajului. Este caracterizat direct din mai multe perspective; Vasile Baciu
îl consideră „tâlhar” şi „sărăntoc”, Titu Herdelea îi laudă perseverenţa, naratorul îl descrie ca fiind
„iute şi harnic”. Pasajele de autocaracterizare sunt concepute sub forma reproducerii unor gânduri
ale personajului, ca de exemplu: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău!”.
Titlul romanului poartă numele personajului eponim, care devine exponent al țărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul său de a-l obține.

4
 9. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
Opera „Ultima noapte de dragoste, întâi noapte de război” de Camil Petrescu este un roman
modern, subiectiv, psihologic, interbelic.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este memoria involuntară, aceasta
presupune rememorarea unor evenimente din trecut pornind de la un obiect, un cuvânt, o discuție.
Ștefan Gheorghidiu rememorează povestea de dragoste trăită alături de Ela, pornind de la o discuție
dintre ofițerii de la popotă.
O altă trăsătură a modernismului este introspecția, adică privirea înăuntru, personajul se
autoanalizează cu luciditate și deseori revine asupra sentimentelor inițiale: trăiește nefericirea
crezând că Ela îl înșală, apoi crede că a nedreptățit-o învinuind-o pe nedrept, apoi iar crede că îi este
infidelă etc.
Tema romanului prezintă condiția intelectualului introvertit și inadaptat care trăiește două
experiențe fundamentale: iubirea și războiul.
Titlul romanului amintește cele două teme, în fond cele două experiențe definitorii ale
personajului principal, lor li se asociază substantivul „noapte” care semnifică eșecul și incertitudinea.
Perspectiva narativă este subiectivă, naratorul este același cu personajul principal, el
relatează cu autenticitate evenimentele trăite, la persoana I, este subiectiv, se implică în text, și știe
mai puțin decât celelalte personaje.

10. Ștefan Gheorghidiu – „Ultima noapte de dragoste…” de Camil Petrescu

Personajul principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
Stefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior care nu-și găsește
locul într-o societate dominată de mediocritate și lipsă de moralitate.
Student la Filosofie, Ştefan Gheorghidiu este un intelectual care trăieşte în lumea ideilor, el
aspiră la iubire absolută, este indiferent la partea materială a vieții, dar este dezamăgit de
realitate. Trăirea iubirii și a războiului are ca scop cunoașterea de sine. Personaj foarte sensibil,
trăiește drama iubirii de care se vindecă doar prin altă dramă, a războiului. Din punct de vedere
moral, se caracterizează prin aspirația spre perfecțiune, ideal, nu acceptă minciuna, compromisul
sau falsitatea.
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul, fapt mărturisit de Gheorghidiu
referitor la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din
duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”; dar la o autoanaliză lucidă, naratorul
recunoaşte că: „începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”.
Caracterizarea directă a personajului este realizată rar, prin intermediul replicilor scurte ale
altor personaje, precum cea a lui Nae Gheorghidiu „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...].
Cu filosofia dumitale nu faci doi bani”, ori aceea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când soţul îi
reproşează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobeşti: ”Eşti de o sensibilitate imposibilă”.
În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul
fizic, moral sau psihologic „Eram alb ca un om fără globule roşii”, „Eram înalt şi elegant...”.
Titlul precizează cele două părți ale romanului și cele două mari teme, adică cele două
experiențe trăite de protagonist, dragostea și războiul. Termenul noapte, care se repetă în titlu,
sugerează incertitudinea personajului. Între ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război se
scrie istoria unui intelectual care aspiră la cunoaștere absolută, la ideile pure, la libertate.

5
 11. Enigma Otiliei de George Călinescu
Opera „Enigma Otiliei”de George Călinescu este un roman realist obiectiv de tip
balzacian.
O trăsătură a realismului prezentă în text este situarea exactă în timp și spațiu:
evenimentele se petrec la începutul secolului al XX-lea, încep într-o seară de iulie, 1909, și se
sfârșesc după zece ani, în același loc, în București, pe strada Antim.
O altă trăsătură a realismului prezentă în text este prezența personajelor tipice,
specifice lumii evocate: tipul avarului, Costache Giurgiuveanu, tipul arivistului, Stănică Rațiu, tipul
fetei bătrâne, Aurica, tipul babei absolute, Aglae, tipul bolnavului psihic, Simion și Titi Tulea, tipul
orfanului: Otilia și Felix.
Tema romanului prezintă monografia burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-
lea, iubirea și maturizarea.
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei” deoarece fiecare personaj determină într-
un anumit mod destinul tinerei, schimbarea acestuia deplasează accentul de pe latura balzaciană pe
cea modernă, pe caracterul tinerei care rămâne neînțeleasă de cei doi bărbați care o iubesc, Felix și
Pascalopol.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
este obiectiv, nu se implică în text, și omniscient, știe tot ce se întâmplă, cu excepția portretului
Otiliei unde lasă celelalte personaje să își expună punctul de vedere.

12. Felix Sima – „Enigma Otiliei” de George Călinescu

Felix Sima este unul dintre personajele principale ale romanului și reprezintă tipul
intelectualului lucid, în formare, prin intermediul căruia cititorul se familiarizează cu celelalte
personaje.
Tânărul absolvent de liceu vine de la Iași la Bucureşti, după moartea tatălui său, medicul Iosif
Sima, pentru a studia medicina și este iniţial uimit şi timorat atunci când cunoaşte noii membri ai
familiei sale.
Încă de la început naratorul îi alcătuieşte un portret fizic sugestiv, care denotă perseverenţa
caracterului, delicateţea şi superioritatea spirituală. Otilia Mărculescu exercită asupra tânărului o
atracţie irezistibilă încă de la prima întâlnire. Senzaţia spontană de simpatie reciprocă evoluează în
timp, transformându-se într-un sentiment profund de iubire.
Deşi Felix este un adolescent lucid şi hotărât, un fin observator al psihologiei umane, nu
poate descifra taina personalităţii celei pe care o iubeşte, căci aceasta alternează stările de profundă
afecţiune faţă de el cu cele de indiferenţă.
O trăsătură importantă a personajului, pe care o dovedește în raport cu celelalte personaje ale
romanului, este superioritatea spirituală, fiind considerat un om inteligent şi ambiţios chiar şi de
membrii clanului Tulea, care însă îl jignesc şi-l detestă, considerându-l un posibil pretendent la
moştenirea lui Costache.
Naratorul îi alcătuiește portretul fizic în primele rânduri ale romanului, evidențiind „fața
juvenilă”, „tăietura elinică a nasului”, „culoarea măslinie a obrazului” și moral „ambițios”, „un simț
de disciplină desăvârșit”. Celelalte personaje îl consideră „un om cu desăvârșire independent”,
afirmație făcută de Pascalopol, „băiat fain” de Stănică, „om serios” de Georgeta. Caracterizarea
indirectă se realizează prin vestimentație, limbaj, relația cu alte personaje, fapte, gânduri și
sentimente.
Incipitul romanului fixează coordonatele temporale şi spaţiale, aflate în strânsă legătură,
prezentând un mediu social nou pentru tânărul care, în anul 1909, păşeşte pentru prima oară pe strada
Antim din Bucureşti. Finalul romanului este în strânsă relaţie cu incipitul, cu care este simetric.
După trecerea anilor, Felix revine pe strada Antim, care însă se schimbase şi ea, şi-şi aminteşte
nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase Costache: „Aici nu stă nimeni!”

6
 13. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
Opera „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este o comedie și are elemente clasice și
realiste.
O trăsătură a clasicismului prezentă în text este preferința pentru specia „comedie”,
aceasta este o creație care stârnește râsul prin comic, pornește de la evenimente banale, pierderea
unei scrisori de dragoste trimisă de prefectul Stefan Tipătescu amantei sale, Zoe Trahanache,
evenimentele cunosc răsturnări de situație spectaculoase, finalul este fericit și moralizator,
personajele se împacă, Zoe îl iartă pe Cațavencu pentru intenția de șantaj și îi promite că îl va susține
la următoarele alegeri.
O altă trăsătură a clasicismului este prezența comicului, acesta poate fi: de situație,
pierderea repetată a scrisorii, de caracter, personajele sunt dominate de câte o trăsătură ridicolă, de
moravuri, sunt prezentate situații morale inacceptabile ca triunghiul conjugal și șantajul în urmărirea
funcțiilor publice, de limbaj, personajele fac grave greșeli de exprimare, de nume, numele
personajelor au aluzii comice, ex. Frafuridi, Brânzovenescu etc.
Tema comediei prezintă viața politică și de familie în contextul campaniei electorale de la
sfârșitul secolului al XIX-lea.
Titlul comediei se referă la scrisoarea pierdută de Zoe, care i-a fost trimisă de amantul ei,
Ștefan Tipătescu, și care devine obiect de șantaj când ajunge în posesia lui Cațavencu. În finalul
piesei se aduce în discuție încă o scrisoare compromițătoare cu ajutorul căreia Agamiță Dandanache
câștigă fotoliul de deputat.
Timpul și spațiul în care se petrec evenimentele sunt precizate încă de la începutul piesei, în
notații; „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, timpul sugerează că evenimentele s-au
inspirat din alegerile care au avut loc în anul 1883.

14. Zaharia Trahanache – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale

Zaharia Trahanache, „venerabilul neică Zaharia”, cel care întruchipează tipul
încornoratului simpatic, este unul dintre personajele principale ale piesei.
Atitudinea sa stârneşte de multe ori râsul, denotând degradarea prin senilitate. De altfel,
autorul îl caracterizează şi prin nume, care denotă zahariseală, ramolisment, dar şi capacitatea
sporită de a fi modelat după interes. O notă în plus a degradării o reprezintă ticul său verbal, „ai
puţintică răbdare”. Limbajul folosit îl caracterizează în mod indirect, încadrându-l în seria
semidocţilor piesei.
Încă de la prima apariţie în scenă îşi dovedeşte ipocrizia, spunând că scrisoarea, pe care i-o
arătase Caţavencu este un fals. Aparent naiv şi lent în gândire, el este acela care are soluţii
concrete pentru orice situaţie, plănuind cu calm fiecare decizie pe care o ia.
O trăsătură importantă a personajului este viclenia evidentă în special atunci când descoperă
documentul falsificat de Caţavencu, gândindu-se să răspundă şantajului tot cu şantaj pentru a scăpa
cu onoarea nepătată.
Trahanache este caracterizat în mod direct, încă de la începutul comediei, de către autor, în
didascalii, ca fiind „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar,
Comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii”. Un mijloc indirect de caracterizare este relația
cu alte personaje. În relaţie cu Zoe, Trahanache este abil în a păstra aparenţele pentru că o iubeşte
foarte mult, sfârşind mereu prin a-i face pe plac.
Conflictul dramatic principal este de natură politică. Nae Caţavencu, lider al unei grupări
independente, desprinsă din partidul de guvernământ îşi doreşte să câştige alegerile, deşi oficialităţile
judeţului, prefectul Ştefan Tipătescu şi şeful partidului, Zaharia Trahanache, îl susţin pe Farfuridi. La
acest conflict principal se adaugă conflicte secundare, cum ar fi apariţia cetăţeanului turmentat,
revolta cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, primirea depeşei cu numele noului candidat impus
de la centru, evoluţia inversă a grupărilor adverse.

7
 15. Luceafărul de Mihai Eminescu
Opera „Luceafărul” de Mihai Eminescu este un poem romantic.
O trăsătură a romantismului prezentă în text este valorificarea folclorului; poezia este a
cincea variantă versificată a basmului popular românesc „Fata în grădina de aur”, basm pe care
Eminescu îl versifică, îi schimbă finalul și îl îmbogățește cu idei filosofice.
O altă trăsătură a romantismului este îmbinarea genurilor și a speciilor literare; poezia
aparține genului liric, dar are și elemente epice, respectiv dramatice, iar din punctul de vedere al
speciilor literare, conține elemente de: basm, în introducere și în caracterul fantastic, pastel terestru și
cosmic, meditație filosofică, idilă, eglogă, elegie, datorită sentimentului de tristețe din final.
Tema poemului este condiția superioară a omului de geniu aflat în antiteză cu omul obișnuit,
comun, respectiv tema iubirii îmbinată cu tema naturii.
Titlul poemului provine din limba latină „lucifer” înseamnă „lumină strălucitoare” și este
denumirea populară a planetei Venus. În poem Luceafărul este o stea de pe cer și reprezintă ființa
superioară, omul de geniu, capabil de a-și depăși limitele, pasionat de cunoaștere, dar nefericit „el n-
are moarte, dar n-are nici noroc”.
Tipul de lirism este obiectiv, lirismul de măști, poetul se ascunde în ipostaza omului de
geniu, Luceafărul, în cea a omului obișnuit, a fetei de împărat, dar și în spatele lui Cătălin.

16. Floare albastră de Mihai Eminescu

Opera „Floare albastră" de Mihai Eminescu a fost publicată în revista „Convorbi literare" în
1873.
Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele, iubirea și natura, condiția
geniului, motivele literare: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna, motivul european al florii
albastre; amestecul speciilor, poemul are elemente de meditație, eglogă și elegie, respectiv antiteza
dintre omul de geniu și omul obișnuit, reprezentați de cele două voci lirice: cea masculină și cea
feminină. Alte antiteze: eternitate-viață, masculin - feminin, detașare apolinică – trăire dionisiacă,
vis-realitate, departe – aproape, trecut – prezent.
La romantici, tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufleteşti ale poetului. „Floare albastră" aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii
paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie: „Sara pe deal",
„Dorinţa", „Lacul", „Povestea teiului", sau în secvenţa idilică din „Luceafărul".
Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează
aspirația spre fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă două moduri de existenţă sau
ipostaze ale cunoaşterii: lumea cunoaşterii absolute, infinite, a geniului, simbolizată de culoarea
„albastră", şi lumea iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, simbolizată de „floare".
Muzicalitatea tristă a poemului este susţinută de elementele de prozodie: paisprezece catrene
cu rima îmbrăţişată, ritmul trohaic și măsura versurilor de 7 - 8 silabe.

8
 17. Plumb de George Bacovia
Opera „Plumb” de George Bacovia este o poezie simbolistă.
O trăsătură a simbolismului prezentă în text este utilizarea simbolului; „plumb”
definește stările negative ale poetului ca: prăbușire sufletească, nevroză, spleen, plictis, monotonie și
moarte, pe baza corespondenței dintre trăsăturile plumbului și trăirile poetului.
O altă trăsătură a simbolismului este muzicalitatea versurilor, aceasta se realizează prin
figuri eufonice ca aliterație, asonanță, „Dormeau adânc sicriele de plumb”, repetiție, cuvântul
„plumb” se repetă de șase ori, respectiv prin elementele de prozodie, rima îmbrățișată, ritmul iambic
și măsura versurilor de zece silabe.
Tema poeziei este condiția nefericită a poetului care se simte claustrat într-un spațiu ostil,
fără posibilitatea eliberării.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, care denumește un element chimic cu
masă mare, maleabil, toxic și culoare gri-cenușie. În text are sens conotativ, el denumește stări
sufletești negative sugerate de proprietățile metalului: prăbușire interioară, nevroză, monotonie,
plictis, moarte.
Tipul de lirism este subiectiv, mărcile prezenței eului liric sunt verbe și adjective
pronominale la persoana I singular: „stam”, „meu”, „am început”, să strig”.

18. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține modernismului.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este preferința pentru specia „artă
poetică”, aceasta este o creație artistică prin care poetul își exprimă concepția despre rolul artei, rolul
artistului, meșteșugul poetic, relația artist – artă - receptor; conform poetului, rolul artistului este de a
proteja misterele universale prin arta sa și de a le spori „eu cu lumina mea/ sporesc a lumii taină”.
O altă trăsătură a modernismului este prozodia modernă, poetul renunță la regulile
clasice în favoarea versului liber, fără ritm și rimă, respectiv a ingambamentului, continuarea ideii
poetice în versul următor care începe cu literă mică: „și nu ucid/ cu mintea, tainele ce le-ntâlnesc/ în
calea mea”.
Tema poeziei este cunoașterea, reprezentată de metafora luminii, atitudinea poetului în fața
marilor mistere ale lumii.
Titlul poezie este alcătuit dintr-un enunț care începe cu pronumele personal la persoana
I ,singular, „eu”, acesta arată influența expresionistă, se continuă cu un verb la forma negativă „nu
strivesc”, care arată refuzul cunoașterii de tip paradiziac, și metafora revelatorie „corola de minuni a
lumii” care desemnează misterele universale.
Tipul de lirism este subiectiv, mărcile prezenței eului liric sunt verbe, pronume și adjective
pronominale la persoana I singular: „eu”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”, „îmbogățesc”, „sporesc”,
„iubesc”.

9
 19. Testament de Tudor Arghezi
Opera „Testament” de Tudor Arghezi aparține modernismului.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este preferința pentru specia „artă
poetică”, aceasta este o creație artistică prin care poetul își exprimă concepția despre rolul artei, rolul
artistului, meșteșugul poetic, relația artist – artă - receptor; conform poetului, rolul artistului este
acela de aduna și transforma eforturile înaintașilor în creații artistice: „Din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.
O altă trăsătură a modernismului este estetica urâtului; conform acestei concepții, și
elementele urâte ale existenței, considerate nepoetice, pot constitui surse artistice „Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Tema poeziei este creația literară, în ipostaza de meșteșug, lăsată moștenire unui fiu spiritual.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, care denumește un act juridic
prin care cineva își lasă bunurile, după moarte, drept moștenire. În text termenul are sens conotativ,
poetul își lasă moștenire bunurile spirituale „o carte” unei întregi generații urmașe, nu unui fiu
biologic.
Tipul de lirism este subiectiv, mărcile prezenței eului liric sunt verbe, pronume și adjective
pronominale la persoana I și a II-a, singular și plural: „nu voi lăsa”, „-ți”, „mine”, „tine”, „noastră”,
„vostru”, „să schimbăm” etc.

20. Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu

Opera „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu aparține modernismului.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este preferința pentru specia „poem
alegoric”. Deși poezia este subintitulată „baladă”, ea se îndepărtează de regulile clasice ale speciei
din care păstrează doar personajele antagonice și schema epică. Poezia cuprinde elemente fantastice
și personaje simbolice, de aceea este o alegorie.
O altă trăsătură a modernismului este înnoirea limbajului poetic: poetul îmbină limbajul
popular prezent în inversiuni și vocative „zice-l-aș”, „Rigă Crypto, rigă Crypto” cu limbajul neologic
și ambiguu, prezent prin metaforele mai de descifrat „Că sugletul nu e fântână/ Decât la om, fiară
bătrână,/ Iar la făptura mai firavă,/ Pahar e gândul cu otravă”.
Tema poeziei este drama cunoașterii și a incompatibilității dintre ființe care aparțin unor lumi
diferite.
Titlul poeziei conține numele celor două ființe, Crypto provine de la „criptic” care înseamnă
ascuns și se referă la personalitatea ființei masculine „Crai Crypto, inimă ascunsă”, de asemenea
amintește de familia criptogamelor în care se încadrează și ciupercile. Termenul „rigă”arată statutul
superior al lui Crypto, el este regele ciupercilor. Enigel provine din latinescul „angel” și se referă la
faptul că tânăra este o ființă superioară, iar „lapona” arată proveniența, din zonele nordice.
Tipul de lirism este obiectiv, lirica măștilor, poetul se ascunde în spatele celor două măști-
personaje, Enigel și Crypto.

10
 21. Leoaică tânără, iubirea
de Nichita Stănescu

„Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o poezie postbelică, publicată în 1964.
Poezia aparține neomodernismului prin viziunea insolită asupra sentimentului iubirii,
concretizat în imaginea unei leoaice agresive, puternice, necruțătoare, care copleșește ființa poetului:
Leoaică tânără, iubirea,/ mi-a sărit în față/…/ Colții albi mi i-a înfipt în față/ m-a mușcat leoaica,
azi, de față.
O altă trăsătură a neomodernismului este ambiguitatea limbajului artistic, produsă de
metaforele surprinzătoare: „leoaică tânără, iubirea”, „cerc de-a dura”, „privirea-n sus țâșni/
curcubeu tăiat în două”. Ambiguitatea poeziei deschide și alte căi de interpretare: textul liric poate fi
citit și ca întâlnirea poetului cu inspirația.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, a cărei apariție bruscă și agresivă
transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit atât asupra lumii înconjurătoare, cât și asupra
sinelui.
Titlul, reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă neobișnuită
pentru cititorul de poezie clasică prin ideea de ferocitate
Lirismul este de tip subiectiv, poetul își transmite în mod direct sentimentele prin mărcile
prezenței eului liric, pronume și verbe la persoana I singular: „mi”, „mă”, „mi-am dus”, „m-”.

11
 22. MOROMEȚII
de Marin Preda

Romanul „Moromeţii” de Marin Preda a apărut în perioada postbelică, primul volum în

1955, iar al doilea în 1967,
O trăsătură a realismului postbelic prezentă în text este veridicitatea, fapt dovedit de sursa
de inspirație, propria familie, el însuși este model pentru personajul Niculae, în timp ce Ilie
Moromete împrumută trăsăturile tatălui scriitorului, Tudor Călărașu.
O altă trăsătură a realismului prezentă în roman este situarea exactă în timp și spațiu.
Evenimentele se petrec în satul Siliștea Gumești, din Câmpia Dunării, pe o perioadă de aproximativ
25 de ani, în deceniile IV-VI.
Tema romanului prezintă viaţa socială dintr-un sat de câmpie, destrămarea familiei
Moromete și dispariția satului tradițional.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează evenimentele la persoana a III-a,
fiind obiectiv, omniscient și detașat. Sunt prezente personajele reflector, Ilie Moromete în volumul
întâi și Niculae, în volumul al II-lea, și de personajele informatori: Scămosu și a lui Parizianu.
Conflictele care duc familia spre destrămare sunt numeroase. Primul se manifestă între Ilie
Moromete și fiii săi mai mari din cauza modului diferit de a percepe lumea. Al doilea izbucnește
între Moromete și cea de-a doua soție din cauza unei promisiuni nerespectate. Un alt conflict are loc
între Ilie și sora sa, poreclită Guica, care urăște noua familie a fratelui ei. Un conflict secundar este
acela dintre Ilie Moromete și fiul său cel mic, Niculae, deoarece copilul dorește să meargă la școală,
dar tatăl îl ironizează, considerând că învățătura nu-i aduce niciun beneficiu.

Ilie Moromete – „Moromeții” de Marin Preda

Ilie Moromete este personajul principal al romanului „Moromeții” de Marin Preda.

El este considerat „cel din urmă ţăran”, din literatura română și reprezintă tipul ţăranului
patriarhal. Modelul de la care porneşte Marin Preda în construirea personajului este chiar tatăl său.
Ilie Moromete este capul unei familii numeroase, hibride, cu copii proveniți din două
căsătorii ale sale. Cu prima soție făcuse trei băieți, Paraschiv, Nilă și Achim, dar a rămas văduv de
tânăr și copiii erau mici, așa că s-a căsătorit a doua oară cu Catrina, văduvă și ea, cu care are două
fete, Tita și Ilinca, și un băiat, Niculae. Este un om respectat în sat, este sfătos și are prieteni pentru
care opinia lui contează: Cocoșilă și Dumitru lui Nae.
Moromete este singurul ţăran cu înclinaţii filosofice din literatura română, are o fire
contemplativă şi comunicativă, este ironic, original şi inteligent, și are o plăcere permanentă de
a comunica.
Este preocupat permanent de educaţia copiilor săi și îi deprinde de mici cu munca şi
seriozitatea. Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu neputinţa de a acţiona.
O trăsătură principală a personajului este disimularea, evidentă în diverse scene: a foncierii,
a citirii ziarului în poiana lui Iocan, a dialogului cu Tudor Bălosu, a secerișului.
Personajul este caracterizat în mod direct de către narator astfel: „Era cu zece ani mai
mare decât Catrina şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau
bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.” Personajul se autocaracterizează la finalul romanului
drept un om independent, având capacitatea superioară de a-şi înţelege propria dramă: „Domnule, eu
totdeauna am dus o viaţă independentă!”.
Conflictele care duc familia spre destrămare sunt numeroase. Primul se manifestă între Ilie
Moromete și fiii săi mai mari din cauza modului diferit de a percepe lumea. Al doilea izbucnește
între Moromete și cea de-a doua soție din cauza unei promisiuni nerespectate. Un alt conflict are loc
între Ilie și sora sa, poreclită Guica, care urăște noua familie a fratelui ei. Un conflict secundar este
acela dintre Ilie Moromete și fiul său cel mic, Niculae, deoarece copilul dorește să meargă la școală,
dar tatăl îl ironizează, considerând că învățătura nu-i aduce niciun beneficiu.

12