POVESTEA LUI HARAP-ALB

DE ION CREANGĂ
Specificul basmului de tip miraculos din „Povestea lui Harap-Alb este dat de împletirea fabulosului cu realul, în
limitele schemei tipice basmului. Construcția unui personaj realist, lipsit de puteri supranaturale, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj și comportament, umorul și oralitatea, concretizează fabulosul,
oferindu-i caracter realist.
Scene reprezentative pentru teamă
Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o secvență narativă importantă pentru tema basmului, întrucât
declanșează procesul de maturizare a fiului de crai care începe să conștientizeze că a greșit neascultând sfatul părintesc
de a se feri de omul spân. Astfel, protagonistul are încredere în spân și coboară în fântână, însă spânul nu-l lasă să iasă
până când nu jură că-i va fi slugă și-i fură identitatea, spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete
identitatea; fiul craiului este numit de spân Harap-Alb. Această secvență sancționează naivitatea eroului prin pierderea
însemnelor nobile și a dreptului de a deveni împărat.
O altă secvență reprezentativă pentru temă este cea din finalul basmului, tăierea capului lui Harap-Alb și
învierea lui de către fata Împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice, deoarece are semnificația morții inițiatice.
Astfel, Harap-Alb se întoarce la curtea Împăratului Verde cu fata Împăratului Roș, iar spânul, demascat de fată, îi taie
capul fiului de crai. Moartea fizică îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul din fântână, Calul năzdrăvan pune capăt
înșelătoriei spânului ucigându-l, iar fata îl învie pe Harap-Alb care-și recapătă identitatea de prinț, refăcându-se
echilibrul inițial. Răul are o funcție morală în basm, pentru că, prin el, feciorul craiului cunoaște lumea, maturizându-
se.
Încheierea pentru temă:
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, în care miraculosul și fantasticul sunt estompate în favoarea
verosimilității, având ca particularități umanizarea fantastică, individualizarea personajelor prin limbaj și
comportament, umorul și oralitatea.
Scene reprezentative pentru construcția personajului:
Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o secvență narativă importantă pentru construcția
protagonistului, întrucât surprinde lipsa de experiență a acestuia și declanșează procesul de maturizare a fiului de crai
care începe să conștientizeze că a greșit neascultând sfatul părintesc de a se feri de omul spân. Astfel, protagonistul are
încredere în spân și coboară în fântână, însă spânul nu-l lasă să iasă până când nu jură că-i va fi slugă și-i fură
identitatea, spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea; fiul craiului este numit de spân
Harap-Alb. Această secvență sancționează naivitatea eroului. prin pierderea însemnelor nobile și a dreptului de a
deveni împărat, fiind caracterizat direct de către narator: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.
O altă secvență reprezentativă pentru evoluția personajului este cea din finalul basmului, tăierea capului lui
Harap-Alb și învierea lui de către fata Împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice, semn că inițierea s-a încheiat.
Astfel, Harap-Alb se întoarce la curtea Împăratului Verde cu fata Împăratului Roș, iar spânul, demascat de fată, îi taie
capul fiului de crai. Moartea fizică îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul din fântână, Calul năzdrăvan pune capăt
înșelătoriei spânului ucigându-l, iar fata îl învie pe Harap-Alb care-și recapătă identitatea de prinț, refăcându-se
echilibrul inițial. Răul are o funcție morală în basm, pentru că, prin el, feciorul craiului cunoaște lumea, maturizându-
se. De asemenea, această secvență este importantă pentru protagonist, deoarece evidențiază faptul că învierea lui este o
trecere la o altă identitate: aceea de împărat, „iubit, slăvit și puternic” – caracterizare directă, realizată de narator.
Încheierea pentru particularitățile personajului:
Deși, Harap-Alb este un personaj de basm, el e construit cu instrumentele realismului, motiv pentru care nu
dispune de puteri supranaturale, însă se maturizează pe parcursul călătoriei, învățând din greșelile făcute, devenind în
final un împărat iubit și slăvit de popor.
MOARA CU NOROC
DE IOAN SLAVICI
Scene reprezentative pentru teamă
O secvență semnificativă pentru tema nuvelei este reprezentată de dialogul dintre Ghiță și soacra sa, din
incipitul operei, care evidențiază aspirația cizmarului spre o satisfacție materială și socială, patima lui pentru bani
dezvăluindu-se apoi treptat pe parcursul acțiunii până la dezumanizarea totală a individului. Astfel, discuția dintre cei
doi este de fapt o confruntare dintre mentalitatea tradițională cumpătată a bătrânei, ce pune în prim-plan liniștea și
fericirea familiei, și gândirea capitalistă, așa-zisă modernă, a ginerelui ei, care dorea să-și schimbe statului social de
cizmar, o meserie umilitoare pentru el, într-unul de cârciumar, mai bănoasă. Simbolizând înțelepciunea populară,
bătrâna știe că bogăția nu aduce fericirea în familie, ci armonia și liniștea: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. În schimb, Ghiță ironizează cumpătarea și reticența la
schimbare a soacrei sale, pentru el liniștea familiei dată de complacerea tradițională este o plictiseală casnică: „...să ne
punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă liniștea
colibei”. Și hotărăște să ia în arendă „Moara cu noroc”.
O altă secvență care susține tema operei este reprezentată de scena din final, când Ghiță o ucide pe Ana, gest
criminal ce evidențiază dezumanizarea individului ca urmare a patimii sale pentru bani. Astfel, tânărul cârciumar,
devorat de conflictul interior și răpus de remușcările faptelor sale ilegale alături de Sămădău, după procesul la care
depune mărturie falsă, nu se mai teme nici măcar de moarte, singura lui dorință fiind răzbunarea pe Lică, iar în cele din
urmă, devorat de gelozie, o înjunghie pe soția lui, cu toate că o iubea foarte mult. Scena tragică are loc în dimineața
duminicii de Paște când pleacă să-l anunțe pe jandarmul Pintea că Lică este la cârciumă, pentru a-l prinde, lăsând-o pe
Ana singură cu porcarul. La întoarcere, Ghiță acționează total irațional și se comportă ca o brută, „apăsând cuțitul tot
mai adânc spre inima ei”, când constată că l-a înșelat cu Lică.
Încheierea pentru particularitățile operei:
Nuvela lui Ioan Slavici, „Moara cu noroc” dezvoltă tema dezumanizării individului produse de obsesia
îmbogățirii, punând în evidență viziunea scriitorului despre societatea rurală românească de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. De asemenea, corelând printr-un stil simplu, clar și concis cele mai adecvate tehnici narative, precum
descrierea verosimilă a faptelor prin care obține efectul de iluzie a vieții, și analiza psihologică a trăirilor puternice ale
protagonistului, opera lui Slavici este o nuvelă realist-psihologică.

Scene reprezentative pentru caracterizarea personajului

O secvență semnificativă pentru caracterizarea protagonistului nuvelei este reprezentată de dialogul dintre el
și soacra sa, din incipitul operei, care evidențiază aspirația cizmarului spre o satisfacție materială și socială, patima lui
pentru bani dezvăluindu-se apoi treptat pe parcursul acțiunii până la dezumanizarea totală a individului. Astfel, discuția
dintre cei doi este de fapt o confruntare dintre mentalitatea tradițională cumpătată a bătrânei, ce pune în prim-plan
liniștea și fericirea familiei, și gândirea capitalistă, așa-zisă modernă, a ginerelui ei, care dorea să-și schimbe statului
social de cizmar, o meserie umilitoare pentru el, într-unul de cârciumar, mai bănoasă. Simbolizând înțelepciunea
populară, bătrâna știe că bogăția nu aduce fericirea în familie, ci armonia și liniștea: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. În schimb, Ghiță ironizează cumpătarea și
reticența la schimbare a soacrei sale, pentru el liniștea familiei dată de complacerea tradițională este o plictiseală
casnică: „...să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei.
Iacă liniștea colibei”. Răspunsul tânărului cizmar dezvăluie spiritul lui întreprinzător, dorința de a evolua material și
social, hotărârea de a-și deschide o afacere, și hotărăște să ia în arendă „Moara cu noroc”.
O altă secvență narativă ce relevă involuția/degradarea morală a protagonistului operei, este reprezentată de
scena din final, când Ghiță o ucide pe Ana, gest criminal ce evidențiază dezumanizarea individului ca urmare a patimii
sale pentru bani. Astfel, tânărul cârciumar, devorat de conflictul interior și răpus de remușcările faptelor sale ilegale
alături de Sămădău, după procesul la care depune mărturie falsă, nu se mai teme nici măcar de moarte, singura lui
dorință fiind răzbunarea pe Lică, iar în cele din urmă, devorat de gelozie, o înjunghie pe soția lui, cu toate că o iubea
foarte mult. Scena tragică are loc în dimineața duminicii de Paște când pleacă să-l anunțe pe jandarmul Pintea că Lică
este la cârciumă, pentru a-l prinde, lăsând-o pe Ana singură cu porcarul. La întoarcere, Ghiță acționează total irațional
și se comportă ca o brută, „apăsând cuțitul tot mai adânc spre inima ei”, când constată că l-a înșelat cu Lică.
Încheierea pentru particularitățile de construcție ale personajului:
Protagonistul nuvelei lui Slavici, Ghiță, este un personaj complex, rotund, surprins într-un proces de
dezumanizare treptată, un personaj dilematic devorat de conflictul puternic interior, fiind construit realist, cu tehnici
precum stilul indirect liber, monologul interior, dialogul dramatic, care evidențiază transformările sale morale și
psihologice. Astfel, personajul acestei opere întruchipează tipul omului dornic de îmbogățire rapidă, care cedează în
fața puterii banului, devenind victima propriei sale lăcomii.

BALTAGUL
DE MIHAIL SADOVEANU
Opera lui Mihail Sadoveanu este un roman mitic-tradițional, datorită inspirației de natură folclorică, balada
„Miorița”, sugerată de scriitor prin mottoul „Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă și-un câne...”. De asemenea, caracterul
mitic-tradițional este susținut și de gesturile rituale ale Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comunicării om-natură și
mitul marii treceri.
Conflictul principal al romanului este de natură exterioară, fiind cel dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai
soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, a căror vinovăție o dovedește la parastas. De asemenea, într-un plan secundar,
se conturează și un conflict interior, pe care-l trăiește puternic Vitoria, provocat de dispariția lui Nechifor Lipan.

Secvențe semnificative pentru temă:

O secvență relevantă pentru tema romanului tradițional este aceea în care Vitoria își ceartă fiica pentru că nu
respectă tradiția, reproșându-i că se îndepărtează de valorile transmise de bunică și străbunică și nu trăiește în legea
tradițiilor poporului nostru „și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”. Astfel, Vitoria îi interzice Minodorei să-și
poarte părul prins în coc, să se îmbrace cu bluză, în loc de cămașă și catrință, și să danseze vals. Secvența este
semnificativă deoarece, prin intermediul personajului principal Vitoria Lipan, păstrătoare a valorilor tradiționale,
scriitorul zugrăvește o monografie a satului de munte, o lume arhaică, patriarhală, care trăiește după rânduiala
transmisă din străbuni.
O altă secvență reprezentativă pentru temă este scena praznicului lui Lipan, când Vitoria reconstituie crima
pe baza propriilor deducții, determinându-i pe criminali să-și recunoască vina în fața tuturor. Acest moment este
relevant deoarece evidențiază simbolistica baltagului, unealtă a morții, dar și armă cu care s-a înfăptuit dreptatea,
fiindcă, instigat de mama sa, care i-a spus lui Gheorghiță că pe baltagul lui Bogza e scris sânge și că el este cel care l-a
ucis pe tatăl său, băiatul l-a lovit pe criminal cu baltagul acestuia. Astfel, cu ajutorul armei crimei, tânărul Gheorghiță
își răzbună tatăl și restabilește dreptatea.

Secvențe semnificative pentru construcția personajului:

Întregul comportament al eroinei îi reflectă demnitatea, atât în păstrarea și respectarea tradițiilor strămoșești și a
ritualurilor religioase, cât și în dorința de înfăptuire a dreptății în cazul uciderii soțului său. În acest sens, două secvențe
semnificative pentru construcția protagonistei sunt scena certei fiicei ei și scena praznicului.
Aparținând unei lumi arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul pentru tradiții, relevantă fiind
secvența în care Vitoria își ceartă fiica pentru că nu respectă tradiția, reproșându-i că se îndepărtează de valorile
transmise de bunică și străbunică și că nu trăiește în legea tradițiilor poporului nostru „și-n legea noastră trebuie să
trăiești și tu”. Astfel, Vitoria îi interzice Minodorei să-și poarte părul prins în coc, să se îmbrace cu bluză, în loc de
cămașă și catrință, și să danseze vals. Secvența este semnificativă deoarece evidențiază, prin caracterizare indirectă,
prin vorbe, demnitatea de care Vitoria Lipan dă dovadă față de valorile tradiționale, pe care le transmite și în educația
copiilor săi, învățându-i să trăiască după rânduiala transmisă din străbuni.
O altă secvență reprezentativă pentru verticalitatea acestei eroine este scena praznicului soțului său, când
Vitoria reconstituie cu inteligență și diplomație, crima pe baza propriilor deducții, determinându-i pe cei doi criminali,
Bogza și Cuțui, să-și recunoască vina în fața tuturor. Această scenă este relevant deoarece evidențiază prin
caracterizare indirectă prin vorbe și comportament, dorința Vitoriei de a înfăptui dreptatea, de a răzbuna uciderea
mișelească a soțului său. Astfel, instigat de mama sa, care i-a spus lui Gheorghiță că pe baltagul lui Bogza e scris sânge
și că el este cel care l-a ucis pe tatăl său, băiatul l-a lovit pe criminal cu baltagul acestuia cu care îl ucisese pe Nechifor,
iar Cuțui este arestat. Astfel, Vitoria restabilește dreptatea.

ION
DE LIVIU REBREANU

Secvențele semnificative pentru temă:

O secvență reprezentativă pentru tema operei este prezentă în capitolul „Sărutarea”, în care protagonistul
este surprins sărutând pământul, atât de drag lui, ca pe o iubită. Astfel, stăpân al tuturor pământurilor socrului său,
Vasile Baciu, Ion dorea să le simtă, să le mângâie „ca pe niște ibovnice credincioase”. Este atât de mândru și
copleșit de fericire, încât, într-o zi spre primăvară, când pământul începea să scape de povara zăpezii, Ion se
apleacă încet, și, fără să-și dea seama, cucerit de patima pentru pământ, îmbătat de mirosul lutului ud, își coboară
fruntea și-și lipește buzele de pământ, într-o sărutare voluptuoasă, apoi, revenindu-și, se ridică rușinat că l-ar fi
putut vedea cineva. Secvența este importantă deoarece susține tema pământului, evidențiată de dragostea eroului
pentru pământul care „i-a fost mai drag ca o mamă”, „mai drag ca ochii din cap”.
O altă secvență semnificativă pentru tema romanului este scena morții lui Ion, care sfârșește scârbit, în
băltoaca propriului sânge, „ca un câine”. După ce intră în posesia pământului și Ana se sinucide, Ion se simte
neîmplinit, nefericit, deoarece îi lipsește iubirea, motiv pentru care îi revine patima pentru Florica, pe care o iubise
dintotdeauna, însă, ignoră faptul că, între timp, ea se căsătorise cu George Bulbuc. Începe s-o viziteze când soțul
tinerei este plecat de acasă, dar, oloaga satului, Savista îi spune lui George că Ion vine la Florica, și, astfel, acesta îl
surprinde pe Ion noaptea la soția sa și-l ucide cu trei lovituri de sapă. Secvența este reprezentativă pentru tema
iubirii, deoarece evidențiază cealaltă patimă a protagonistului, iubirea pentru Florica, însă, această temă a operei
apare în asociere cu tema morții.
Încheierea:
Romanul scriitorului Liviu Rebreanu este creația literară realist-obiectivă, tradițională prin tematica socială
-problematica pământului în viața țăranului român, la începutul secolului al XX-lea, care evidențiază faptul că
pământul hotărăște destinele oamenilor -, dar deschide drumul romanului modern în literatura noastră prin tehnicile
narative utilizare în construcția lui – contrapunctul, planuri paralele, pluriperspectivismul.

Secvențele semnificative pentru personaj:

O secvență reprezentativă pentru a evidenția trăsătura fundamentală a personajului Ion, dragostea față
de pământ, este prezentă în capitolul „Sărutarea”, în care protagonistul este surprins sărutând pământul, atât de
drag lui, ca pe o iubită. Astfel, stăpân al tuturor pământurilor socrului său, Vasile Baciu, Ion dorea să le simtă, să le
mângâie „ca pe niște ibovnice credincioase”. Este atât de mândru și copleșit de fericire, încât, într-o zi spre
primăvară, când pământul începea să scape de povara zăpezii, Ion se apleacă încet, și, fără să-și dea seama, cucerit
de patima pentru pământ, îmbătat de mirosul lutului ud, își coboară fruntea și-și lipește buzele de pământ, într-o
sărutare voluptuoasă, apoi, revenindu-și, se ridică rușinat că l-ar fi putut vedea cineva. Secvența este importantă
 deoarece susține tema pământului, evidențiată de dragostea eroului pentru pământul care „i-a fost mai drag ca o
mamă”, „mai drag ca ochii din cap”.
O altă secvență semnificativă pentru caracterizarea protagonistului scena morții lui Ion, care sfârșește
scârbit, în băltoaca propriului sânge, „ca un câine”. După ce intră în posesia pământului și Ana se sinucide, Ion se
simte neîmplinit, nefericit, deoarece îi lipsește iubirea, motiv pentru care îi revine patima pentru Florica, pe care o
iubise dintotdeauna, însă, ignoră faptul că, între timp, ea se căsătorise cu George Bulbuc. Începe s-o viziteze când
soțul tinerei este plecat de acasă, dar, oloaga satului, Savista îi spune lui George că Ion vine la Florica, și, astfel,
acesta îl surprinde pe Ion noaptea la soția sa și-l ucide cu trei lovituri de sapă. Secvența are o semnificație
deosebită, deoarece surprinde moartea lui Ion, cauzată de loviturile cu o unealtă de muncă a pământului, ceea ce
relevă dragostea cu care muncea pământul, „Munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”, „să ţie coarnele plugului,
să cosească ”, deci patima sa pentru pământ, și a murit „veşnic însoţit cu pământul”, după cum afirmă naratorul.
Încheierea pt. caracterizare:
Scriitorul Liviu Rebreanu construiește în romanul său un personaj realist, cu o personalitate complexă,
conturată în lumini și umbre, care reprezintă mentalitatea începutului de secol XX, conform căreia, cu cât aveai mai
mult pământ, cu atât erai mai respectat în comunitate. Așadar, nu obsesia de a avea pământ i se reproșează lui Ion, ci
violența cu care și-l însușește, distrugând vieți (Ana, fiul lor- Petrișor, dar și propria viață), în încercarea de a-și depăși
condiția umilă de țăran sărac lipsită de demnitate, poziție socială, libertate de exprimare și acțiune, dar și trai decent.

ENIGMA OTILIEI
De GEORGE CĂLINESCU

Secvențe semnificative pentru temă:

O secvență reprezentativă pentru ilustrarea temei fundamentale a operei, care sugerează faptul că este un
roman frescă a burgheziei bucureștene, este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa unchiului său, Costache
Giurgiuveanu. În această secvență, personajele pe care Felix le găsește în casă jucând cărți și table, sunt descrise fizic
detaliat, după tehnică balzaciană, din perspectiva tânărului Sima care surprinde semne distinctive ale acestora, ce
sugerează trăsături dominante ce fac posibilă încadrarea lor în tipologii. Astfel, Costache Giurgiuveanu are ochii
proeminenți, detaliu fizic care sugerează vigilența, dar și prudența permanentă a bătrânului din teama de a nu-i fi furați
banii, întruchipând tipul avarului; Otilia Mărculescu este înaltă, zveltă, „cu oase delicate de ogar” și „liberă în
mișcare”, trăsături ce dezvăluie delicatețea, frumusețea fetei, dar și independența pe care o dorește și de care are nevoie
firea de artist al tinerei; Aglae Tulea are, ca și fratele ei, ochii bulbucați, dar are și „buzele subțiri, acre” care sugerează
răutatea ieșită din comun a acestui personaj; Aurica Tulea moștenește semnul distinctiv al ochilor proeminenți, care
denotă vigilența în interesul pentru bărbați, fiind obsedată de măritiș; Simion Tulea, „avea o privire fanatică” a cărei
fixare deranjează, asemeni omului senil, cu probleme psihice; Leonida Pascalopol sugerează rafinament și educație
aleasă prin „finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte”. Această secvență este semnificativă deoarece
tipologiile umane, întruchipate de personaje și prin semnele fizice distincte, evidențiază alcătuirea societății burgheze
din acea vreme.
O secvență care ilustrează tema parvenirii, de tip balzacian, este cea a morții lui Costache Giurgiuveanu, când
Stănică Rațiu îi fură cutia cu bani de sub saltea pe care zăcea bătrânul aflat la al doilea preinfarct. Astfel, Costache
moare privind cu disperare cum îi sunt furați banii adunați de-o viață. Stănică Rațiu se îmbogățește în felul acesta și
intră în politică, deci întruchipează tipul parvenitului.
Secvențe semnificative pentru construcția personajului Costache Giurgiuveanu:
O secvență reprezentativă pentru ilustrarea avariției lui Costache Giurgiuveanu, este aceea a sosirii lui Felix
Sima în casa unchiului său, unde găsește jucând cărți și table, celelalte personaje care sunt descrise fizic detaliat, după
tehnică balzaciană, din perspectiva tânărului Sima care surprinde semne distinctive ale acestora, ce sugerează trăsături
dominante, făcând posibilă încadrarea lor în tipologii. Astfel, Costache Giurgiuveanu are ochii proeminenți, detaliu
fizic care sugerează vigilența, dar și prudența permanentă a bătrânului din teama de a nu-i fi furați banii. Acesta este
scund și slab, „un omuleț subțire”, adus de spate, cu calviție, iar fața pătrată trădează limitarea/îngustimea în gândire;
clipea des ca bufnițele și privea întrebător, ceea ce exprimă nedumerirea și nesiguranța bătrânului, trăsături prezente ca
urmare a spaimei de a rămâne fără avere.
O secvență care ilustrează zgârcenia personajului este cea a morții lui, când Stănică Rațiu îi fură cutia cu bani
de sub saltea pe care zăcea bătrânul aflat la al doilea preinfarct. Astfel, Costache moare privind cu disperare cum îi sunt
furați banii adunați de-o viață; Giurgiuveanu și-a trăit viața după filosofia ieftină care definește condiția zgârcitului:
„Să-să-să muncești, să strângi. A-a-a-asta-i toată filosofia”, iar pierderea banilor i-a grăbit sfârșitul.

O SCRISOARE PIERDUTĂ
DE I.L.CARAGIALE
Încadrarea în realism
„O scrisoare pierdută” este o creație literară realistă, deoarece prezintă trăsăturile realismului, curent care se
concretizează în secolului al XIX-lea, scriitorul având ca sursă de inspirație evenimentele de pe scena politică a anului
1883 și revizuirea Constituției ce a divizat partidul liberal în două grupări: cea modernă, condusă de I.C.Brătianu, și
cea radicală, condusă de C.A.Rosetti. Astfel, opera cu Caragiale reflectă realitatea acelei epoci așa cum este ea, fără
să o idealizeze, utilizând principiul verosimilității pentru a prezinta momente din societatea burgheză în preajma
alegerilor din anul 1883); evidențiază veridic aspecte ale vieții burgheziei de la sfârșitul secolului al XIX-lea (lupta
pentru putere, viața politică, relațiile dintre soți – Zoe și Trahanache); încadrarea personajelor într-o tipologie;
coordonate spațio-temporale reale („capitala unui județ de munte, în zilele noastre”-are efect de generalitate,
indicând faptul că evenimentele pot avea loc oriunde în țară; acțiunea se petrece în timpul campaniei electorale, pe
durata a trei zile, în anul 1883); final închis care aduce rezolvarea conflictelor.
Opera „O scrisoare pierdută” este, ca specie literară, o comedie, deoarece stârnește râsul, dar satirizează
trăsături negative ale oamenilor și moravuri ale societății, având scopul de a le îndrepta, așadar, are rol moralizator. De
asemenea, comedia are final fericit, în care părțile adverse se împacă.
Scene reprezentative pentru tema operei
O secvență elocventă pentru tema operei este Scena V, actul III, care dezvăluie retorica goală, demagogică, și
teatrală a celor doi eroi caragialieni. Astfel, Farfuridi și Cațavencu, candidați pentru deputăție, susțin, în sala mare a
primăriei, câte un discurs în campania electorală. Ambele alocuțiuni (=discursuri), de un comic absurd, sunt marcate
de comicul de limbaj (nonsensuri, truisme, etimologie populară etc.) care semnalează și sancționează incultura,
infatuarea și demagogia politicianului român: Cațavencu –„Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara
noastră!”, „Industria română e sublimă, e admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire”, „ O societate care nu merge înainte,
stă pe loc”, „liber-schimbist”; Farfuridi – „Dați-mi voie”, „să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte”, „ori să se revizuiască,
primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și
anume în punctele ...esențiale” etc. Această secvență prezintă o importanță deosebită în operă deoarece conturează
profilul politicianului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O altă secvență reprezentativă pentru temă este cea finală, Scena XIV, Actul IV, în care se adună toate
personajele pentru a-l sărbători pe Agamiță Dandanache, așa-zisul câștigător al alegerilor. Aceasta este o scenă în care
Trahanache, Cațavencu și Dandanache susțin alocuțiuni în aceeași notă comică, la fel de lipsite de sens, de logică și
pline de greșeli de exprimare, ce marchează cu succes comicul de limbaj și de caracter: Cațavencu dezvăluie o
demagogie care ia forma patriotardului „Am luptat și am progresat (...) Iată binefacerile unui sistem constituțional!”;
Dandanache nu reușește în toată piesa să spună ceva inteligibil – „eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră (...),
care va să zică...cum am zițe...în sfârșit să trăiască!”, iar Trahanache închină declamându-l prieten pe Ștefan Tipătescu,
cel cu care soția lui îl înșală, „eu n-am prefect! Eu am prietin! În sănătatea lui Fănică!”. Aceasta este o secvență
semnificativă pentru temă deoarece evidențiază trăsături ale politicianului român, precum demagogia și prostia, dar și
degradarea în planul relațiilor de prietenie.
Încheiere: Prin urmare, Opera „O scrisoare pierdută” scrisă de I.L.Caragiale este o comedie de moravuri politice, care,
prin intermediul comicului, satirizează impostura, orgoliul unor politicieni corupți și demagogi, dorința de parvenire a
burgheziei, oferind lectorului imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a ambițiilor și a orgoliilor exacerbate.
Scene reprezentative pentru caracterizarea personajului Nae Cațavencu
O secvență semnificativă pentru caracterizarea personajului este Scena V, Actul III, care dezvăluie retorica
goală, demagogică, și teatrală a eroului caragialian, ce susține încadrarea acestuia în tipologia politicianului demagog.
Astfel, caracterizarea indirectă prin vorbe punctează începutul discursului, însă, după primele adresări directe,
(„Domnilor!…Onorabili concetățeni!...Fraților!”), îl îneacă plânsul, apoi își cere iertare pentru că nu-și poate stăpâni
emoția și declară cu falsă mândrie și patriotard cât de mult se gândește la „țărișoara” lui, la România, reușind să
stârnească într-un ropot de aplauze, admirația simpatizanților săi politici. În continuare, comicul de limbaj este prezent
în tot discursul său, evidențiind nu numai demagogia, ci și incultura: nonsensuri („ „Noi aclamăm munca, travaliul,
care nu se face deloc în țara noastră!”, „Industria română e sublimă, e admirabilă, dar lipsește cu desăvârșire”); truisme
(„ O societate care nu merge înainte, stă pe loc”) etc.
O altă secvență reprezentativă pentru evidențierea demagogiei personajului este ultima scenă a operei, Scena
XIV, Actul IV, când este nevoit, prin promisiunea făcută lui Zoe, să țină discursul în cinstea deputatului ales,
Agamemnon Dandanache. În această secvență, caracterizarea indirectă prin vorbe a lui Cațavencu, dezvăluie o
demagogie care ia forma patriotardului „Am luptat și am progresat (...) Iată binefacerile unui sistem constituțional!”.
De asemenea, comicul de limbaj prezent în cuvintele lui scoate iarăși în evidență incultura personajului: „ După lupte
seculare care au durat 30 de ani”.
Încheiere: Așadar, Nae Cațavencu are caracteristicile unui personaj comic, dar și realist, care rămâne un simbol al
politicianului demagog, ipocrit, duplicitar și incult, hotărât să recurgă la orice mijloc pentru a-și atinge scopul,
ghidându-se în viață după deviza machiavelică „Scopul scuză mijloacele”, după cum el însuși declară.