1. Referat.

Aplicatii ale EFE

 Celula fotoelectrică este alcătuită dintr-un tub de sticlă vidat sau

conţinând un gaz inert la presiune redusă care are în interior doi
electrozi : catodul  ( C )  format dintr-un strat subţire de metal (Cs, Na,
K) depus pe o porţiune din peretele tubului şi anodul (A).    format
dintr-o reţea de inel sau bobiţă metalică.
Sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice (vizibile) fotocatodul emite
electroni care sunt dirijaţi spre anod datorită câmpului electric produs
de tensiunea dintre C şi A şi sunt captaţi de către acesta stabilindu-se
un curent electric, indicat de galvanometru    „G”. Deci celula
fotoelectrică transformă un semnal luminos într-un semnal electric.

Efectul fotoelectric extern este fenomenul de emitere de electroni de

catre un metal aflat sub actinea unei radiatii electromagnetice.

Importanta acestui fenomen in dezvoltarea domeniului fizicii consa in a

sprijini dualitatea unda-corpuscul a radiatiei electromagnetice.

Explicatia matematica a fenomenului a fost data de Albert Einstein, pe

baza unor ipoteze cuantice formulate de Max Planck. Efectul
fotoelectric, pe langa faptul ca a jucat un rol important in confirmarea
teoriei corpusculare a lumini, are si numeroase aplicatii practice:
alarmele antifurt si sistemele automate de deschidere a usilor utilizeaza
adesea circuite cu celula fotoelectrica.

Cand o persoana intrerupe fasciculul luminos, anularea brusca a

curentului activeaza un comutator care comanda o sonerie sau o usa.
Uneori sunt folosite radiatii UV sau IR la alarme, pentru ca sunt
invizibile.
 2. Referat. Principiul de nedeterminare al lui Heisenberg

Principiul incertitudinii al lui Heisenberg reprezintă una dintre ideile

fizicii cuantice care intră în cultura de masă. Principiul spune că nu
putem ști niciodată cu precizie atât poziția, cât și impulsul unui obiect -
și servește ca metaforă universală, de la critica literară la comentariile
sportive.

Incertitudinea e des explicată ca un rezultat al măsurătorilor, prin

măsurarea poziției unui obiect schimbându-i viteza sau viceversa. Cauza
reală e însă mult mai profundă și mai uluitoare. Principiul incertitudinii
există deoarece totul în univers se comportă simultan atât ca particulă,
cât și ca undă.

Principiul incertitudinii, al lui Heisenberg, se exprima prin inegalitatea Δ

E · Δt ≥ ħ/2 (in care Δ E reprezinta energia masurata pe intervalul de
timp Δ t, iar ħ (pronuntat „h-bar”) este Constanta lui Planck (energie
inmultita cu timp), utilizata, in fizica, pentru a descrie dimensiunile
cuantelor. Cuanta este unitatea fundamentala a campurilor fizice,
reprezentand cantitatea minima de energie radianta, a carei valoare
depinde de frecventa radiatiei, teoria cuantelor avand in vedere
fenomenele fizice care au loc la scara atomica si subatomica.

Principiul incertitudinii a fost un pas important în dezvoltarea mecanicii

cuantice când a fost formulat de Werner Heisenberg în 1927. Este
adesea confundat cu efectul de observator.
 3. Referat.Modele atomice

Modelul static al atomului

Spre sfarsitul secolului XIX, avalansa de descoperiri declansata de

realizarile teoretice si practice in domeniul electricitatii, conduce la
necesitatea imaginarii unui model al structurii atomului. Din studiul
razelor catodice, se ajunge la concluzia ca acestea sunt sarcini electrice
negative si unitatea de sarcina a fost numita electron, de catre Johnston
Stoney in anul 1894. Aapoi, aceasta denumire a trecut asupra particulei
insasi.constatand ca electronii sunt extrasi din cele mai diferite
substante, ca sunt particule identice si indivizibile, considera ca ei
trebuie sa provina din atom, fiind deci constituienti ai acestuia.

In 1903 Thomson elaboreaza modelul static al atomului (fig.12),

considerand atomul, o masa sferica incarcata uniform cu electricitate
pozitiva, in interiorul careia se aflau electronii cu sarcina negativa, care
pot fi extrasi prin iradiere. Sarcinile negative trebuind sa fie egale cu
sarcinile pozitive, pentru ca atomul sa fie neutru din punct de vedere
electric. Modelul static al atomului nu a putut fi adoptat, prin faptul ca
nu explica unele fenomene cum ar fi coexistenta sarcinilor pozitive si
negative, emisia si absorbtia radiatiilor etc. Au fost propuse apoi unele
modele dinamice, dar pastrau aceleasi carente ca si modelul static. Se
discuta in primul rand problema locului ocupat de sarcinile electrice,
daca ele sunt distribuite in tot volumul atomului, sau sunt localizate
intr-o zona restransa.
Modelul planetar al atomului

Pentru a da raspuns acestor intrebari, se face apel la ezperiment. Ernest

Rutherford proiecteaza un fascicul paralel de radiatii alfa - atomi de
heliu cu doua sarcini pozitive si masa de 7000 ori masa electronululi -
asupra unei foite de aur cu grosimea de aproximativ trei straturi
atomice si studiaza forma acestui fascicul, dincolo de foita, folosind
scintilatiile produse pe un ecran fluorescent, fenomen numit apoi
"imprastiere Rutherford" (fig.13). Ca sursa de particule alfa accelerate,
a folosit un cuptoras cu substanta radioactiva.

Informatiile furnizate de acest experiment, au permis lui Rutherford sa

elaboreze modelul atomic planetar (fig.14), determinandu-i si
principalele dimensiuni. In acest model apare pentru prima data
notiunea de nucleu atomic, o zona foarte restransa aflata in centrul
atomului, unde se afla aproape intreaga masa a atomului si sarcinile
pozitive. Asemeni sistemului planetar al soarelui, sarcinile electrice
negative, electronii, se rotesc in jurul nucleului, sub actiunea fortelor de
atractie electrostatice puse in evidenta cu certitudine de experiment,
echilibrate de fortele centrifuge ale electronolor. Functionarea acestui
model, explica proprietatile magnetice, optice si chimice ale atomului,
ca fenomene determinate de proprietatile invelisului electronic.
Publicarea lui in 1911, face sa fie cunoscut repede de fizicieni si sa
apara primele critici. Pe plan teoretic, electronul ca sarcina negativa in
miscarea lui orbitala, conform legilor electrodinamicii, ar fi trebuit sa
emita permanent energie electromagnetica si in cele din urma,
consumandu-si energia, sa cada pe nucleu. Aceasta observatie a ramas
in istoria fizicii sub numele de "catastrofa atomului"
Modelul vectorial al atomului, transpune datele furnizate de
spectroscopie sub forma de vectori, permitand o interpretare in acest
context si a atomilor comlecsi, pe langa regasirea principalelor date
deja cunoscute. Acest model nu ofera o reprezentare completa a
realitatii, el fiind un instrument necesar in continuarea cercetarilor
privind fenomenele atomice.

4. Referat.Recatorul nuclear. Producerea reactiei de fisiune in lant

Un reactor nuclear este o instalație tehnologică în care are loc

o reacție de fisiune nucleară în lanț în condiții controlate, astfel încât să
poată fi valorificată căldura rezultată în urma procesului de fisiune.

Reactorii nucleari au trei tipuri de aplicații.

 Cea mai semnificativă aplicație comercială este producerea de

energie electrică sau de căldură (termoficare, procese industriale).

 O altă aplicație este propulsia navală (în special pentru scopuri

militare).

 Există și reactori nucleari pentru cercetare unde fascicolele de

neutroni se folosesc pentru activități științifice sau pentru
producerea de radioizotopi destinați utilizărilor civile (medicină,
industrie, cercetare), sau militare (arme nucleare).

Reactorul nuclear generează patru fluxuri de substanțe radioactive

(deșeuri) care pot afecta mediul:
   Combustibilul nuclear uzat ce conține majoritatea
radioizotopilor generați prin fisiune ;

  Deșeurile miniere și cele de la rafinarea uraniului conținâ nd

produșii de dezintegrare ai
uraniului;

  Eliberarea de radionuclizi în timpul funcționă rii (emisii

gazoase și lichide);

  Eliberarea de mari cantită ți de radioactivitate în timpul

accidentelor.

Reacția de fisiune nucleară în lanț este o reacție în care un neutron

provoacă fisiunea unui atom, fisiune ce este urmată de producerea
altor neutroni care determină fisiuni ale altor atomi. O reacție de
fisiune nucleară în lanț ar putea fi descrisă restrâns prin următoarele
trei secvențe:

1. Atomii de uraniu-235 absorb neutroni și fisionează, cu formarea

fragmentelor de fisiune, eliberând 2–3 neutroni per act de fisiune
elementară și o oarecare cantitate de energie de legătură.

2. O parte din acești neutroni este absorbită de un atom de uraniu-238

și nu mai participă, în continuare, la reacție. O alta fracțiune din
neutronii rezultați este pur și simplu pierdută în mediul/materialul
înconjurător, nemaiciocndu-se cu alți atomi de uraniu, fapt pentru care
nu mai participă la continuarea reacției. În final, o ultimă fracție din
neutronii se ciocnește cu atomi de uraniu-235, care fisionează la rândul
lor.

3. Acești noi neutroni pot propaga reacția de fisiune în lanț.

 ALBERT EINSTEIN
Albert Einstein s-a născut la 14 martie 1879, la Ulm, în Germania, într-o
familie de origine evreiască, tatăl său fiind comerciantul Hermann Einstein,
iar mama, Pauline Einstein, era casnică.

În anul 1880, familia Einstein s-a mutat la München, unde tatăl, fratele
acestuia și bunicul viitorului savant și-au deschis un mic atelier de produse
electrice – Elektrotechnische Fabrik J. Einstein &Cie.

Primii ani de viaţă ai micului Albert au însemnat o luptă a părinţilor săi

pentru a-l determina să pronunţe primele sunete, să lege primele sale
cuvinte, însă copilul nu dădea semne că ar dori să înveţe să vorbească,
familia sa fiind îngrozită că acesta ar putea avea probleme mintale. Abia la
vârsta de cinci ani, Albert a început să lege câteva cuvinte, iar biografii săi
glumeau, peste ani, că viitorul geniu chiar nu a avut ce să spună până la acea
vârstă. Ulterior, s-a descoperit că această anomalie a întârzierii vorbirii
poate fi caracteristică unor copii extraordinar de bine dotaţi intelectual, iar
economistul, filosoful şi scriitorul american Thomas Sowell i-a dat chiar şi un
nume – sindromul Einstein.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria
relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și
de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității
mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității,

probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică,
explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției
atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice
ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria
radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și
geometrizarea fizicii.
În anul 1921, Albert Einstein a primit Premiul Nobel pentru fizică, dar nu
pentru remarcabila teorie a relativităţii, care încă stârnea controverse, ci
pentru explicarea efectului fotoelectric.Însă prestigiul profesional,  timpul
alocat cercetării şi conferionţelor, aveau să-i afecteze grav viaţa de familie,
în cele din urmă căsnicia lui Einstein destrămându-se în anul 1919, nu
înainte ca mama copiilor săi, care avea să-i preia pe cei mici în grijă, să-i
pună condiţia ca în eventualitatea în care Albert va obţine premiul Nobel,
recompensa financiară ce-l va însoţi să se îndrepte către ea şi către copii. La
scurtă vreme, Albert a început o aventură cu o verișoară, Elsa Löwenthal, cu
care avea să se căsătorească mai târziu şi care s-a declarat cucerită mai ales
de felul în care Einstein îl interpreta pe Mozart la vioară. Omul de ştiinţă
declara, în mai multe rânduri, că un rol important în descoperirile sale l-au
avut vioara şi pianul, fiindcă muzica îi limpezea creierul şi îi dădea mereu noi
şi intersante idei.

Au urmat anii de cercetări în noua știință a cosmologiei, care au concluzionat

că universul este dinamic, fiind mereu în expansiune sau în contractare,
studii confirmate, în anul 1929, de munca astronomului Edwin Hubble.

La 17 aprilie 1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să

marcheze cea de-a șaptea aniversare a statului Israel, Einstein a suferit un
anevrism abdominal, dublat de o hemoragie internă, a fost dus de urgenţă la
Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a refuzat
operația, declarând că și-a trăit viața şi că este mulţumit cu ce a realizat:
„Dacă e momentul să mă sting din viață, prefer să fac asta într-un mod
elegant”, ar fi declarat el.

Einstein a murit a doua zi dimineaţa, la 18 aprilie 1955, la vârsta de 76 de

ani.
 Arthur Holly Compton

Arthur Holly Compton a fost un renumit fizician american care s-a ridicat
pentru prima dată la faima cu celebra sa descoperire revoluționară a
Efectului Compton pentru care a câștigat și Premiul Nobel pentru fizică.
Această descoperire a confirmat natura dublă a radiațiilor
electromagnetice atât ca undă cât și ca o particulă. Thomson a fost inițial
interesat de astronomie înainte de a se concentra asupra studiului fizicii
cuantice. Și-a început cercetările în laboratorul Cavendish de la
Universitatea Cambridge și această cercetare a dus la descoperirea
efectului Compton. Mai târziu, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, Compton a devenit șeful Laboratorului Metalurgic al Proiectului
Manhattan. Proiectul Manhattan a dezvoltat primele arme nucleare ale
lumii, iar Compton a jucat un rol cheie în el. De asemenea, a ocupat
funcția de cancelar al Universității Washington din St. Sub conducerea sa,
Universitatea a înregistrat progrese academice remarcabile; universitatea
a desfășurat formal diviziunile sale de licență, a numit prima femeie
profesoară completă și a înscris un număr record de studenți. După ce s-a
retras în funcția de cancelar, a continuat să lucreze ca profesor distins de
filosofie naturală până în 1961. Pentru contribuția sa la știință, Compton a
primit numeroase premii și onoruri în viața sa.

Arthur Compton s-a născut pe 10 septembrie 1892, în Wooster, Ohio, la

Elias și Otelia. S-a născut într-o familie de academicieni. Tatăl său era
decan al Universității Wooster, în timp ce ambii frați ai săi, Karl și Wilton
au participat la Universitatea Princeton și au obținut doctoratul de la
Universitate.

În primii ani, Compton era mai interesat de astronomie; el a fotografiat

Cometa Halley în 1910.
În 1913, a obținut diploma de licență în știință de la Universitatea
Wooster. La un an de la absolvire, Compton și-a câștigat diploma de
masterat în arte de la Universitatea Princeton. Și-a încheiat doctoratul în
fizică în 1916.

Arthur și-a început cariera în 1916–1917, ca instructor de fizică la

Universitatea din Minnesota. În următorii doi ani a lucrat la dezvoltarea
lămpilor de sodiu ca inginer de cercetare al Westinghouse Lamp
Company. În timpul Primului Război Mondial, Compton a dezvoltat
instrumente de avioane pentru Corpul Semnalului.

În 1919, Compton a fost distinsă cu una dintre primele două burse de

Consiliu Național de Cercetare care au permis studenților să studieze în
străinătate. A decis să meargă la Laboratorul Cavendish de la
Universitatea Cambridge, unde a lucrat cu George Paget Thomson, și a
studiat împrăștierea de raze X și Absorbția de raze Gamma.

În 1920, s-a întors în Statele Unite și a fost numit șeful departamentului

de fizică al Universității Washington, St.

În 1922, a descoperit „Efectul Compton”, care a confirmat natura dublă a

radiațiilor electromagnetice atât ca undă cât și ca o particulă.

În 1923, lucrarea Compton explicând schimbările de raze X a fost

publicată în Physical Review. În același an, s-a mutat la Universitatea din
Chicago ca profesor de fizică.

În 1926, a lucrat pentru General Electric. A fost consultant pentru

departamentul de lămpi, aici. În același an, a apărut prima sa carte numită
„Raze X și electroni”.
În perioada 1930-1940, Arthur Compton s-a interesat de razele cosmice
ale Pământului. El a condus un studiu la nivel mondial asupra variațiilor
geografice ale intensității razelor cosmice.

Compton a fost numit președinte al NASC (Comitetul Național de Științe

Academice) în 1941. Comitetul a studiat potențialul militar al energiei
atomice. Munca comitetului a dus la dezvoltarea popularului proiect
Manhattan.

În 1942, a devenit șeful Laboratorului metalurgic al proiectului

Manhattan. I s-a atribuit responsabilitatea de a produce reactoare
nucleare pentru a converti uraniul în plutoniu, găsind modalități de a
separa plutoniu de uraniu și de a proiecta o bombă atomică.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Compton și-a dat
demisia din funcția de profesor de fizică la Universitatea din Chicago și a
devenit cancelar al Universității Washington în 1946.

Compton și-a dat demisia din funcția de cancelar al Universității

Washington în 1954. Cu toate acestea, a continuat să lucreze ca profesor
de serviciu de filozofie naturală până în 1961.

Cea mai remarcabilă lucrare a lui Arthur Compton a fost descoperirea

Efectului Compton în 1922. Această descoperire a confirmat natura dublă
a radiației electromagnetice atât ca undă cât și ca o particulă.

În 1942, a jucat un rol cheie în proiectul Manhattan care a dus la

dezvoltarea primelor arme nucleare din lume.

Compton a împărțit Premiul Nobel pentru fizică din 1927 cu C.T.R. Wilson.
El a câștigat premiul pentru descoperirea sa Compton Effect, care a
confirmat natura dublă a radiațiilor electromagnetice atât ca undă cât și
ca o particulă.
 Louis de Broglie

Louis de Broglie a fost un fizician fizic eminent care a prezis natura

valurilor electronilor și a sugerat că toată materia are proprietăți ale
undelor. Acest concept constituie nucleul mecanicii cuantice, iar pentru
contribuția sa inițială la teoria cuantică, de Broglie a câștigat premiul
Nobel pentru fizică în 1929. Născut într-o familie aristocratică, Broglie
împreună cu fratele său au sfidat tradiția familiei de a servi ca diplomați
prin luarea sus știință. Interesant este că prima dragoste a lui Broglie a
fost istoria, dar a fost îndrăgit în curând de misterul științei și și-a făcut
incursiunea în acest subiect. În timp ce făcea cercetări pentru teza sa de
doctorat, el a descoperit natura valurilor electronilor, conducând astfel la
descoperirea unui nou domeniu de fizică, mecanica undelor. De-a lungul
vieții, a ocupat funcții academice importante, inclusiv locul 1 al Académie
française, și ca secretar permanent al Academiei Franceze de Științe. El a
adus o contribuție majoră în încurajarea cooperării științifice
internaționale. În viața sa, de Broglie a fost recunoscut de instituții de
prestigiu și a fost premiat cu onoruri extrem de appreciate.

Louis de Broglie s-a născut pe 15 august 1892 la Victor, al 5-lea Duc de

Broglie și Pauline până la râmaille din Dieppe, Siene-Maritime. El a avut un
frate mai mare, Maurice, care a continuat și el să devină fizician.

De Broglie și-a încheiat studiile preliminare de la Lycee Janson din Sailly.

Inițial, a dorit să facă o carieră în științe umaniste și, ca atare, s-a aplicat la
studii literare, obținând ulterior un grad de istorie în 1910. Cu toate
acestea, a fost curând ademenit de știință, atât de mult, încât în 1913, a
obținut un licență în fizică.

În 1914, odată cu debutul Primului Război Mondial, a fost recrutat în

armată și și-a oferit serviciile în dezvoltarea comunicațiilor radio. A fost
postat la Turnul Eiffel, unde a petrecut mult timp studiind aspectul tehnic
al fizicii.

După primul război mondial, și-a reluat studiile de fizică generală. A

început să lucreze cu fratele său, Maurice, în laboratorul său. Lucrarea lui
Maurice a implicat X-Rays și a fost aici că de Broglie a primit ideea
dualității undă-particule.

În 1924, și-a prezentat teza, Recherches sur la théorie des quanta

(Cercetări asupra teoriei Quantei) la Facultatea de Științe a Universității
din Paris. Prin aceasta, el a introdus teoria sa revoluționară a undelor
electronilor. I s-a acordat diploma de doctorat.

Teza sa a prezentat o serie de descoperiri importante care au schimbat

modul în care oamenii au perceput fenomenele fizice la scară atomică.
Cunoscută popular sub numele de ipoteza de Broglie astăzi, el a postulat
că orice particulă sau obiect în mișcare are o undă asociată. Cu aceasta, el
a creat un nou câmp al fizicii, mecanica undelor care unește fizica energiei
și a materiei.

Ipoteza lui De Broglie a fost susținută de Einstein și în 1927,

experimentele de difracție electronică ale lui Davisson și Germer au
confirmat că electronii au proprietăți ca unda.

După ce a obținut titlul de doctorat, a ocupat funcția de profesor la

Sorbona, unde a servit timp de doi ani. Între timp, el a continuat să
publice lucrări originale.

În 1928, a fost numit pentru a ocupa funcția de profesor de fizică

teoretică la Institutul Henri Poincare, recent fondat din Paris. A ocupat
funcția până la pensionarea din 1962.
În 1933, a devenit membru al Académie des sciences și a servit ca secretar
permanent al academiei pentru științele matematice din 1942. Deși i s-a
oferit să se alăture Le Conseil de l’Union Catholique des Scientifiques
Francais, el a declinat același lucru din cauza ateului său credințe.

În octombrie 1944, a fost ales în Académie française și a fost primit de

fratele său Maurice. Anul următor, el a fost numit consilier al Înaltei
Comisii franceze pentru energie atomică.

Mai târziu în carieră, s-a dedicat studiului diverselor extensii ale mecanicii
de undă. A publicat numeroase note și lucrări pe această temă, pe lângă
autorul a douăzeci și cinci de cărți. Pe lângă munca științifică, a scris
despre filozofia științei, inclusiv despre valoarea descoperirilor științifice
moderne.

Teoria sa despre mecanica undelor a fost mai târziu perfecționată de

David Bohm în anii 1950 și de atunci este cunoscută sub numele de teoria
lui De Broglie – Bohm.

Mai târziu în viața sa, a înființat un centru pentru mecanică aplicată la

Institutul Henri Poincaré, unde s-au efectuat cercetări în domeniul opticii,
ciberneticii și energiei atomice. Mai mult, el a inspirat formarea
Academiei Internaționale de Științe Moleculare Cuantice și a devenit un
membru timpuriu.

Broglie a dezvoltat teoria revoluționară a undelor electronice, care a stat

la baza lucrării sale de cercetare. Bazat pe lucrările lui Max Planck și Albert
Einstein, el a lucrat la teoria dualității undă-particule a materiei și a ieșit
cu ideea că fiecare obiect sau particulă în mișcare avea o undă asociată.
Teoria sa a dus la crearea unui nou câmp în fizică, mecanica undelor.
Teoria a fost acceptată pe scară largă după experimentul de către
Davisson și Germer a dovedit că materia prezintă caracteristici
asemănătoare valurilor.

În 1929, a fost distins cu Premiul Nobel pentru fizică pentru lucrările sale
de cercetare privind teoria undelor electronice. Teoria sa revoluționară a
dus la crearea noului câmp al mecanicii undelor în fizică. În același an,
Academei des Sciences i-a acordat medalia inaugurală Henri Ponicare.

În 1932, i s-a conferit Premiul Albert I de la Monaco.

În 1938, a primit Medalia Max Planck. În același an, a fost făcut Fellow al
Academiei Regale Suedeze de Științe.

În 1944, a fost făcut Fellow of the Academie francaise, iar în 1953 a fost
Fellow of the Royal Society.

În 1952, UNESCO i-a acordat premiul Kalinga inaugural pentru

popularizarea cunoștințelor științifice în rândul laicilor.

În 1956, a primit Medalia de Aur a Centrului Național de Cercetări

Științifice din Franța.

În 1961, a primit titlul de Cavaler al Marii Cruci în Legiunea d’honneur

franceză și este Ofițer al Ordinului Leopold din Belgia.

A primit doctorate onorifice de la diverse universități de prestigiu și

consacrate de pe glob, inclusiv universitățile din Varșovia, București,
Atena, Laussane, Quebec și Bruxelles. În plus, este membru al optsprezece
academii străine din Europa, India și Statele Unite.
 Werner Heisenberg

Werner Heisenberg a fost un om de știință și filozof german care a fost

influențat în cercetarea mecanicii cuantice la mijlocul anilor 1900.
Opera sa s-a suprapus cu controversata istorie politică a Germaniei din
secolul XX; teoriile sale substanțiale în fizică au fost publicate în anii
1920 și 1930. În timpul celui de-al doilea război mondial a adus o
contribuție importantă la dezvoltarea reactorului nuclear și a fost, de
asemenea, șeful cercetării nucleare în perioada nazistă. El a contribuit
la reconstruirea comunității științifice din Germania de Vest după
război. El a propus un model de nucleu atomic care consta din protoni
particulele încărcate pozitiv și unele particule care nu aveau nicio
încărcare sau neutroni. Descoperirea lui i-a adus prestigiosul premiu
Nobel de fizică. În afară de munca sa asupra nucleului atomic, el a adus
o contribuție semnificativă și în domeniile ferromagnetismului și
radiațiilor cosmice. Heisenberg și-a dedicat o mare parte din viață
învățăturii, întrucât a ocupat funcții importante de profesor la
universitățile din Copenhaga, Berlin, Leipzig și Munchen. A lucrat
îndeaproape cu oamenii de știință de renume din generația sa, inclusiv
Niels Bohr și Max Born, și a sfătuit studenții doctoranzi care vor
continua să contribuie la descoperiri semnificative în domeniile științei
fizice. Reputația sa puternică de cercetător și academic i-a permis să
predea pe scară largă în Germania și peste hotare, răspândind teoriile
sale în întreaga lume.

Heisenberg s-a născut pe 5 decembrie 1901, în Würzburg, Germania.

Tatăl său a fost profesor de studii medievale și grecești.

Fratele său Erwin era cu un an mai mare și a fost o sursă constantă de

concurență. Erwin a crescut pentru a deveni chimist.
El a studiat fizica sub Max Born la „Universitatea din Munchen”,
primind doctoratul în 1923. Fizicianul Niels Bohr a fost foarte influențat
și în cariera lui Werner, sub care acesta din urmă a aflat nuanțele fizicii
atomice.

Lucrarea sa despre mecanica cuantică din 1925 a fost o descoperire

științifică majoră și a dus la evoluții în mecanica matricială. A lucrat cu
fizicianul austriac Wolfgang Pauli, iar cei doi au devenit prieteni
apropiați.

El a dezvoltat principiul incertitudinii în 1927, în timp ce făcea cercetări

la „Universitatea din Copenhaga”. Această teorie a stabilit relația
inversă între poziția precisă a unei particule și impulsul acesteia, care a
devenit un principiu fundamental în cercetările ulterioare de fizică.

James Chadwick a descoperit neutronul în 1932, conducând la modelul

Heisenberg de neutroni-protoni în același an. Cele trei lucrări ale sale
despre acest subiect au fost monumentale în domeniul fizicii cuantice.

A câștigat Premiul Nobel pentru fizică în 1932 pentru modelul său de

neutroni-protoni și teoria mecanicii cuantice. Teoria lui cuantică a dus
la descoperirea importantă a formelor alotrope de hidrogen.

În 1933, a câștigat „Medalia Max Planck” a „Societății Fizice Germane”.

Organizația este cea mai mare asociație pentru fizicieni din lume.
 Ernest Rutherford

Ernest Rutherford a fost primul om care a divizat un atom, transmițând

un element în altul. El a efectuat experimente pe radioactivitate și este
considerat ca Tatăl Fizicii Nucleare sau Tatăl Erei Nucleare.

Nascut :

30 august 1871, Spring Grove, Noua Zeelandă

 A descoperit particule alfa și beta.

 El a inventat termenii alfa, beta și gamma.

 Particulele alfa identificate ca nuclee de heliu.

 El a demonstrat că radioactivitatea a fost dezintegrarea spontană

a atomilor.

 În 1903, Rutherford și Frederick Soddy au formulat legile

dezintegrării radioactive și au descris teoria dezintegrării atomilor.

 Rutherford este creditat cu descoperirea radonului element gazos

radioactiv, în timp ce la Universitatea McGill din Montreal.

 Rutherford și Bertram Borden Boltwood (Universitatea Yale) au

propus o serie de "decădere" pentru a clasifica elementele.

 În 1919, a devenit prima persoană care a provocat în mod artificial

o reacție nucleară într-un element stabil.

 În 1920, el a emis ipoteza existenței neutronului.

 Lordul Rutherford a pionierat teoria orbitală a atomului cu

faimosul său experiment cu folie de aur, prin care a descoperit că
Rutherford se împrăștia din nucleu. Acest experiment a fost
 fundamental pentru dezvoltarea chimiei și fizicii moderne,
deoarece a ajutat la descrierea naturii nucleului atomic.
Experimentul de folie de aur a lui Rutherford, cunoscut și sub
numele de experimente Geiger-Marsden, nu a fost un singur
experiment, ci un set de experimente conduse de Hans Geiger și
Ernest Marsden sub supravegherea lui Rutherford între 1908 și
1913. Prin măsurarea modului în care a fost un fascicul de
particule alfa deflectate atunci când lovesc o foaie subțire de folie
de aur, oamenii de știință determină (a) nucleul a avut o sarcină
pozitivă și (b) cea mai mare parte a unui atom de masă a fost în
nucleul.

Modelul atomic Rutherford, elaborat de Ernest Rutherford în 1911, este

primul model planetar al atomului. Conform acestui model, atomul este
format din nucleu, în care este concentrată sarcina pozitivă, și electroni
care se rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare, asemeni planetelor
în Sistemul Solar.

Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului și a

existenței unor particule componente, precum și posibilitatea separării
acestora. Reprezentând punctul de plecare al modelului Bohr, a dus la
separarea a două domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul, și fizica
atomului, ce studiază structura electronică a atomului.

În ciuda deficiențelor, caracterul descriptiv al modelului a permis

utilizarea ca simbol al atomului și energiei atomice.
 Niels Bohr
Niels Bohr a fost un fizician danez câștigător al premiului nobil care a lucrat de
pionierat în teoria cuantică și a contribuit la înțelegerea structurii atomice.
Născut dintr-o familie extrem de influentă și bine educată, este considerat unul
dintre cei mai dominanți fizicieni ai secolului XX. După ce și-a câștigat
doctoratul în fizică, a efectuat o cercetare intensă împreună cu Ernest
Rutherford pe structurile atomice. El a formulat prima explicație de succes a
unor linii majore ale spectrului de hidrogen și teoria sa despre atom a devenit
fundamentul fizicii atomice moderne. Contribuția sa remarcabilă la înțelegerea
structurii atomice și a mecanicii cuantice i-a adus Premiul Nobel pentru fizică.
Printre altele, el a propus principiul complementarității, care afirmă că
obiectele pot avea o dublă natură, similară cu cea a unui electron care se
comportă atât ca o particulă cât și ca o undă, dar putem experimenta doar un
aspect la un moment dat. În timpul celui de-al doilea război mondial, el a
scăpat de arestarea poliției germane și a ajuns în cele din urmă în Statele Unite,
unde a acționat ca o parte proeminentă a echipei de fizicieni care lucrează la
Proiectul Manhattan. De asemenea, a fost un umanitar remarcat și, după
război, și-a petrecut restul vieții pledând pentru utilizarea pașnică a energiei
nucleare.

S-a născut pe 7 octombrie 1885 la Copenhaga, Danemarca, la Christian Bohr,

profesor de fiziologie, și soția sa, Ellen Adler Bohr, fiica unei bogate familii
evreiești daneze. Avea o soră mai mare, Jenny, și un frate mai mic, Harald.

A primit educația timpurie de la Școala Latină Gammelholm la care s-a alăturat

când avea șapte ani. Din 1903 a participat la Universitatea din Copenhaga,
unde principala sa a fost fizica, pe care a studiat-o în cadrul profesorului
Christian Christiansen.

În 1909, a obținut un master în fizică și a continuat doctoratul în fizică în 1911,

ambele de la Universitatea din Copenhaga. Discursul său de doctorat a fost pe
teoria electronilor a metalelor.
El a propus un model atomic în care a postulat că electronii călătoresc pe
orbitele fixe în jurul nucleului atomului și a explicat în continuare modul în care
electronii emit sau absorb energia. El a introdus ideea că un electron ar putea
scădea de pe o orbită cu energie mai mare la una inferioară, în procesul ce
emite o cantitate de energie discretă.

El este cunoscut și pentru conceperea „principiului complementarității” care a

definit că aspectele undei și ale particulelor din natură sunt complementare și
nu pot fi experimentate niciodată simultan. Principiul afirmă că elementele ar
putea fi analizate separat în termeni de proprietăți contradictorii, cum ar fi
comportarea ca o undă sau un flux de particule.

În 1921, a primit prestigioasa „Medalitate Hughes” de la Royal Society of

London.

În 1922, i-a fost acordat „Premiul nobil în fizică”, ca recunoaștere „pentru

serviciile sale de investigare a structurii atomilor și a radiațiilor care le emană”.

În 1923, i s-a conferit „Medalia Matteucci” de „Societatea italiană de științe”.

În 1926, a primit „Medalia Franklin” de către Institutul Franklin din

Philadelphia.

În 1930, i s-a conferit distinsa „Medală Max Planck” pentru realizările sale
extraordinare în fizica teoretică.

În 1938, a primit „Medalia Copley” de la Royal Society of London, în

recunoașterea lucrării sale distincte în „dezvoltarea teoriei cuantice a structurii
atomice”.

În 1957, a fost distins cu „Premiul Statelor Unite pentru Pace”. În același an, el
a primit și „Premiul de sunet” de la Universitatea din Copenhaga.
 Marie & Pierre Currie

Marie Skłodowska Curie a fost un om de știință născut în Polonia, care a

efectuat cercetări de bază în domeniul radioactivității. Ea a fost prima
femeie care a câștigat Premiul Nobel și prima persoană care a câștigat de
două ori. Ea este singura persoană care a câștigat premiul în două științe
(chimie și fizică) și prima profesoară la Universitatea din Paris.

Marie a plecat din Polonia pentru a merge la Paris în 1891 pentru a începe o
diplomă la Universitatea din Paris. Marie a întâlnit-o pe Pierre Curie cu care
se va căsători în cele din urmă și va lucra de mai mulți ani. A încercat să se
întoarcă în Polonia și să învețe la Universitatea din Varșovia, dar a fost
respinsă pentru că era femeie. Sa întors la Paris pentru a începe să lucreze la
Universitatea din Paris.

Fizician și chimist celebru, Marie Curie și-a dedicat viața cercetării și

descoperirii. Descoperirile sale semnificative au servit drept inspirație
pentru oamenii de știință din întreaga lume. Prin descoperirile ei, noțiunea
ortodoxă dintre oamenii de știință a fost ruptă, deoarece acestea erau
expuse la o nouă linie de gândire asupra materiei și energiei. Curie este
responsabil pentru nu doar să coreleze termenul „radioactivitate”, ci și să
teoretizeze conceptul de radioactivitate. Mai mult, prin dedicația și munca
grea a acesteia au fost descoperite elemente poloniu și radio, așa cum le
cunoaștem astăzi. În timpul vieții, a lucrat chiar la tehnica izolării izotopilor
radioactivi. În plus față de activitatea sa în domeniul științei, Curie a
contribuit puternic în timpul „Primului Război Mondial”, înființând primele
centre radiologice de câmp militar. Ea a murit în 1934 din cauza expunerii
prelungite la radiații.

Ea a fost responsabilă de conturarea termenului

„radioactivitate” și de teoretizarea conceptului. De asemenea, a fost
responsabilă pentru descoperirea a două elemente „poloniu” și „radiu”.
În plus, a venit cu tehnici de izolare a izotopilor radioactive
Pierre Curie a fost un fizician francez, unul dintre pionierii în
radioactivitate.

Lui i se atribuie proiectarea și perfecționarea unui echilibru de torsiune

extrem de sensibil pentru măsurarea coeficienților magnetici. El a
propus, de asemenea, Legea lui Curie și Principiul de disimetrie Curie. 

 El a făcut, de asemenea, descoperiri descoperite în cercetarea

materialelor radioactive și a fost printre primii oameni de știință care au
descoperit energia nucleară. Viața acestui genial om de știință a fost
tăiată în scurt timp de un accident de căruță tras de cai.

La inceput activitate științifică un tânăr, împreună cu fratele său

Jacques, au descoperit piezoelectricitatea. În timpul experimentelor,
frații au concluzionat că, în urma comprimării unui cristal semiedric
cu fețe oblice, apare o polarizare electrică a unei anumite direcții.
Dacă un astfel de cristal este întins, electricitatea este eliberată în
direcția opusă.

După aceea, frații Curie au descoperit efect opus despre deformarea

cristalelor sub influența tensiune electrica. Tinerii au creat
piezoquartz pentru prima dată și au studiat deformațiile electrice ale
acestuia. Pierre și Jacques Curie au învățat cum să folosească
cuarțul piezoelectric pentru a măsura curenții slabi și sarcinile
electrice. Cooperarea fructuoasă a fraților a durat cinci ani, după
care s-au împrăștiat. În 1891, Pierre a făcut experimente asupra
magnetismului și a descoperit legea dependenței corpurilor
paramagnetice de temperatură.
 Irene & Frederic Joliot Curie

Irène Joliot-Curie a fost o chimistă franceză, laureată a Premiului Nobel

pentru chimie pentru descoperirea radioactivității artificiale. A fost fiica
savanților Pierre Curie și Marie Curie, și ei laureați ai Premiului Nobel.

 Jean Frédéric Joliot - a fost un chimist și fizician francez, laureat

al Premiului Nobel pentru chimie (1935), împreună cu soția sa, Irène
Joliot-Curie.

Din 1928 Irene și soțul ei, Frédéric, și-au unit eforturile pentru studiul
nucleelor atomice, în 1933 cei doi au calculat masa exactă a neutronului
și un an mai târziu au descoperit radioactivitatea artificială, pentru care
au primit Premiul Nobel în 1935. Descoperirea a oferit posibilitatea
creării rapide și fără costuri mari a materialelor radioactive, dar cea
care studiase inițial procedeul fusese românca Ștefania Mărăcineanu,
prima care a observat că timpul de înjumătăţire al poloniului pare să
depindă de materialul pe care este depozitată proba respectivă.
Explicaţia a fost că particulele alfa emise de poloniu ar transforma
materialul substratului într-un element radioactiv.
În 1948, folosind fisiunea nucleară, soții Joliot-Curie, împreună cu alți
oameni de știință, au creat primul reactor nuclear francez. În acea
perioadă Irene a devenit comisar în Comisariatului pentru Energie
Atomică, s-a implicat activ în promovarea educației femeilor și a făcut
parte din Comitetul Național al Uniunii Femeilor Franceze și din Consiliul
Mondial pentru Pace.