Baltagul (1930)

de M. Sadoveanu
-Caracterizare Vitoria Lipan-

Romanul este specia genului epic în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri, având la bază conflicte puternice, cu personaje
numeroase.
Romanul tradițional, numit de N.Manolescu „doric”, se caracterizează prin: prezența
naratorului omniscient, preferința pentru tipuri și caractere, inspirație din lumea satului,
interes pentru mituri, datini, folclor. Este un roman centrat pe evenimente, nu pe analiza
psihică a vieții personajelor.
Romanul „Baltagul” este publicat în 1930 și face parte din a doua etapă a creației
sadoveniene, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al inițierii, al familiei
, și, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă polițistă.

Viziunea despre lume

Tema romanului. Motive. Perspectiva narativă. Incipit
Personajul principal, femeia voluntară, este exponenta lumii în care trăiește, a
lumii arhaice, dar și o individualitate, prin însușirile sale. În viziunea criticii, G. Călinescu
spune că Vitoria este „un Hamlet feminin.”
Statutul social o prezintă drept o țărancă dintr-un sat de munte, Măgura
Tarcăului; nevastă de oier, soție iubitoare și răbdătoare („era dragostea ei de douăzeci și mai
bine de ani”). Ea trăiește în respectul tradiției, respectă „rânduielile”, datinile, legile nescrise
ale comunității, respect pe care-l transmite și celor doi copii care le-au rămas, Gheorghiță și
Minodora. Personajul este realizat prin tehnica basoreliefului, evidențiindu-se ca exponentă
a lumii sale.
Statutul moral vizează spiritul său justițiar, curajul, inteligența și stăpânirea de
sine, evidențiate în fiecare gest al personajului. Fire credincioasă, înainte de plecare ține post
douasprezece vineri, se spovedește și se împărtășește. Dar este și superstițioasă, crede în
vise și semne. Visul în care Lipan trece peste o apă neagră, întors cu spatele, îi confirmă
absența definitivă a acestuia.
Psihologic, Vitoria împlinește un traseu inițiatic, pune evenimentele cap la cap,
reface traseul lui Nichifor și reconstitue crima ca un adevărat detectiv. Povestea primește o
interpretare critică ca o continuare a baladei „Miorița”. Este povestea lui Isis în căutarea
trupului dezmembrat al lui Osiris. Vitoria-Isis este însoțită în căutarea soțului ei de
Gheorghiță-Horus și de câine, Lupu-Anubis. Rolul câinelui este indicat de prezența mottoului
„Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne...”.
 Trăsătura ei dominantă este curajul, puterea interioară, generate de dragostea și
devotamentul pentru familie. Această dragoste îi dă forța necesară pentru a realiza un drum
în necunoscut, forța de a deveni un inițiator pentru fiul său.
Semnificativă este prima scenă a romanului; stând singură pe prispă, în lumina
de toamnă, Vitoria rememorează viața ei împreună cu Lipan, gândurile o poartă în trecutul
unei căsnicii trăite după rânduială și, în respectul tradiției. Dragostea pentru familie se
desprinde din grija în educarea copiilor; este exigentă cu Minodora sancționând tendința
fetei de abatere de la „rânduială” și, datina; este severă și cu Gheorghiță care va înțelege
treptat tragismul existenței. „Baltagul” este astfel un bildungsroman, urmărind maturizarea
treptată a fiului care va prelua treptat rolul tatălui.

Prin caracterizare directă se schițează portretul fizic; la aproape 40 de ani, este

încă frumoasă. Ochii ei căprui „aprigi și încă tineri” „răsfrângeau lumina castanie a părului.”
Gheorghiță e uimit de calitățile ei: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, cunoaște gândul
omului.”

Prin caracterizare se remarcă modestia personajului, dar și o tehnică de a-i

induce pe ceilalți în eroare, ea se consideră „o minte slabă” sau „cea mai necăjită și mai
amărâtă din lumea asta.”
O scenă memorabilă, reprezentativa pentru evoluția personajului este scena
praznicului, unde Vitoria regizează pas cu pas demascarea criminalilor. Cu calm, răbdare și
pricepere ea încolțește cu abilitate criminalul reușind să capteze atenția celor prezenți: „Eu
am știință că fapta asta s-a petrecut ziua”. Gheorghiță pălește cu baltagul pe ucigaș care va
recunoaște crima: „Să se știe că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului”. Felul ei de-a
vorbi dovedește o inteligență nativă, uneori cuvintele sunt veritabile maxime: „Toate pe
lumea asta arată ceva”, „Cel ce spune multe spre puține”.
Ultima pagină diferă de restul romanului prin faptul că, pentru prima dată,
Vitoria îi vorbește fiului său folosind persoana întâi plural: „Facem cu domnul Toma toate
socotelile...”, „Pe urmă, stam și ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întâi, tatălui
tău”.
Criticul Alexandru Paleologu sesizează faptul că M. Sadoveanu ilustrează în
„Baltagul” pasiunea nestinsă, acesta fiind un roman foarte apropiat de structura unei
tragedii antice. Vitoria își inițiază fiul, pregătindu-l pentru viată, în sufletul ei fiind prezentă,
ca în cazul Antigonei, voința de a-și împlini destinul: „Nu stăm, umblăm până găsim ce
căutăm. Altă rânduială n-avem...”.