Traditionalismul este un curent cultural, care asa cum sugereaza si denumirea

apara si promoveaza traditia, perceputa ca o insumare a valorilor arhaice,

patriarhale ale spiritualitatii si expuse pericolului degradarii. Incercarea de
conservare a valorilor traditionale romanesti s-a regasit si in activitatea
poporanismului, samanatorismului si al ganditorismului care s-au manifestat in
prima parte a secolului al XX-lea.
Fidel principiilor traditionaliste, Mihail Sadoveanu ilustreaza in oper sa viata
satului romanesc, intrucat ,,taranul roman a fost principalul meu erou”, dupa cum
marturisea autorul intr-un discurs tinut la Academia Romana.
Apărut în etapa deplinei maturități artistice a autorului, romanul ”Baltagul”,
publicat in anul 1930, este considerat roman tradiționalist din punctul de vedere
al invenției narative, caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie
compozițională. Discursul aparține unui narator auctorial, extradiegetic și
omniscient, care relatează faptele la persoana a III-a. De multe ori, asistăm și la o
focalizare internă, căci naratorul urmărește gândurile protagonistei și pătrunde în
adâncul conștiinței.
Determinată de dispariția soțului său, Vitoria Lipan, soție de oier, pornește la
drum alături de fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor Lipan. Acest itinerariu
va pune în valoare relația dintre cele două personaje, întrucât odată cu aceasta,
va fi valorificat și procesul de maturizare al fiului Gheorghiță – de aici și caracterul
de roman inițiatic, de bildungsroman al operei.
Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un semn al
izbândei inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj
exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru și tenace al muntenilor.
Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai
bine conturate personaje feminine din literatura noastră.
Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă
gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în
pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei care îi
oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă statutul de
văduvă cu demnitate și hotărâre.
Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă
într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în
diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și
practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc, valț și bluză,
ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic să
vorbească la telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu
ceilalți, este mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile comunității,
propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.
Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la statutul de fecior
interesat de hore și șezători, protejat de părinți, la acela de cap al familiei,
înlocuitor al tatălui ucis. De la început se bucură de încrederea părinților, având
responsabilități clare în familie, dar are îndoieli cu privire la asumarea altora noi,
care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea de a pleca și a cunoaște
lumea, Minodora trebuie să rămână lângă casă.
Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să
cunoască oamenii și să găsescă puterea de a acționa conform dreptății. Îndoiala și
teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este dependent de voința mamei
și se simte inferior acesteia, în final acționează independent, săvârșind actul
justițiar.
Un episod ilustrativ pentru această trăsătură/ relația între personaje/ este
incipitul romanului. Vitoria este portetizată ca o femeie încă frumosă, ageră în
vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite
ale fetei Minodora. Bună cunoscătoare a naturii umane, îi spune lui Gheorghiță: ”
Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În
finalul scenei, leagă întârzierea lui Nechifor de constatarea cu înfrigurare a
semnelor rău- prevestitoare: visul cu Nechifor întors către apus, peste o revărsare
de ape, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea neașteptată a
cerului, înrăutățirea vremii.
O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic
dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin
inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese
aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort
ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, repovestește
crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Intransigența
aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om-
spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Conflictul principal al romanului este unul exterior si nu consta, asa cum s-ar
putea crede la o lectura de suprafata a textului, in ciocnirea intre mentalitatea
traditionala si cea moderna, capitalista. Faptul ca Vitoria Lipan s-a adaptat cu
usurinta demonstreaza ideea coexistentei celor doua ,,lumi”. In viziunea lui
M.Sadoveanu, tensiunile apar atunci cand noua oranduire se indeparteaza de la
valorile morale impuse de societatea traditionala, generand excese. Este cazul lui
Calistrat Bogza si Ilie Cutui, care au incercat sa se imbogateasca prin mijloace
necinstite. Rolul Vitoriei este, de aceea, unul justitiar, de restabilire a binelui si a
ordinii unei lumi pe cale sa degenereze in jos.
Titlul este legat de personaje în sens denotativ și conotativ. Vitoria este cea
care atrage atenția prin aluzii asupra armei crimei și care îndeamnă pe
Gheorghiță să o analizeze. Ea deconspiră făptașii printr-o metaforă legată de
baltag, și dă putere printr-un stigăt feciorului să lovească pe criminal cu baltagul.
Conotativ, instrumentul simbolizează dezechilibrul resimțit de personaj în
ordinea cosmică a lumii, și, de asemenea, restabilirea necesară a organicității
acesteia. În roman este vorba despre două astfel de arme: baltagul lui Calistrat
Bogza, vechi, care ”știe multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou, făurit
pentru Gheorghiță, rămas nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului.
In concluzie, relatia dintre Vitoria Lipan si fiul ei, Gheorghita, are un rol central in
cadrul romanului prin prisma drumului initiatic al baiatului, care il transforma
dintr-un tanar sfios intr-un adevarat barbat curajos si energic, acest drum al
maturizarii nefiind totusi posibil fara toleranta, hotararea si spiritul matern de
care a dat dovada mama acestuia, care observa prin el si Minodora ,,oglinda
parintilor”.