Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Opera lui Sadoveanu se află la concurența mai multor curente literare, sămănătorismul,
romantismul eroic, realismul liric și mitologic. Întreaga sa creație poate fi redusă la o constantă,
un edificiu monumental, întoarcerea la tiparele originare. În “Țara de dincolo de negură”,
natura devine modalitate de evadare, conturându-se un spațiu sufletesc, Moldova. Existența
ritualizată pe baza datinilor, tradițiilor, legilor nescrise, e evidentă în “Hanul Ancuței”, pe când
Baltagul propune o existență rurală, o monografie a vieții țăranului de la munte, legată de
destinul cosmic al ființei. Se observă în asamblul operei o preocupare pentru realismul mitic și
clasic.
“Baltagul” de Mihail Sadoveanu e un roman realist, obiectiv, tradițional, cu accente mitice prin
faptul că naratorul creează iluzia realității, propunând o lume construită pe tipare arhaice, prin
faptul că morala societății include morala individului, accentul cade pe epos (fapte), se recurge
la mit, iar personajul este în egală măsură reprezentativ pentru societate, dar și un personaj
caracter.
Pe de o parte, realismul mitic se observă prin tema și viziunea despre lume. Esența viziunii e
dată de echivalența dintre ordinea umană și cea cosmică. Concentrată într-o lege pe care
autorul și personajul o numesc rânduială, viziunea face referire la Logosul primordial care
statornicește legile neamurilor și deschide universul cărții: “Domnul Dumnezeu, după ce a
alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam”. Ca într-o adevărată epopee, Dumnezeu
dă fiecărui popor câte o însușire, muntenilor revenindu-le păstoritul și voia bună,
transhumanța. Lor li se dă tărâmul înalt, apropiat de cer și un program existențial, supus unei
desfășurări mitice. Rânduiala cosmică face legătura dintre om și univers, însă ea coboară până
în planul vieții cotidiene, ordonând ca într-o spirală toate aspectele vieții: morala satului, noile
legi, viața umană în asamblul ei. Se observă că Sadoveanu face pledoaria omului arhaic,
desprins din mijlocul naturii autohtone, care se confruntă cu lumea modernă. Împletirea
planului real, cu cel mitic, creează în critica de specialitate o diversitate de opinii. Criticii
Călinescu și Perpessicius consideră că romanul este mitic și simbolic, motivând prin inspirația
din balada “Miorița” (motto-ul, conflictul, transhumanța, calendarul pastoral, dorința omului de
întoarcere la ordinea divină). Manolescu pledează pentru un roman realist, dezvăluind o lume
conturată prin structuri clare, ordonată după legi și stratificări sociale. Criticul I.Negoițescu
propune realismul mitic. La conturarea substratului mitic contribuie mai multe mituri. Mitul
mioritic, ca mit fundamental al poporului român, e evident nu atât prin intriga baladescă,
împrumutată din “Miorița”, cât prin ilustrarea destinului uman, rupt din univers, prin naștere
omul se reintegrează prin moarte pentru a-i perpetua unitatea, astfel că Nechifor “s-a înălțat la
soare”. Mitul soarelui ca simbol feritilizator în lumea satului, ghidează iubirea, viața și moartea.
Sub lumina soarelui începe călătoria Vitoriei. Mitul marii călătorii, al marii treceri, e ilustrat în
dublă perspectivă. Pe de o parte, este traseul labirintic pe care îl parcurge Vitoria, pentru
reconstituirea ultimelor momente ale celui ucis, o adevarată odisee în care femeia trebuie să
deslușească tainele care se ivesc la tot pasul. Pe de altă parte, este vorba despre călătoria lui
Nechifor spre eternitate prin care el se dezbracă de materialitate. Un rol important în realizarea
acestui trofeu îl are soția, care își asumă atât rolul de a stabili legătura dintre generații (aici se
regăsește formarea lui Gheorghiță), cât și acela de “a-l întoarce pe Nechifor cu fața în sus”,
pentru ca sufletul omului să-și continue călătoria cosmică și să poată da socoteală la Judecata
de Apoi. Criticii Paul Georgescu și Alexandru Paleologul indentifică în structura romanului un
tipar mitic, integral, mitul lui Isis și al lui Osiris: Vitoria (Isis) pornește pe urmele soțului, drumul
ei simbolizând o coborâre în Infern. Este însoțită de Gheorghiță, fiul ei (Horus). Cu ajutorul
câinelui credincios Lupu (Anubis) identifică osemintele, aspect care îi permite să-i pedepsească
pe criminali, Calistrat Bogza și Ilie Cutui (Seth). În acest fel, Baltagul devine loc geometrical al
unor teme și motive precum călătoria spre moarte, marea trecere, drumul spre centru,
întoarcerea în arhaitate, recurperarea memoriei ancestrale.
Tema romanului are legatură cu multiplele coduri de lectură amintite anterior. Din punct de
vedere realist, social, tema e monografia vieții muntenilor, lume prezentată în antiteză cu Țara
de Jos, loc al răului, al crimei și al urâtului, în viziunea Vitoriei Lipan. Din punct de vedere mitic,
simbolic, tema e relația dintre ordinea divină și cea transcedentală. Multitudinea nivelurilor de
lectură generează mai multe tipuri de romane: realist, mitic, simbolic, al familiei, de dragoste,
polițist, al inițierii.
Tema e anticipată de titlu. Provenind din grecescul “labrys”, termenul are dublă semnificație:
arma justițiară, menită să stabilească dreptatea, care, folosită în acest sens, nu se păteaza cu
sânge, dar și labirint-exterior, drumul săpat în stâncă pe care îl parcurge Vitoria Lipan în
căutarea soțului, și interior-labirintul trăirilor contradictorii: de la neliniște, bănuială, până la
certitudine.
Viziunea realist-mitică e urmarită și la nivelul structurilor narative. Naratorul e obiectiv,
omniscient. În incipit, perspectiva narativă e construită pe principiul telescopic, Vitoria evocă
legenda pe care Nechifor a auzit-o de la baci și care relatează despre modul în care Dumnezeu a
împărțit lumea.
Realismul este evident și prin cronotop întrucât textul e marcat prin toponime și hidronime:
“Măgura Tarcăului”, “Suha”, “Sabasa”, “Dorna”. Spațiul capată și o valoare simbolică prin
ondulația deal-vale, muntele fiind sacru, iar valea, malefică. Locul de întâlnire a celor doi este
râpa, spațiul malefic unde sunt descoperite osemintele și unde Gheorghiță își desăvârșește
practic inițierea. Timpul e bivalent. Istoric, se poate vorbi de încadrarea acțiunii în prima parte a
secolului XX, aspect dovedit de referințele cu privire la utilizarea telefonului și la călătoria cu
trenul. Mitic, timpul muntenilor se scurge conform calendarului pastoral și se măsoară prin
repere religioase: Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe etc.
Din punct de vedere structural, romanul poate fi împărțit în trei parți. Partea I urmărește
îngrijorarea Vitoriei, cu privire la absența soțului, reflecțiile și stările introspective de la început,
dovedind că planul naratorului neutru e dublat de perspectiva personajului reflector. Decizia
femeii de a pleca pe urmele soțului are loc ca urmare a unor semne funebre, un vis “rău”, în
care Nechifor trece călare, întors cu spatele la ea, o apă neagră. Ulterior această smiotică
astrală și cosmică se completează prin scena în care după ce Mitrea coboară de pe munte,
cocoșul dă semn de plecare sau prin schimbarea subită a naturii, creând impresia de moarte.
Semnul soarelui, al luminii celeste ce se stinge prevestește moartea inițiatică: pastorul moare în
apusul soarelui. În această parte, Vitoria își stabileste prioritățile, îi transferă argatului Mitrea
responsabilitatea gospodăriei, o duce pe Minodora la mănăstire, îi face lui Gheorghiță un
baltag, ține post negru, se consultă cu părintele Milieș, un fel de centru spiritual al satului,
deținător al cunoașterii inițiatice. Totuși, Vitoria merge și la baba Miranda, vrăjitoarea, o vizită
discretă în întuneric și prin căi cotite, nu din convingere, ci doar pentru a ști că a epuizat tot
ceea ce presupune puterea ei. După aceste explorări inițiatice, trecând două luni de la dispariția
lui Nechifor, pe care femeia o anunță formal și autorităților, are credința că soțul ei s-a prăpădit
și se pregătește pentru marea călătorie, repetând scenariul mitic al lui Orfei. Simbolic,
sugerează că sufletul mortului trebuie să-și găsească liniștea prin împlinirea ritualului
înmormântării. Partea a II-a înregistrează drumul ei dinspre Țara de Sus înspre Țara de Jos, un
spațiu mercantil, al răului, prilej pentru scriitor de a construi o antiteză între lumea muntenilor,
aparținând unei realități mitice conservate din vremuri străvechi și noua lume. După ce consultă
autoritățile, Vitoria desfășoară o anchetă paralelă pentru a stabili, odată cu descoperirea
osemintelor, împrejurările crimei. Drumul parcurs până la acest moment este și el premonitoriu
întrucât ciclul vieții e răsturnat: întâlnește oameni care fac un botez, o nuntă în post. Înainte de
a găsi rămășitele pământești între Suha și Sabasa, Vitoria e atrasă de crucea Talienilor în bătaia
soarelui, considerând ca pe ea a călătorit sufletul oierului. Semnele magice se înmulțesc fiindcă
femeia îl găsește pe Lupu, care îi conduc spre râpă. De acum, privirea muntencei se
concentrează asupra presupușilor ucigași. Inteligența, li se adresează ca unor prieteni încercând
să afle detalii. Ca o stăpânire de sine incredibilă, femeia le dă impresia că bănuiește o a treia
persoană, își disimulează trăirile și adoptă o condiție inferioară în fața subprefectului, dându-i
lui impresia că știe ce are de făcut, însă fiind conștientă că trebuie să își facă dreptate singură.
Partea a III a conține punctul culminant al Vitoriei, pe care îl exprimă la praznicul înmormântării,
unde manifestă un atac psihologic asupra ucigașilor, însă cu o detașare disimulată. Sub semnul
afirmației “mi-a spus Lipan cât am stat atâtea nopți cu el în râpă”, Vitoria intuiește scena crimei
și îi va determina pe cei doi să se deconspire. Dând vina unul pe altul, Gheorghiță va fi cel care
va înfăptui dreptatea.
Pe de altă parte, romanul e realist, obiectiv datorită personajului reprezentativ pentru
societate. Considerată de critica literară un Hamlet feminin, Vitoria e o femeie voluntară,
curajoasă, inteligentă și lucidă, un adevărat “suflet de munteancă”. Ea apare în toate scenele
romanului, naratorul creând impresia că este personaj reflector. La fel ca celelalte personaje,
portretizarea Vitoriei se realizează prin raportarea la mit, ea având rolul modelului mitologic,
Isis, întrucât cuplul Isis-Osiris/ Vitoria-Nechifor cuprinde repertoriul întreg al semnificațiilor
cosmice exprimate de ipostazele umane fundamentale: căsătorie, iubire, fidelitate, prietenie,
trimful binelui, nemurire. Vitoria aparține astfel unei lumi îndepărtate, în care lucrurile devin
posibile printr-un efort de gândire. Recuperând o memorie ancestrală, este călăuzită de vise cu
caracter simbolic, un fel de proiecție a sufletului celui mort. Mișcându-se într-un străvechi
spațiu spiritual, Vitoria e marcată de dualitate religioasă, specifică lumii satului. Exponentă a
speței în relație cu lumea arhaică, Vitoria Lipan depașește categoria generalului și devine un
personaj puternic individualizat.
Din punct de vedere social, Vitoria este munteanca ghidată de legile nescrise ale satului. Soție și
mamă devotată, își crește copiii conform rânduielii, învățându-i nomele binelui deși față de
Gheoghiță este mai protectoare. Social, Vitoria e femeia tipică de la munte care știe că viața
femeii de acolo este grea, unele murind înainte de vreme. Cu toate acestea, în absența soțului,
gestionează treburile gospodăriei, distribuind cu stăpânire de sine rolurile fiecăruia: pe
Gheorghiță îl trimite la apa Jijiei, la baciul Alexa, acolo unde ar fi trebuit să ajungă Nechifor. Pe
Minodora o pune să aibă grijă de treburile casei, certând-o atunci când scoate gunoiul în fața
soarelui. Pe argatul Mitrea îl va lăsa să se ocupe de întreaga gospodărie odată cu plecarea pe
urmele soțului. Dimensiunea spațială e evidentă și prin antiteza dintre Țara de Sus, spațiu al
libertății, al mișcării și Țara de Jos, spațiu al crimei, a răului, un spațiu pe care Vitoria îl refuză.
Din punct de vedere psiho-moral, portretul moral al eroinei se conturează treptat prin
acumulări pe tot parcursul romanului. Deși este un personaj caracter, care nu evoluează
psihologic, se poate vorbi de o complexitate a sa datorită multiplelor unghiuri care oferă
perspective prin care femeia dobândește profunzime: mamă, soție, detectiv, munteanca, toate
acestea probând calități: devotamentul, inteligența, intuiția, caracterul puternic etc. Încă de la
începutul romanului, Vitoriei i se realizează în maniera tipic realistă, portretul fizic cu accent pe
fizionomia sa, care lasă să transpară trăsăturile lăuntrice. Accentul cade asupra ochilor: “ochii ei
căprii în care parcă se rasfrânge lumina castanie a părului”. Același element portretic e ales
pentru a se face trecerea dinspre planul prezentului în cel al evocării: “acei ochi aprigi și încă
tineri”. O modalitate specifică de caracterizare este comportamentismul: “în singurătatea ei,
femeia cerca să patrunde până la el”.
Portretul moral al Vitoriei este realizat din multiple piese de puzzle.
Ipostaza de soție stă sub semnul devotamentului, respectului, dragostea, chiar dacă uneori
femeia se rușinează că după atâția ani, încă își mai iubește soțul. De altfel, devotamentul se
observă în momentul în care, la plecarea în călătorie, îmbracă haine “cernite”, iar când, la
Dorna, îl întâlnește pe subprefect și îl vede în costum închis la culoare își spune că el nu are
grijiile ei. Dragostea față de Nechifor se justifică și prin faptul că femeia, stând singură pe prispă,
își amintește legenda pe care a spus-o Nechifor. Acesta este, de altfel, un prilej de a purta
cititorul în conștiința personajului, unde vocea marelui absent se aude neîncetat. În calitate de
soție, Vitoria își asumă rolul de a-i realiza înmormântare, nu atât din respect față de tradiție, cât
datorită conștientizării destinului uman în sens cosmic: sufletul se reintegrează după moarte în
circuitul etern.
În ipostază de mamă, Vitoria are o atitudine diferită față de Gheorghiță deoarece acesta își
amintește de soțul ei în tinerețe. Educația este mai permisivă față de băiat, știindu-se că acesta
este mai blând, mai ascultător, supus poruncilor mamei. Față de el, Vitoria își asumă funcția
formativ-creatoare, formativ-educativă. În absența bărbatului, ea trebuie să îl inițieze pe tânăr
și tocmai de aceea îl va lua cu ea în călătorie și îl va pune să păzească osemintele, deși e pătruns
de frică, părăsit, abandonat lângă cadavru. Minodora are parte de o inițiere severă, fiind
obligată să se adapteze vieții femeilor de la munte și vieții de viitoare soție. Pe durata absenței
Vitoriei e dusă la mănăstire pentru siguranță. Când Vitoria se opune eventualei căsătorii a
Minodorei cu fiul dăscăliței, ea se opune de fapt unei abateri de la ordine. În plus, s-ar putea să
existe și o suspiciune subconstientă la adresa forței unei iubiri care își găsește expresia în alte
forme decât cele străvechi. Minodora primește o scrisoare de dragoste în versuri, aspect care o
determină pe mama să își exprime punctul de vedere și atitudinea față de formele noi de
civilizație: petreceri, rochie modernă de mireasă.
Ca detectiv, Vitoria, femeia cu basma și opinci, cercetează crima, adunând informații în mod
inteligent și intuitiv. Ea știe instinctiv să facă portretul robot al celui dispărut, știe cum să
interogheze martorii și cum să-i inducă lui Anastase Balmez sentimentul că a găsit soluțiile și
veriga lipsă a cazului. Înaintea luptei decisive, Vitoria speculează slăbiciunile femeiești și
strecoară intriga între nevestele ucigașilor, dozarea tensiunii în reconstituirea faptelor,
determinându-i pe ucigași să își recunoască fapta.