„Baltagul”, publicat în 1930, este un roman care se remarcă prin îmbinarea filonului realist tradiţional cu fondul mitic.

Realismul se
relevă prin tematică, tehnica detaliului, crearea de personaje tipice și discursul care aparţine unui narator omniscient, ce controlează
traiectoriile personajelor. Astfel, autorul pornește de la realitate pentru a înfățișa imaginea societă ții de la începutul secolului al XX-lea,
accentul fiind pus pe atenta observație a socialului și pe zugrăvirea unor caractere bine individualizate, pe observarea umanită ții din
perspectivă morală. Pe de altă parte, scriitorul recompune imaginea unei societăţi arhaice, care descinde din timpuri primordiale
supravieţuind asaltului modernităţii, pe de altă parte rescrie miturile fundamentale româneşti ( mitul Mioriţei) sau universale (Isis -
Osiris).
Titlul pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii. Baltagul, topor cu două tăişuri, este concomitent unealtă şi armă,
figurând simbolic viaţa şi moartea. Tema vieţii şi a morţii şi cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al
călătoriei explorative şi iniţiatice, având ca scop cunoaşterea, iniţierea, restabilirea justiţiei şi a pierdutului echilibru cosmic.
Paradigma tradiţională este vizibilă și în construcţia epică romanului „Baltagul”. Compoziţional, romanul are 16 capitole distribuite
pe mai multe planuri narative: planul existenţei individuale şi familiale este planul epic care urmăreşte călătoria explorativă a Vitoriei şi
este dinamizat de un conflict natură economică ce a dus la moartea lui Lipan. Planul real-social este un plan monografic, reconstituind
existenţa satului arhaic, și dezvoltă un conflict de natură morală generat de încălcarea gravă a normelor etice ale comunităţii
tradiţionale.
Autorul îşi focalizează interesul asupra acţiunii, a „fabulei”. Acesta se realizează prin înlănţuirea secvenţelor narative. Romanul
începe cu un fel de cosmogonie populară în care Nechifor Lipan prezintă sintetic viaţa muntenilor. Acesta, oier din munţii Tarcăului, a
plecat la Dorna să cumpere oi şi să coboare apoi cu ele în bălţile Jijiei. Deoarece absenţa sa depăşeşte orice aşteptare şi oierul nu dă
niciun semn, soţia sa, Vitoria, presimte că i s-a întâmplat ceva rău şi se hotărăşte să plece în căutarea lui împreună cu fiul său,
Gheorghiţă. Se consultă cu părintele Daniil Milieş, se spovedeşte şi sfinţeşte baltagul. Convinsă deja că bărbatul ei a fost ucis, femeia
îi cere preotului să trimită o jalbă prefectului de la Piatra. Îşi pune în ordine gospodăria, pe care o lasă în grija argatului Mitrea, vinde o
parte din oi negustorului David, banii ducându-i de acasă de teama hoţilor, iar pe Minodora o trimite la mănăstirea Văratec la maica
Melania.
A doua parte a romanului prezintă călătoria explorativă şi iniţiatică a Vitoriei și a lui Ghoerghi ță, care pornesc pe urmele lui
Nechifor sub „zodia primăverii” (10 martie), urmând un traseu labirintic. Firul naraţiunii urmează popasurile făcute de Vitoria la: Bistriţa,
Fărcaşa, Cruci, Sabasa sau Suha. Mergând din han în han pe urmele turmelor, munteanca adună date şi reface cu agerime întregul
itinerar parcurs de oier. De la cancelaria din Dorna află despre achiziția oilor din toamnă. Funcţionarul îşi mai aminteşte că oierul vesel
mai era însoţit de doi tovarăşi. Confruntând informaţiile, Vitoria ajunge la concluzia că bărbatul i-a fost ucis între Sabasa şi Suha. Cu
ajutorul lui Lupu, câinele lui Lipan pripăşit acum pe la casa unui gospodar, îl descoperă pe soţul ei într-o prăpastie, la Crucea
Talienilor. Secvența este sugestivă pentru conturarea personajelor: aceasta demonstrează tăria de caracter a Vitoriei, dar și
perspicacitatea acesteia, deoarece analizează obiectiv indiciile de la locul crimei, dar și faptul că, pus să vegheze osemintele tatălui,
Gheorghiță este practic pus să se maturizeze rapid.
Partea a treia a romanului prezintă rânduirea celor cuvenite la înmormântare, demascarea şi pedepsirea vinovaţilor. La praznic,
ea îl determină pe Bogza să se autodemaşte şi-i porunceşte lui Gheorghiţă să-l lovească cu baltagul.
„Baltagul” este o monografie a vieţii muntenilor. Sadoveanu reconstituie o lume mitică, copleşită de datini şi obiceiuri străvechi, ce
descinde din mit şi legendă, în care viaţa oamenilor pare a curge pe aceleaşi făgaşuri de la începuturile lumii. Datini fixate de veacuri
guvernează cele mai importante momente ale vieţii lor: botezul ( la Fărcaşa-pune copilului bani pe frunte), nunta ( la Cruci-face mirelui
o frumoasă urare) şi înmormântarea (Vitoria cheamă la înmormântare trei preoţi, oameni cu buciume, bocitoare etc.).
Trăind într-un mediu izolat, Vitoria este reticentă la schimbare. Secvența narativă ce reflectă acest aspect este cea în care ea
sancţionează cu promptitudine înclinaţia Minodorei spre tentaţiile lumii moderne: cocul, valsul, căci, după rânduiala străveche, fetele
trebuie să poarte cămaşă albă şi catrinţă neagră, părul împletit în cunună. Trăind însă la începutul secolului XX, oamenii fac comerţ,
intrând astfel în relaţie cu lumea modernă, cu rapacitatea( lăcomia) acesteia; patima banului şi setea de înavuţire a celor doi oieri duce
la crimă, semn al degradării morale ce trebuie pedepsită.
Vitoria Lipan este tipul muntencei de la începutul secolului XX, păstrătoare a obiceiurilor pământului, iubitoare de adevăr şi
dreptate. Deşi o femeie simplă, Vitoria se dovedeşte un caracter complex, care îşi dezvăluie frumuseţile şi slăbiciunile. Figura Vitoriei
este ilustrată la început în nemişcare, Sadoveanu accentuând trăsăturile personajului pornind de la exterior spre interior: „ochii ei căprii
în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi departe ”. Gândindu-se la Nechifor, Vitoria trece printr-un proces de
interiorizare. Sadoveanu dezvăluie iniţial neliniştea eroinei, cauzată de întârzierea „peste obicei” a soţului ei, care se întrevede şi la
nivelul comportamentului, în imaginea fusului care „se învârtea harnic, dar singur“. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: primul
i-l arată pe Nechifor călare cu spatele întors cătră ea, trecând la asfinţit o revărsare de ape, iar altul, trecând „călare o apă neagră ”.
Portretul devine apoi dinamic, construindu-se prin acumularea faptelor narate. Când bănuiala devine certitudine, eroina se
hotărăşte să pornească în căutarea soţului: „dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul ”. Vitoria reconstituie drumul
făcut de bărbatul ei, se amestecă printre oameni pentru a putea afla mai multe amănunte şi confirmări de la lumea din jur. La Dorna
află că omul ei a cumpărat 300 de oi; întrebând cu discreţie şi inteligenţă, descoperă că la Sabasa turmele avuseseră trei stăpâni, pe
când la Suha doar doi. Semnele vremii îi întăresc certitudinile-vântul nu mai bătea, semn că Vitoria va afla adevărul în râpa de sub
Crucea Talienilor.
După ce îndeplineşte ritualurile creştineşti ale înmormântării, cu o deducţie uimitoare dovede ște înfăptuirea crimei şi îi demască
pe vinovaţi. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o credinţă străveche a poporului: „cine ucide om nu se poate să
scape de pedeapsa dumnezeiască”. Odată îndeplinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa eroinei reintră în normal: „ne-om întoarce iar
la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat ”.
1
 O semnificaţie mitologică li se acordă şi numelor personajelor: Nechifor, nume de origine grecească semnifică „purtătorul de
victorie”, iar Vitoria este forma regională de la Victoria. Se poate astfel afirma că Vitoria şi Nechifor alcătuiesc un cuplu care
simbolizează d.p.d.vedere mitologic şi onomastic triumful iubirii asupra dramei existenţiale şi asupra răului din sufletul omenesc.
În concluzie, prin redescoperirea folclorului românesc, preferinţa pentru universul rural şi atitudinea ostilă faţă de modernitate
şi față de civilizaţia citadină, „Baltagul” aparţine realismului tradiţional, fiind însă și un roman filozofic, ce reflectă o modalitate de situare
în existenţă, potrivit unor „rânduieli” străvechi, şi un roman de dragoste, vorbind lumii despre devotament şi iertare, despre credinţa în
iubire.