MIHAIL SADOVEANU: BALTAGUL (1930)

- roman obiectiv/ roman tradițional/ roman mitic-simbolic -

I. Încadrarea textului într-o orientare tematică

Un Balzac al literaturii române, Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere monumentale,
care numără zeci de volume. Direcțiile tematice ale operei sale sunt diverse: iubirea, războiul,
moartea, elogiul societății patriarhal-arhaice, descrierea inechităților sociale, destinul, mitul, după
cum diverse sunt și speciile narative abordate: povestire, nuvelă, roman social și istoric. Scriitorul
aderă la estetica realist-tradiționalistă pentru că mărturisește o viziune conservatoare asupra lumii,
care își păstrează tradițiile, ca elemente specifice de identitate și de spiritualitate.
Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat
„poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (G. Călinescu).
Textul are ca surse de inspiraţie balade populare, de la care Sadoveanu preia idei şi motive
mitologice româneşti, cea mai cunoscută fiind, desigur, Miorița.
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean
ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional. O altă temă importantă este cea a
iubirii. Dragostea Vitoriei pentru bărbatul ei o determină să părăsească satul, să înfrunte autoritățile
și să-și îndemne copilul devenit bărbat (prin parcurgerea unui drum inițiatic) să ridice baltagul asupra
ucigașului.

II. Analiza a două elemente de compoziție și/ sau de structură ale textului
Titlul operei este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este o armă magică,
menită să împlinească dreptatea. Critica literară a observat că termenul baltag se poate asocia cu
grecescul labrys, care înseamnă „secure cu două tăişuri”, dar şi „labirint”. În roman este vizibil
simbolul labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului:
atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl
parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu drumurile sale şerpuite, aminteşte de curgerea
continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior,
din întuneric, pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.

1
 Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolic-mitică şi cealaltă epic-
realistă, care interferează pe parcursul întregului roman. Remarcăm existența a 16 capitole,
precedate de o legendă fascinantă.
Primele șase capitole înfățișează aşteptarea Vitoriei, dominată de nelinişte şi de semne rău
prevestitoare; de asemenea, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului.
Capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei, pe drumul parcurs anterior de Nechifor Lipan.
Ultima parte (capitolele 14-16) evidenţiază, într-un ritm accelerat, găsirea rămăşiţelor lui
Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor și înfăptuirea actului justiţiar.
Perspectiva narativă este omniscientă, naratorul exprimându-și indirect sentimentele şi
concepţiile, prin intermediul personajelor şi al acţiunii. Se remarcă absenţa mărcilor formale ale
naratorului şi relatarea la persoana a III-a, fapt ce argumentează detaşarea acestuia de evenimente
(punct de vedere heterodiegetic).
Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi prezentat cronologic: întâmplările se petrec din
toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada istorică, deoarece Vitoria Lipan trăieşte
într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate
în orice epocă. Reperele spațiale sunt reprezentate de meleagurile accidentate şi stâncoase ale
munţilor din Moldova, ilustrând viaţa aspră a muntenilor (satul Măgura Tarcăului, Bistrița, Borca,
Fărcașa, Suha, Sabasa ș.a.).

III. Comentarea a două scene semnificative pentru tema textului

Într-una dintre cele mai importante scene ale romanului, câinele Lupu îi călăuzește pe
Vitoria şi pe Gheorghiţă în râpa de la Crucea Talienilor, unde găsesc „oase risipite, cu zgârciurile
umede [...]. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă
împuţinat de dinţii fiarelor.” La vederea rămăşiţelor pământeşti ale soțului, Vitoria „răcni aprig,
«Gheorghiţă!», strigându-l pe numele cel adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan”. Cu o luciditate şi
stăpânire de sine extraordinare, munteanca observă locul strâmt, singuratic şi dosit, la care nu cobora
nici o potecă, de unde presupune că bărbatul fusese lovit şi apoi îmbrâncit de ucigaşi în prăpastie.
Vitoria hotărăște ca Gheorghiţă să privegheze rămăşiţele tatălui său, iar ea pleacă să anunţe
autorităţile, să organizeze luarea mortului şi împlinirea datinilor.
În final, scena demascării ucigaşilor este cutremurătoare. Îndemnându-i pe meseni să
mănânce şi să bea, Vitoria observă că Bogza are un baltag despre care spune că e mai vechi şi ştie
mai multe. Apoi, ea începe să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră. Calistrat Bogza
mărturiseşte în cele din urmă: „eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă,
2
după cum a dovedit nevasta lui”. Bogza și Ilie Cuţui recunosc că l-au ucis pe Lipan „ca să-i luăm
oile”. Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria se pregăteşte să se ducă acasă, plănuind să
se întoarcă pentru parastasul de 40 de zile, când va face un praznic cu carne de miel „de la turma cea
nouă”. Tot atunci o va aduce aici şi pe Minodora, ca să cunoască mormântul tatălui ei, apoi se vor
întoarce cu toţii acasă, „la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte am lăsat”.

IV. Concluzii
Consider că în viața personajelor sadoveniene există un echilibru cosmic. Totul stă sub
semnul voinței lui Dumnezeu și al ideii de dreptate. Viața va continua pentru Vitoria și pentru
familia ei, care, după săvârșirea ritualului trecerii lui Nechifor în lumea de dincolo, își vor relua
preocupările statornicite din vremuri de demult.
În concluzie, în opera Baltagul, Mihail Sadoveanu a construit caractere puternice, variate și
pitoreşti, acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman obiectiv având ca izvor de inspirație o baladă
populară.