Particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu:

„Baltagul”

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este „probabil

singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu) al scriitorului se definește prin „amestecul de
roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat).
Romanul este o creație epică, în proză, de dimensiuni ample, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de
personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o
imagine amplă asupra vieții.
Romanul este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (monografia
lumii pastorale, reperele spațiale, tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ) și
aspectul mitic (gesturile rituale ale Vitoriei, superstițiile, tradițiile pastorale, motivul
comuniunii om-natură și mitul marii treceri).
Relația romanului cu balada populară Miorița, sugerată chiar de autor prin motto
„Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ș-un câne ...” este pusă sub semnul întrebării de critica
literară, potrivit căreia subiectului romanului se suprapune cu un alt mit, universal, mitul lui
Isis și Osiris.
Baltagul aparține perioadei de maturitate a operei autorului, astfel că marile teme
sadoveniene se regăsesc aici: viața pastorală, miturile, iubirea, arta povestirii,
înțelepciunea.
Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis pe Nechifor
Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reface drumul parcurs de soțul ei, pentru aflarea
adevărului și împlinirea dreptății.
Călătoria, căutarea adevărului constituie motivul central al romanului în legătură cu
motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificații. Vitoria reconstituie
evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei (roman polițist), ceea ce devine o dublă
aventură: a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță, călătoria are rol
educativ, de inițiere a tânărului, de unde reiese caracterul de bildungsroman. Nechifor Lipan,
personaj episodic, absent, aparține planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge în același timp
două lumi: spațiul real, dar și o lume „de semne și minuni”, al căror înțeles ea știe să-l
descifreze.
Titlul operei face trimitere la mitul labirintului, mit ce se conturează şi la nivelul
acţiunii. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, cu două roluri: armă a
crimei şi instrumentul actului justiţiar. Același baltag (al lui Lipan) îndeplinește cele două
funcții. Baltagul tânărului Gheorghiță se păstrează neatins de sângele ucigașilor.
Perspectiva narativă susține viziunea realistă a lui Mihail Sadoveanu. Naratorul se
distanțează de evenimente, se remarcă un narator obiectiv, omniscient și omniprezent care
relatează întâmplările la persoana a III-a. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul
soţului, Vitoria preia rolul naratorului. Inteligentă şi calculată, ca un „Hamlet feminin”, ea
reconstituie crima pe baza propriilor deducţii şi o povesteşte așa cum s-a întâmplat celor
prezenţi, ceea ce îi determină pe criminali să-şi recunoască vina în faţa satului şi a
autorităţilor.
Secvenţele narative sunt legate prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei.
Naraţiunea este dominantă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau
elemente de portret fizic, individual (Vitoria, Gheorghiţă) şi colectiv (muntenii). Naraţiunea
este nuanţată de secvenţe dialogate sau de replici ale Vitoriei, precum laitmotivul rostit de
femeie în căutarea soţului la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva…astă-toamnă un om cu un
cal negru ţintat în frunte?...Mie să-i spuneţi cine a-ţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal
negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”.
Timpul este vag precizat, făcându-se referire la sărbătorile religioase: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”. Spațiul acțiunii este satul de munte Măgura
Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, satul de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei.
La nivel compoziţional, romanul este structurat în șaisprezece capitole care pot fi
grupate, în legătură cu drumul parcurs de Vitoria, în trei părți, acțiunea desfășurându-se
cronologic, în ordinea momentelor subiectului: prima parte cuprinde frământările Vitoriei în
așteptarea soțului și pregătirile de drum; a doua parte conține drumul parcurs de Vitoria și de
fiul ei Gheorghiță în căutarea lui Nechifor Lipan, iar a treia parte arată sfârșitul drumului,
ancheta poliției, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan și pedepsirea ucigașului.
Incipitul romanului are rol de prolog și conține o legendă despre ocupațiile și modul
de viață al păstorilor și al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la nunţi şi cumetrii, care
pune în relaţie destinul individual al acestuia, reprezentat de munteni, cu destinul altor
neamuri: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui
neam … La urmă au venit și muntenii ș-au ingenunchiat la scaunul Împărăției. Domnu s-a
uitat la ei cu milă: -Dar, voi, necăjiților, de ce ați întârziat? … -Apoi, ați venit cei din urmă,
zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face. Rămâneți cu ce aveți,
Nu vă mai pot da întra-adaos decât o inimă ușoară … și s-aveți muieri frumoase și iubărețe”.
Legenda este rememorată de Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia.
Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite
după încheierea deznodământului.
Prima parte (capitolele I al VI-lea) - frământările Vitoriei în așteptarea soțului și
pregătirile de drum – include expozițiunea și intriga.
În expozițiune se prezintă satul Măgura Tarcăului și schița portretului fizic al Vitoriei,
care toarce pe prispă, gândindu-se la întârzierea soțului său plecat la Dorna să cumpere oi.
Intriga cuprinde frământările protagonistei, dar și pregătirile pe care le face pentru
călătoria ce va urma. Pe plan social, se conturează monografia unui sat de munte, unde tradiția
nu permite abateri de la legile nescrise, Minodora fiind certată de către mama ei atunci când
acesta este interesată de lumea orașului. În viața acestei societăți arhaice biserica și practica
magică coexistă. Astfel, înainte plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ține post
negru douăsprezece vineri, merge împreună cu Gheorghiță, fiul ei, la mânăstirea Bistrița
pentru a se închina la Sfânta Ana, vinde lucruri pentru a face rost de banii de drum, merge la
Piatra-Neamț să se consulte cu autoritățile, pe Minodora o lasă la Mânăstirea Văratec și
sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță. Atitudinea ei față de lumea orașului este
importantă pentru tipul de mentalitate pe care aceasta îl reprezintă: ea nu are încredere în
rânduiala din această lume și refuză scrierea unei jalbe către „stăpânirea pământeană”.
A doua parte (capitolele al VII-lea – al XIII-lea), conține desfășurarea acțiunii și
prezintă drumul parcurs de Vitoria și de fiul ei Gheorghiță în căutarea lui Nechifor Lipan.
Această călătorie în căutarea adevărului despre soțul ei începe în luna martie și străbate invers
linia transhumanței; căutarea adevărului este asociată cu motivul labirintului. Vitoria
reconstituie traseul și evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce
simbolizează o dublă aventură, a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță
călătoria are rolul unei inițieri, romanul căpătând caracter de bildungsroman. Primul semn
legat de trecerea lui Nechifor Lipan pe acel traseu apare la Bicaz, unde hangiul își amintește
de acesta. Urmele sunt găsite la Călugăreni și, mai apoi, la Fărcașa. La Vatra-Dornei ciobanul
cumpărase în noiembrie trei sute de oi, odată cu acestă achiziție, în mărturiile oamenilor apar
trei ciobani. Chipul unuia rămâne în amintirea oamenilor, deoarece acesta avea buza
despicată, detaliu ce prefigurează natura malefică a personajului. La hanul din Broșteni,
femeia află că ciobanii au trecut spre Gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi
la Sabasa. Important în desfășurarea călătoriei sunt întâlnirea cu un botez, La Cruci, respectiv,
cu o nuntă, la Borca. Succesiunea acestor momente esențiale din viața omului îi dă de gândit
Vitoriei și anticipează înmormântarea din finalul operei.
După popasul de la Crucea Talienilor, Vitoria coboară pe celălat versant al muntelui,
în satul Suha. Ajunsă aici, femeia iese din întuneric, misterul rezolvându-se, deoarece ea știe
acum cu siguranță că asasinii lui Lipan sunt Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Adevărul trebuie
însă demonstrat și se va face acest lucru cu ajutorul lui Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa
și a soției sale. Tot în acest sat, eroina romanului îl găsește pe Lupu, câinele călăuzind-o mai
apoi în râpa unde descoperă oasele și hainele lui Nechifor.
Partea a treia (capitolele al XIV-lea – al XVI-lea) prezintă sfârșitul drumului: ancheta
poliției, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan și pedepsirea ucigașului.
Pentru Gheorghiță, căutarea tatălui are rolul unei inițieri, deoarece pe parcursul acestei
călătorii labirintice el se maturizează. Esențial este momentul în care este pus să vegheze, în
râpă, osemintele tatălui, moment ce are semnificația unei renașteri simbolice și care asigură
continuitatea dintre părinte și fiu, simbolizând și dobândirea unei personalități: „Sângele și
carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.”
Punctul culminant este conturat de scena parastasului, unde Vitoria conduce din
fundal, cu inteligență și tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea și pedepsirea vinovaților.
Reconstituirea fidelă a scenei crimei îi surprinde atât pe cei prezenți la parastas, cât și pe
ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza. Primul îți recunoaște vina, însă cel de al doilea devine
agresiv. Astfel, acesta este lovit de către Gheorghiță cu baltagul lui Gheorghiță și sfâșiat de
câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate.
Deznodământul îl prezintă pe Bogza recunoscându-și vina și cerându-i iertare
Vitoriei. Aceasta îi răspunde, însă, rece: „Dumnezeu să te ierte”, apoi pune la cale pomenile
viitoare pentru sufletul lui Nechifor Lipan , dar și drumul de întoarcere spre casă împreună cu
fiul ei și cu oile cumpărate de Nechifor înainte să fie ucis. Astfel, finalul restabilește atât
ordinea socială, cât și pe cea cosmică: Nechifor a fost răzbunat și reintrodus în ordinea
cosmică prin ritualul de înmormântare, iar Vitoria se reîntoarce la viața ei, unde are grijă de
casă și de copii. Cuvintele protagonistei din finalul operei se leagă de povestirea lui Lipan din
incipitul romanului: muntenii nu au noroc în viață, dar au o „inimă ușoară” care îi ajută să
treacă peste necazuri și să-și continue mai departe drumul în viață.
Personajele înfățișează tipologii umane reprezentative pentru lumea satului de la
munte, la începutul secolului al XX-lea.
Vitoria Lipan, protagonista operei, este femeia voluntară, munteancă, soție de cioban,
dar și frumoasă, curajoasă.
Gheorghiță Lipan, personaj secundar, reprezintă generația tânără, care trebuie să ia
locul tatălui său dispărut. Romanul poate fi considerat inițiatic, deoarece acesta reprezintă
drumul spre maturizarea lui Gheorghiță.
Nechifor Lipan este caracterizat în absență, prin retrospectivă și rememorare, și
simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său „cel adevărat și tainic”, de botez,
este tot Gheorghiță, dar primise numele Nechifor („purtător de victorie”), în al patrulea an al
vieții când se îmbolnăvise, potrivit unei superstitții „ca să nu-l mai cunoască bolile și
moartea”.
Personajele episodice sunt reprezentative pentru lumea satului arhaic: Minodora, fiica
deschisă la noutățile civilizației, este trimisă la mânăstire pentru purificare; moș Pricop
(ospitalitatea), părintele Dănilă (autoritatea spirituală în satul arhaic), baba Maranda (credința
în superstiții). Personajul colectiv, muntenii, este portretizat încă de la început, în legenda pe
care obișnuia să o spună Lipan la cumetrii, dar și în mod direct de către narator: „Munteanul
are rădăcini la locul lui, ca și bradul”.
 În concluzie, romanul „Balatgul” de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic,
acesta fiind un roman care oferă o imagine amplă și profundă a vieții, zugrăvește modul de
viață al oamenilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie.
Baltagul este considerat expresia cea mai înaltă a stilului sadovenian și unul dintre marile
romane ale literaturii române.