 Tema și viziunea despre lume

Baltagul
*Mihail Sadoveanu*

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, aduce o formulă romanescă

inedită în peisajul epicii interbelice.
Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de
personaje puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o
viziune amplă asupra vieții.
Ca roman realist-obiectiv, „Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au
ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de
bărbatul său, pentru elucidarea misterului și săvârșirea dreptății.
O primă trăsătură a realismului este obiectivitatea naratorului. Narațiunea se desfășoară la
persoana a III-a, iar naratorul omniscient și omniprezent reconstituie lumea satului de munte
și acțiunile Vitoriei. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia
rolul naratorului. Inteligentă și calculată, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o
povestește veridic celor prezenți, ceea ce îl determină pe criminal să își recunoască vina în
fața satului și a autorităților.
Romanul are caracter monografic deoarece înfățișează viața muntenilor, ocupațiile,
tradițiile, obiceiurile. Principalele lor trăsături: muncitori, veseli, iubitori sunt surprinse încă
de la început, în legenda pe care obișnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria: „viața
muntenilor e grea”; „munteanului i-i dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori
cu cața”.
O altă trăsătură a realismului este veridicitatea demonstrată și prin cronotopul narativ.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale din calendarul religios, al
satului tradițional: „aproape de Sfântul Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”. Cadrul
acțiunii este satul, satul de munte, Măgura Tarcăului, dar și satul de câmpie Cristești din
Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu
Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conține toponime existente pe hartă.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist și aspectul
mitic. Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile
pastorale, dar și comunicarea om-natură și ritualul marii treceri.
Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea
drumului are diferite semnificații. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la
moartea bărbatului ei, ceea ce se transpune într-o dublă aventură: a cunoașterii lumii și a
cunoașterii de sine. Pentru Gheorghiță, călătoria are rol educativ, de inițiere a tânărului.
Nechifor, personaj episodic, prezent indirect, aparține planului mitic. Căutându-l, Vitoria
parcurge simultan două lumi: spațiul real, concret și comercial, dar și o lume „de semne și
minuni”, al căror sens ea știe să-l descifreze.
Tema vieții și a morții și a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al
călătoriei explorative și inițiatice, având ca scop cunoașterea, inițierea și recuperarea
echilibrului cosmic.
O secvență reprezentativă pentru temă este cea a găsirii osemintelor lui Nechifor, într-o
râpă, între Suha și Sabasa, în locul cu nume simbolic Crucea Talienilor. În timp ce neinițiatul
Gheorghiță se pierde cu firea la vederea scheletului tatălui său, Vitoria se îngrijește să
respecte ordinea spirituală, își jelește soțul, aprinde o lumânare, anticipează imediat
pregătirile pentru înmormântarea creștinească, dar nu o neglijează deloc nici pe cea
lumească: e foarte atentă la semnele realului, caută indicii ale săvârșirii crimei, care pot ajuta
ancheta, încearcă să înțeleagă în amănunt coordonatele locului. Nu e de mirare că noua sa
postură de anchetator primește parcă o binecuvântare divină: „Avea în ea o putere nouă, care
îi răzbea în toate mișcările și în priviri”.
O altă secvență reprezentativă pentru temă este cea a pomenirii lui Lipan. Total atipic
pentru o văduvă, munteanca încalcă ritualul strămoșesc al înmormântării, comportându-se
teatral, spre surprinderea invitaților. Ca un veritabil actor, cea care trebuia să se arate umilă și
îndurerată devine un maestru de ceremonii, cerându-le celor prezenți să mănânce și să bea
întocmai ca la o petrecere. Mai mult, ea îl iscodește iritant pe Calistrat Bogza, care,
pierzându-și cumpătul, se deconspiră. Criminalul va fi oprit de Gheorghiță cu baltagul, așa
încât insistențele Vitoriei determină și finalizarea maturizării fiului. Astfel, protagonistul
înțelege și pune în aplicare o viziune despre lume puternic îndatorată și mentalității arhaice,
dar mai ales celei moderne.
Titlul este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma magică și justițiară
menită să împlinească dreptate, atunci nepătându-se cu sânge. În sensul basmului arhaic e
unealta magică însușită de răufăcători și recucerită de erou. Corespondentul grecesc al
acestui cuvânt este „labrys” care înseamnă secure cu două tăișuri și labirint (în latină).
Vitoria parcurge atât un labirint interior, al frământărilor sale, de la neliniște la bănuială, apoi
certitudine, cât și un labirint exterior al drumului săpat în stâncile munților pe care îl
parcursese și Nechifor Lipan. Aceasta simbolizează curgerea continuă a vieții spre moarte și
a morții spre viață. Vitoria pornește în căutarea soțului ei din interior, din întuneric pentru a
putea ajunge în exterior, la lumină.
Romanul e structurat în 16 capitole cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind
momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în 3 părți:
constatarea absenței și pregătirile de drum, căutarea soțului dispărut și găsirea celui căutat,
înmormântarea, pedepsirea făptașilor.
Incipitul romanului este o legendă despre ocupațiile și modul de viață al păstorilor și al
altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la „cumătrii și nunți”. Legenda este rememorată de
Vitoria în absența soțului ei și anticipează destinul acestuia, având rol de prolog. Finalul
cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, fiind rostite după încheierea
acțiunii. Spre deosebire de incipit, finalul apare brusc, ca o cădere neașteptată de cortină și e
construit nu din perspectiva naratorului, ci a eroinei, care, eliberată de greaua sarcină
încredințată de dragostea față de soț, de datină și de responsabilitatea față de urmași, se
gândește la viitor. Monologul final al Vitoriei este expresia biruinței asupra morții, a
cugetului curat asupra josniciei.
În concluzie, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu e o creație epică în proză, de mari
dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri. În lumea evocată în
roman, „a trăi după dreptate” este un comandament suprem și atotcuprinzător ce se aplică nu
numai domeniului moral, ci și tuturor aspectelor vieții desfășurate conform acțiunii.