Tema-Romana Pallo Andrei

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat in 1930 apartine realismului cu

o nota mitica ( derivata din totalitatea traditiilor si superstitiilor prezentate, dar si din
cadrul temporal asemenea basmelor, actiunea e plasata in illo tempore.) Romanul
”Baltagul” a fost considerat una din cele mai reusite scrieri ale lui M. Sadoveanu inca de
la aparitie.
Este un roman traditional pentru ca se constituie ca o expresie a vietii satului
romanesc, a universului rural dar si a specificului personajelor: taranul este „ principalul
meu erou” marturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine idilica a taranului, de
un pitoresc profund, diferit de taranul constient moral al lui Slavici sau de cel crud,
brutal al lui Rebreanu si mai apoi Preda. De asemenea romanul valorifica traditii
romanesti: oierit, tors, ritualuri de sarbatori, nunta, inmormantare, botez etc. Lumea lui
Sadoveanu este puternic inradacinata in credinta crestina specifica poporului roman dar
si in obiceiurile precrestine precum vizita la baba Maranda, multimea superstitiilor de
care tine seama cu atentie. Baltagul este si roman mitic pentru ca zugraveste o civilizatie
veche pastorala si valorifica mituri precum cel al transhumantei (Miorita) sau cel al
coborarii in Infern (Isis si Osiris).
 O alta trasatura este perspectiva narativa obiectica care incadreaza romanul intr-
un roman realist: postura naratorului centrala este preluata insa de catre Vitoria in
momentul parastasului, ea relatand foarte detaliat circumstantele uciderii sotului sau.
Aceasta rocada imprima naratiunii un ritm mai alert, cititorul fiind intens implicat in
actiune.

O prima scena relevanta pentru tema textului este gasirea lui Lipan in rapa. Din
punctul de vedere al suspiciunilor Vitoriei, acest moment este sfarsitul calatoriei, odata
cu depistarea osemintelor lui Nechifor. Pe de alta parte, momentul e punctul care
declanseaza actiunea de razbunare. Simbol central fiind rapa, un simbol al mortii. Acest
simbol marcheaza o coborare in infern care reprezinta moartea lui Nechifor si
renasterea lui Gheorghita precum si maturizarea acestuia. Suspansul este bine conturat
prin aglomerarea enumeratilor oase risipite cu zgarcuirile umede. Utilizarea arhaismelor
si regionalismelor confera textului autenticitate si culoare locala. Scena se incheie cu
replica femeii:” Gheoghita!” care reprezinta numele de botez al sotului ei folosit doar in
intimitatea lor. Fiul tresare la aceasta replica, momentul marcand preluarea autoritatii
familiale de catre fiul lui Lipan.
 O a doua scena este scena razbunarii, praznicul parastasului care reprezinta
finalul calatoriei si dezvaluirea adevarului. In confirmarea suspiciunilor, Vitoria da
dovada de o inteligenta si o viclenie aparte. Ii invita pe vinovati la parastas. Atitudinea
Vitoriei ii face pe acestia sa realizeze ca fapta lor a fost descoperita, moment in care este
indusa starea de panica. (“de ce ma tot fierbi si ma intepi atat?”) Femeia ii da fiului ei
baltagul, apoi vorbeste deodata cu alt glas. In momentele de maxima tensiune, Vitoria e
stapana pe sine:” Ce te uiti, Gheorghita, asa la baltag? intreba ea dupa aceea, razand,
este scris pe el ceva?” Cand Bogza cedeaza, femeia pare uimita si rosteste cu mirare
sentinta finala:” Pe baltag e scris sange, iar acesta e omul care l-a omorat pe tatal tau.”
Bogza e lovit de Gheorghita cu baltagul si sfasiat de Lupu. Criminalul marturiseste si isi
cere iertare, femeia il iarta ”Dumnezeu sa te ierte”- calitatea ei de buna crestina.
Rosteste iertarea pentru trecerea marelui prag.

Titlul, dincolo de semnificatia denotativa, simbolizeaza  dezechilibrul in ordinea

cosmica a lumii, si, de asemenea,  restabilirea necesara a organicitatii lumii. Baltagul
(toporul cu doua taisuri) este un obiect simbolic, ambivalent: arma a crimei si
instrumentul actului justitiar, reparator. In roman este vorba despre doua astfel de
instrumente: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care ”stie multe” si pe care ”e scris
sange”, dar si cel nou, faurit pentru Gheorghita, ramas nepatat si pe care il asteapta
datoriile viitorului.

Naratiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent si omniscient

reconstituie in mod obiectiv, prin tehnica detaliului si observatiei, lumea satului din
munteni si actiunile Victoriei. Desi naratorul omniscient este unic, la parastasul sotului,
Victoria preia rolul naratorului. Inteligenta si calculata, ea reconstituie crima pe baza
propriilor deductii si o povesteste veridic celor prezenti, ceea ce ii determina pe
criminali sa-si recunoasca vina in fata satului si a autoritatilor.

Timpul derularii actiunii este vag precizat, prin repere temporale: “aproape de Sf
Andrei, In Postul Mare, 10 Martie.” Cadrul actiunii este satul Magura Tarcaului, zona
Dornelor si a Bistritei, dar si cel de campie, Cristesti, in Balta Jijei. Fiind un roman realist
prin veridicitate, traseul urmar de Victoria impreuna cu Gheorghita, pe urmele lui
nechifor contine totponime existente pe harta. Romanul este structurat in 16 capitole
cu actiune desfasurata cronologic, urmarind momentele subiectului.
 In cele saisprezece capitole, precedate de o legenda fascinanta, sunt povestite, in
principal, actiunile Vitoriei Lipan de a afla adevarul despre absenta sotului ei si de a
implini dreptatea, prin pedepsirea raufacatorilor. Specific romanului este si conflictul
interior al eroinei, ilustrat prin zbuciumul profund al sufletului ei chinuit de
incertitudine, in care se manifesta un drum launtric sinuos, de la neliniste la adevar,
numit labirint interior, care contureaza un personaj mult mai complex decat in povestire
sau nuvela. Cele saisprezece capitole ale romanului evidentiaza trei idei esentiale:
Primele sase capitole cuprind asteptarea femeii dominate de neliniste si speranta, de
semne rau prevestitoare, se prezinta gospodaria Lipanilor, oamenii si obiceiurile locului.
Capitolele sapte-treisprezece ilustreaza cautarile Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor
Lipan, in care sunt trimiteri la obiceiuri si traditii (botez, nunta), precum si descrierea
locurilor abrupte ale muntilor. Ultima parte (capitolele paisprezece-saisprezece)
evidentiaza gasirea ramasitelor pamantesti ale lui Nechifor, ritualul inmormantarii,
demascarea criminalilor, infaptuirea actului justitiar, si ideea de ciclicitate existentiala a
vietii catre moarte si din nou la viata, "sa luam de coada toate cate-am lasat".
Vitoria este personaj principal al romanului pe langa Nechifor, personaj absent.
Este o figura reprezentativa pentru locuitorii munteni, o eroina populara, un „exponent
al spetei” taranului roman (G. Calinescu).
Nechifor este personajul absent, personaj exponential pentru ca in jurul lui se invarte
toata actiunea romanului. El este tipul munteanului, stapan al naturii, om cu „inima
usoara si blanda”, caruia ii placea sa petreaca si sa binedispuna lumea la nunti. Barbatul
reflecta tragismul existentei traditionale romanesti.

Ca sotie da dovada de iubire. Marturia ei: „n-am sa mai am hodina cum n-are

paraul Tarcaului pan ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan” subliniaza atasamentul si
devotamentul profund pe care il are fata de Nechifor, fiind pregatita sa-l urmeze chiar si
in moarte. Astfel, Vitoria cutreiera muntii in cautarea osemintelor lui Nechifor pentru a
le ingropa, dupa oranduire. Desi nu se departase niciodata prea mult de satul sau,
in toate greutatile intampinate in drumul sau si in investigatiile facute
demonstreaza darzenie si tenacitate, ducandu-si la capat misiunea propusa. Acelasi
atasament este surprins si in scena finala a romanului, cand Vitoria are grija ca trupul
sotului sa fie ingropat si cinstit dupa toate datinile stramosesti. Cand, dupa
inmormantare, vorbeste despre conditiile in care acesta a murit, marturiseste ca desi nu
a fost acolo, cunoaste detaliile crimei: „Mi-a spus Lipan, cat am stat cu dansul, atatea
nopti, in rapa.”, reflectand stransa legatura ce s-a consolidat intre ei pe parcursul anilor.
 Conflictul exterior, initial este cel mioritic. Doi oieri il ucid pe al trei-lea pentru a-i
pune mana pe bani si pe turme. Disparitia baciului muntean va cauza un alt conflict
exterior intre sotia lui si ucigasii sai, conflict bazat pe dorinta de razbunare, dar si pe
intentia de a echilibra balanta dreptatii.

Conflictul interior nascut in sufletul Vitoriei, care pe masura ce intelege ca

Nechifor Lipan, “dragostea ei de douazeci si mai bine de ani“, a murit. Zbuciumul ei
launtric nu isi gaseste rezolvarea decat atunci cand osemintele sotilui sau sunt ingropate
crestineste, iar vinovatii, pedepsiti.

In concluzie, Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu este o specie a genului

epic, in proza, de mare intindere, cu actiune concentrata si cu o intriga bine evidentiata.
Personajele, puternic individualizate, sunt angrenate in conflicte puternice, iar structura
narativa contureaza o imagine profunda a sufletului taranesc si a vietii patriarhale.
Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin
descriere si indirect, din propriile fapte, ganduri si vorbe, cu ajutorul dialogului si al
monologului interior. Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu apartine realismului
mitic deoarece este un roman realist in sensul cel mai propriu.