În perioada interbelică, romanul românesc evoluează pe două direcții caracterizate de

formule estetice diferite: pe de o parte, romanul obiectiv realist, despre care G. Călinescu afirmă
că nu și-a epuizat încă posibilitățile în literatura română și, pe de altă parte, romanul subiectiv
modern, al autenticității și al experienței, influențat de orientările romanului din literatura
occidentală.

Romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, este un roman interbelic,
obiectiv, realist, tradițional, de factură mitică.

Dimensiunea tradițională a operei se leagă, în principal, de aspectele inspirate din

mitologia românească și din obiceiurile și tradițiile circumscrise spațiului arhaic autohton. Critica
literară recunoaște în această proză legătura directă cu mitul transhumanței din balada populară
Miorița, de asemenea și o continuare a intrigii din textul popular. Astfel, Perpessicius vede în
Baltagul „reconstituirea acelei crime păstorești despre care vorbește balada Mioriței”, iar G.
Călinescu observă că scriitorul depășește cu mult această temă, deși „Cazul din Baltagul e, în
punctul de plecare, acela din Miorița.” Prima legătură cu balada populară se face prin mottoul
operei, reprezentat de versurile „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ș-un câne…” Acestea anunță
intriga operei și problema crimei săvârșite în lumea pastorală. Asemănările cu balada se observă
apoi la nivelul personajelor și al acțiunii: ciobanul moldovean - Nechifor Lipan în roman - este
ucis de doi confrați („baciul ungurean și cu cel vrâncean” - în baladă, Calistrat Bogza și Ilie
Cuțui - în roman), iar mama - în baladă, respectiv soția - în roman, pleacă în căutarea lui. Dacă
intenția crimei se oprește în baladă la momentul complotului, moartea ciobănașului fiind doar
ipotetică („și de-a fi să mor”), în roman, moartea lui Nechifor Lipan capătă contur de la începutul
operei, odată cu bănuielile femeii și cu semnele care i se arată, devenind o realitate concretă la
descoperirea osemintelor acestuia. Pe lângă ilustrarea acestor elemente de mitologie românească,
Alexandru Paleologu, în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, face
legătura dintre romanul Baltagul și mitul egiptean al lui Osiris, față de care găsește mai multe
asemănări: Vitoria-Isis, Gheorghiță-Horus, Lupu-Anubis, împrăștierea osemintelor celui răpus și
existența unui instrument care ajută în căutare. Tot de factură tradițională este reprezentarea în
roman a unei întregi serii de idei și credințe religioase, practici și ritualuri specifice lumii satului
și tradiții păstorești după care se organizează viața muntenilor.

Pe de altă parte, Baltagul este un roman realist, caracterizat prin reprezentarea verosimilă a
realității, prin elemente de veridicitate și prin obiectivitatea perspectivei narative. Realismul este
un curent literar apărut în literatura franceză, în prima jumătate a secolului al XIX-lea ca reacție
la sensibilitatea subiectivă și la imaginația promovate de romantism. Împotriva acestora, proza
realistă își propune o reflectare veridică și verosimilă a realității, bazată pe imitarea cât mai fidelă
a datelor acesteia, fără idealizarea ei. Analizând aspectele legate de mit, în paralel cu cele ce țin
de realismul formulei narative a operei, criticul literar Nicolae Manolescu observă, în capitolul O
femeie în țara bărbaților, din volumul Arca lui Noe, că predominante sunt în acest roman
caracteristicile prozei realiste, deoarece „mitul s-a alterat prin istorie” și romanul vorbește despre
„o lume nouă, bazată pe acumularea capitalului”.

Verosimilitatea acțiunii operei este asigurată de tratarea unei problematici sociale, romanul
fiind o monografie a satului românesc de la munte, precum și de prezența unor tipuri de
personaje ușor de recunoscut în lumea rurală și în cea pastorală, cum ar fi: ciobanul înstărit,
femeia voluntară, iubitoare, păstrătoare de tradiții și dornică de dreptate, preotul sfătuitor, tânărul
care se inițiază în tainele vieții, criminalul care ucide din lăcomie etc. Elementele veridice din
roman contribuie la sporirea credibilității universului operei. Astfel, se observă că acțiunea este
plasată pe coordonate spațio-temporale reale; toponimele pot fi recunoscute pe o hartă geografică
(Tarcău, Măgura, Bistrița, Piatra-Neamț, Călugăreni, Farcașa, Dorna, Suha, Sabasa etc.), în timp
ce indicii temporali fixează în principal mari sărbători din calendarul creștin, după care se
orientează viața oamenilor în lumea veche românească: Sâmedru (Sfântul Dimitrie în calendarul
creștin ortodox), Sfântul Andrei, Postul Mare, Boboteaza, dar și date obiective, cum sunt cele de
joi, 9 martie, și vineri, 10 martie, ziua plecării Vitoriei Lipan în căutarea soțului ei.

Tema romanului Baltagul este de factură tradițională și vizează condiția țăranului de la

munte care învață să trăiască la întâlnirea dintre două lumi: una veche, cu tradiții și obiceiuri care
ordonează existența oamenilor, lumea țăranilor de la munte, în care naratorul notează că „toate se
urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, și una nouă, „de devale”, cu
elemente de civilizație mai greu acceptate de țăranul conservator, dar care pătrunde în existența
acestuia și se amestecă cu ea, fiind asimilată în final („Nechifor Lipan le cunoștea pe toate și știa
orișicând la ce uși să bată și la ce slujbași să se înfățișeze, căci el umbla din tinereță în țara
cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbăticie. O ajungea mintea ce are de făcut,
însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială.”)

În călătoria pe care Vitoria o face în căutarea soțului, ea învață elementele noii civilizații
pe care o descoperă, legile ei, cărora trebuie să se supună; alături de practici specifice lumii
arhaice, cum sunt ritualurile religioase (botezul, nunta, înmormântarea) sau „ghicitul” babei
Maranda, Vitoria se supune și legilor stăpânirii lumești, administrative. De exemplu, după
descoperirea osemintelor lui Nechifor, ea îndeplinește cele necesare odihnei veșnice a mortului
și, deși realizează propria investigație și intuiește criminalii, înțelege să lase în seama
autorităților anchetarea crimei. O altă temă a operei este maturizarea lui Gheorghiță, ceea ce face
din această operă un bildungsroman. Călătorind alături de mama lui, flăcăul se inițiază în tainele
lumii, învață de la ea și de la oameni, iar cel mai important este faptul că, în final, prin gestul
lovirii criminalului, își desăvârșește simbolic formarea, fiind pregătit să preia îndatoririle de
bărbat ale tatălui.

Un episod semnificativ pentru tematica operei este cel al coborârii în râpa în care sunt
descoperite osemintele lui Nechifor Lipan. Momentul este fixat în finalul capitolului XIII și
începutul capitolului XIV, fiind reprezentativ pentru evoluția conflictului și pentru maturizarea
lui Gheorghiță. În ceea ce privește tema condiției țăranului, secvența ilustrează destinul lui
Nechifor care a căzut victimă complotului celorlalți ciobani, dar și reușita investigației Vitoriei.
Găsirea osemintelor este rezultatul unui demers complicat în care Vitoria, ajutată de Gheorghiță,
a căutat cu perseverență urma soțului dispărut. Ajutați de câinele Lupu, cei doi coboară într-o
râpă situată pe versantul muntelui, între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor, iar acolo
descoperă trupul abandonat al lui Nechifor. Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine și prima
rânduială pe care o face este să acopere osemintele, apoi aprinde o făclie de ceară și îl
însărcinează pe Gheorghiță să păzească locul și lumina cât timp ea merge să cheme autoritățile.
Pentru Gheorghiță, momentul este încărcat de tensiune, băiatul coboară primul în râpă, iar când
ajunge mama lui, îl găsește plângând. Rămas singur, i se face o frică pe care zgomotele
necunoscute din jur o amplifică. Naratorul observă legătura mistică între elementele naturii și
spiritul celui mort: „Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în
zboruri, în chemări.” Trăirile copilului sunt firești și specifice etapelor maturizării pe care le
parcurge, dar mama îl mustră pentru momentul lui de slăbiciune: „ ̶ Vai, băiete, (…) cum nu
înțelegi tu o datorie ca asta!”

O altă secvență reprezentativă pentru tema romanului, definitorie pentru ideea de dreptate,
dar și de tradiție și datorie morală împlinite („mandat etic”, cum o numește Paul Georgescu), este
cea a praznicului, care încheie romanul. După înmormântarea lui Nechifor, la praznic iau parte
atât oamenii din localitatea Doi Meri, oficialitățile, cât și criminalii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui,
invitați de Vitoria ca buni creștini. Ea se arată bine intenționată față de subprefectul Anastase
Balmez, dar strategia ei este să adune în același loc autoritățile și suspecții pentru ca „să-l
împungă” pe criminal, forțându-l să se autodenunțe. Inițial, punctul de plecare al discuției este
baltagul lui Bogza, pe care Vitoria îl studiază cu atenție, sugerându-i lui Gheorghiță să vadă dacă
pe el nu scrie ,,sânge”. Tehnica femeii îl neliniștește pe cel vizat, dar Vitoria continuă cu
prezentarea unui scenariu al crimei așa cum spune ea că i l-a povestit chiar Nechifor cât a stat cu
el în râpa în care i-a descoperit osemintele. Vitoria știe că nu are nicio dovadă a vinovăției
criminalilor, dar tehnica ei inteligentă are ca efect autodemascarea lui Bogza. Acesta
reacționează violent, lovește, se înfurie, astfel încât Gheorghiță este nevoit el însuși să îl loveasca
cu baltagul. Gestul băiatului capătă semnificații simbolice pentru că arma cu două tăișuri care
fusese instrument al crimei, devine acum armă de apărare și mai ales de răzbunare ca gest de
înfăptuire a dreptății. Lovitura băiatului nu este mortală, ci doar simbolică; Bogza este ucis de
câinele Lupu, iar în agonie își mărturisește crima. Această secvență este foarte importantă pentru
mai multe aspecte ale operei: marchează deznodământul, subliniază descoperirea adevărului,
maturizarea lui Gheorghiță și mai ales respectul tradiției prin ceremonialul înmormântării, al
integrării sufletului celui mort în ordinea divină.

Acțiunea romanului Baltagul este structurată în șaisprezece capitole fără titluri. Este
plasată în regiunea de munte a Moldovei, în zona Tarcăului din județul Neamț și se desfășoară pe
parcursul câtorva luni (de la sosirea iernii până în primăvară), de-a lungul unui traseu care
cuprinde localități ce urcă spre zona nordică, a ținutului Sucevei, unde plecase Nechifor Lipan
după oi.

Evoluția conflictului este organizată de-a lungul acestor capitole în trei etape: Capitolele I
– VII prezintă etapa premergătoare drumului făcut de Vitoria în căutarea soțului dispărut.
Îngrijorată de absența prelungită a lui Nechifor, femeia începe să interpreteze visele și semnele
naturii ascultându-și cele mai negre presimțiri. Merge la preot pentru a cere sfaturi, dar și la baba
Maranda, pentru a-i ghici urma soțului dispărut. Când este convinsă că Nechifor nu se va
întoarce, începe să facă pregătiri pentru a pleca în căutarea lui. Îl cheamă pe Gheorghiță acasă de
pe Valea Jijiei, unde era plecat pentru a avea grijă de turma de oi, îi face un baltag, vinde din
produse pentru a avea bani și o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratec pentru a o lăsa în grija
maicilor de acolo. Toate aceste întâmplări și pregătiri sunt cuprinse între sărbătoarea Sfântului
Andrei (30 noiembrie) și Sărbătoarea Tuturor Sfinților (9 martie). Capitolele VIII – XIII
urmăresc drumul făcut de Vitoria împreună cu Gheorghiță în căutarea lui Nechifor. Prima parte a
drumului, până la Călugăreni, o fac împreună cu negustorul David, care o învață pe femeie să
citească semnele și să se ferească de pericole. În continuare, cei doi trec prin diverse localități:
Farcașa, Borca, Cruci, Dorna. În aceste locuri și în cârciumi, Vitoria întreabă de prezența lui
Nechifor și urmărește semnele trecerii bărbatului până la Suha unde este însoțit de ciobanii
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. La Sabasa, urma lui Nechifor dispare, ceea ce o determină pe
femeie să creadă că el a fost ucis între Suha și Sabasa. Acolo, în râpa adâncă din dreptul Crucii
Talienilor, ea descoperă osemintele soțului. Capitolele XIV – XVI conțin investigația făcută de
Vitoria pentru descoperirea criminalilor. La Doi Meri, ea pune întrebări nevestelor celor doi
ciobani, îi cheamă pe aceștia în fața autorităților, iar la praznicul de înmormântare îi determină să
își mărturisească crima, scoțând astfel la lumină adevărul.

Incipitul operei se constituie dintr-o legendă spusă de Nechifor Lipan la cumetrii și la

nunți, legendă al cărei subiect devine pretext pentru problematica operei: condiția țăranului de la
munte al cărui destin hărăzit de Dumnezeu este să îndure cu „o inimă ușoară” greutățile vieții.
Conform legendei, sosiți ultimii și târziu la împărțirea darurilor divine de la alcătuirea lumii, din
cauza drumului primejdios prin munte și obositor, muntenilor, nemairămânându-le comori
materiale, li se dă o inimă ușoră care să îi bucure: „Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă face.
Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al
vostru. Să vă pară toate bune (…) și s-aveți muieri frumoase și iubețe.” Din punct de vedere al
evoluției conflictului, acțiunea este plasată inițial în preajma sărbătorii Sfântului Andrei, iar
incipitul surprinde îngrijorarea Vitoriei Lipan cu privire la absența soțului ei, plecat de-acasă
după niște oi la Dorna încă de la Sâmedru (Sfântul Dumitru).

Finalul romanului, din punct de vedere al evoluției conflictului, înregistrează

deznodământul cu descoperirea și pedepsirea criminalilor. Din punct de vedere al discursului
narativ, finalul conține un monolog al Vitoriei prin care aceasta pune în ordine aspectele legate
de existența ei și a copiilor după înmormântarea lui Nechifor. Astfel, femeia plănuiește în mod
foarte pragmatic praznicele de pomenire a lui Nechifor, organizarea turmelor de oi și aducerea
Minodorei de la mănăstire, unde fusese lăsată în grija maicilor, pentru a vedea mormântul tatălui.

Titlul romanului este un element compozițional care dă nume întregului univers al operei,
este marcă de identificare pentru acesta și deschide perspectiva de lectură. Este alcătuit dintr-un
substantiv comun articulat hotărât, care denumește unealta de muncă specifică lumii oierilor, dar
și arma de apărare împotriva animalelor sălbatice. Cele două tăișuri ale baltagului sugerează
dualitatea lumii: binele și răul, armă de apărare și instrument al crimei. Obiectul se regăsește de
câteva ori în roman: înainte de plecarea în călătorie, Vitoria îi dă fierarului să-i facă un baltag
nou lui Gheorghiță, pe care îl va sfinți părintele Daniil Milieș. Cu acesta, flăcăul este îndemnat,
pe drum, să-l lovească pe un bărbat care se apropie necuviincios de mama sa. Când este
descoperit trupul lui Nechifor, Vitoria observă în craniu urma unei lovituri de baltag, iar în final,
baltagul lui Bogza – arma crimei - devine armă de înfăptuire a dreptății și a răzbunării cu care
lovește Gheorghiță.

Așadar, romanul Baltagul surprinde într-un fir epic concentrat un conflict din lumea
pastorală a muntenilor, devenit pretext pentru o frumoasă monografie a satului moldovenesc aflat
între forța de manifestare a tradițiilor vechi și zona de influență a civilizației unei lumi noi,
monografie realizată cu mijloacele specifice prozei realiste, de factură mitică.