Personajul literar este instanța desemnată de autor ca, prin acțiunile sale, să ilustreze o serie

de caracteristici și de trăiri umane reprezentative pentru viziunea lui despre lume; în proză, prin
intermediul personajului, autorul își transmite în mod indirect ideile, gândurile și sentimentele și
pune în evidență acțiunea operei.

În roman, personajul se distinge prin complexitatea profilului moral, spațiul epic amplu
oferindu-i mai multe posibilități de manifestare, el poate evolua, în egală măsură, de-a lungul
unui conflict exterior, cât și în cadrul conflictului interior.

Ion al Glanetașului este personajul principal eponim din romanul lui Liviu Rebreanu, cea
mai realizată proză a autorului și primul roman românesc modern, în accepțiunea criticii literare.
Tipologic, romanul Ion se încadrează în categoria romanului interbelic realist, obiectiv și
tradițional prin tematica rurală, iar protagonistul este imaginea emblematică a țăranului ardelean
dominat de patima posesiunii pământului. Conform afirmațiilor romancierului, din volumul
”Mărturisiri”, personajul este corespondentul ficțional al lui Ion Boldijar al Glanetașului, tânărul
din vecini care îi spune autorului că toate necazurile sale vin din lipsa pământului, tânăr care
însumează și imaginea țăranului anonim îmbrăcat în straie de sărbătoare pe care Rebreanu îl vede
sărutând pământul, conform aceleiași evocări.

Reper 1 : – prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales;

Din punct de vedere social, Ion este un țăran sărac care urmărește să își depășească
această condiție. Fiul Zenobiei și al lui Alexandru Pop al Glanetașului are nostalgia unei condiții
sociale superioare, căci la măritiș, mama sa avusese zestre, pe care tatăl o risipește. În capitolul al
doilea, ”Zvârcolirea”, naratorul notează evoluția flăcăului: ”Nicio brazdă de moșie nu s-a mai
înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei.” Umilit în fața întregii comunități rurale cu
apelativul ”sărăntocule”, Ion ”se scutură de sărăcie” prin zestrea Anei și, ca ginere al lui Vasile
Baciu, intră în posesia pământului dorit, ajungând astfel invidiat de George Bulbuc, un tânăr
”bocotan”, pentru strategia care îi facilitează ascensiunea socială. Valorile morale care îi
completează profilul trădează dualitatea, dar și complexitatea personajului, căci el este, pe de o
parte, harnic și iubește pământul și munca acestuia, iar pe de altă parte încalcă legile morale ale
comunității pentru a-și atinge scopul: alege compromisul, determinând prin minciună și
înșelăciune destinul tragic al Anei, care-i devine victimă. Din punct de vedere psihologic, eroul
se definește prin obsesia pentru pământ (Nicolae Manolescu îl numește ”Țăranul obsedat de
pământ”), la care se adaugă instinctualitatea agresivă, impulsivitatea, viclenia, hotărârea și
ambiția. Pendulează între ipostaza de posesor și cea de posedat al pământului căci, ascultând de
glasul acestuia, devine rob al instinctului de posesiune, ceea ce îi va și aduce sfârșitul tragic.

Din punctul de vedere al portretului fizic, personajul nu este bine definit, deoarece
intenția artistică este aceea de a zugrăvi o tipologie umană, nu un chip, însă atrag încă de la
început atenția detalii ale fizionomiei aflate în directă legătură cu profilul moral: ochii sunt
„negri și lucitori ca două mărgele vii”, „braţele lui vânjoase şi ocrotitoare”, la care se adaugă
observația plină de însemnătate: „avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug
neprefăcut”. Inteligența (admirată de E. Lovinescu și contestată de G. Călinescu), hărnicia,
puterea de muncă și priceperea sunt calități ale eroului, însă toate se subordonează
instinctualității, dominantă caracterială a eroului.

Reper 2: – evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două secvențe/episoade

narative comentate;
Secvența horei, din primul capitol al romanului, care, de altfel, deschide acțiunea propriu-
zisă a operei, este definitorie pentru temă și pentru construcția personajului prin faptul că
surprinde atât imaginea țăranului reprezentativ pentru zona Ardealului, cât și principalele
conflicte ale operei. La horă, figura emblematică ce se desprinde din galeria de portrete de țărani
este a lui Ion, protagonistul operei. Țăran sărac, dar tânăr și plin de o forță vitală, Ion dansează cu
Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre cei mai înstăriți săteni, deși o iubește încă pe Florica, o
fată frumoasă, dar săracă, la care a renunțat tocmai pentru că zestrea Anei îl atrage mai mult. Se
observă chiar din această alegere conflictul interior al personajului, generat de cele două
coordonate care dau și titlurile celor două părți ale operei: ”glasul pământului” și ”glasul iubirii”.
În plus, hora este reprezentativă pentru ilustrarea stratificării sociale a comunității rurale și aici se
observă și un puternic conflict social, definitoriu pentru această lume ce are în centrul
preocupărilor problema pământului. La horă, oamenii stau așezați în funcție de clasa din care fac
parte: de o parte se află ”sărăntocii”, din rândul cărora se desprind, pentru început, două chipuri:
văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, în curtea căreia se ține hora, și Ion, în timp ce, de
cealaltă parte, se află ”bocotanii” și mica intelectualitate a satului. Dintre ”bocotani”, două figuri
se evidențiază: Vasile Baciu, care îl umilește pe Ion în fața tuturor numindu-l ”sărăntoc”,
”tâlhar”, ”hoț”, ”fleandură” și interzicându-i să se apropie de fata lui („— Ce ți-am spus eu ție,
sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu (...)— Am să-ți poruncesc, tâlharule, și
dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge!”) și George Bulbuc, tânărul avut pe care
Vasile Baciu și-l dorește ca ginere și care ar fi vrut el însuși să se însoare cu Ana („— Uite-l,
domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi
dumneata fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!...”). Tensiunea mocnită dintre cei
doi, George și Ion, se va concretiza imediat după horă într-o încăierare în care Ion îl lovește pe
George cu un par, faptă pentru care va fi mustrat în biserică de preotul Belciug.
Secvența sărutării pământului, cuprinsă în capitolul IX (”Sărutarea”) al operei este
reprezentativă pentru patima lui Ion pentru pământ; conform opiniei critice a lui Nicolae
Manolescu din vol. „Arca lui Noe”, Ion este ”Țăranul obsedat de pământ”. Dincolo de condiția
firească a țăranului care își leagă existența de posesia pământului, la Ion, dorința de pământ ia
forme patologice, transformându-se într-o obsesie care îi va marca, de altfel, destinul. După ce
obține, prin amenințare cu procesul, zestrea Anei promisă de Vasile Baciu înainte de nuntă, Ion,
bucuros și nerăbdător să-l lucreze, iese imediat ce s-a desprimăvărat pe câmp, îmbrăcat în straie
de sărbătoare și, într-un gest în care se confundă iubirea de pământ cu erosul, se apleacă și îl
sărută (”Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le
vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase (...) Îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări.”). Confuzia planurilor este evidentă și
explicabilă psihologic prin faptul că, odată ce a renunțat la iubirea Floricăi pentru pământul Anei,
aici își concentrează Ion toate energiile, iar satisfacția atingerii scopului vine să compenseze
iubirea neîmplinită: ”Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte
grele, o ceată de balauri îngrozitori.” Gestul în urma căruia rămâne cu mâinile pline de huma
neagră ”ca niște mănuși de doliu” prefigurează, însă, moartea tragică a eroului, din final, și cauza
ei.

Reper 3: – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru

construcţia personajului ales din textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, titlu,
modalități de caracterizare, incipit, final, limbaj, etc.)

Conflictul operei se desfășoară atât în plan exterior, cât și în planul interior al

personajului principal. În plan exterior, conflictul evoluează pe două planuri: unul principal,
care urmărește destinul lui Ion Pop al Glanetașului, protagonistul operei, și unul secundar, care
urmărește destinul familiei Herdelea.
În plan principal se află acțiunile și întâmplările care îl au în centru pe Ion; dintre acestea,
cele care privesc neînțelegerile dintre Ion și Vasile Baciu sau rivalitatea tânărului cu George
Bulbuc sunt reprezentative pentru condiția lui socială și morală. Dorința de a se căsători cu Ana
pentru a obține, prin zestre, pământul lui Vasile Baciu, îl aduce pe Ion față în față cu împotrivirea
”bocotanului” care, recunoscând intenția de parvenire a tânărului, se împotrivește nu atât pentru
a-și proteja fiica de o căsătorie nefericită, cât pentru a zădărnici planul ”sărăntocului” și a-și
conserva, în acest fel, averea. Ginerele dorit este George Bulbuc, un tânăr înstărit pe care Baciu îl
consideră demn de a a o lua pe Ana de soție; din primul capitol, rivalitatea dintre Ion și George
se manifestă în gesturi accentuat dramatice: în urma încăierării de după hora la care fusese umilit
de Vasile Baciu, Ion îl lovește atât de tare pe George cu un par smuls dintr-un gard, încât
doborându-l, se simte răzbunat, împăcat și mândru de ”isprava” sa. Gestul său se construiește în
simetrie cu secvența din capitolul penultim al romanului, intitulat ”George”, în care soțul Floricăi
îl lovește pe rivalul său cu sapa, cu aceeași sete re răzbunare, omorându-l. În celălalt plan al
operei, dinamica socială este surprinsă în conflictul dintre învățător și preot, ce îl are, printre
altele, și pe Ion ca nucleu. După umilirea publică pe care preotul i-o face în biserică, Ion este
sfătuit și ajutat de învățător în relație cu autoritatea juridică, iar aceasta provoacă nemulțumirea
preotului. Evoluția conflictului interior ilustrează interesul autorului pentru analiza psihologică,
semn de modernitate în romanul interbelic. Acesta are în vedere dinamica stărilor personajului,
dictată de cele două ”glasuri”, de fapt porniri interioare ale individului dornic de a se împlini în
plan material și al iubirii. Așa cum se observă în scena sărutării pământului, la Ion planul erotic
se suprapune cu cel thanatic, chemarea pământului care îi va aduce moartea este chiar mai
puternică decât cea a iubirii, înăbușită inițial, dar care se manifestă ulterior, generând situația
tragică și făcând din Ion, așa cum observă Nicolae Manolescu, ”o victimă măreață a fatalității”.
La nivelul modalităților de caracterizare, se observă trăsături caracterologice ale
personajului redate prin caracterizarea directă, făcută de narator (”Era iute și harnic ca mă-sa.
Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila” sau ”...veșnic s-a înarmat într-o hotărâre
pătimașă”) ori de alte personaje (George îl vede ”arțăgos ca un lup nemâncat”, în timp ce
familia învățătorului îl consideră, prin vocea doamnei Herdelea, ”băiat cumsecade [...] muncitor
[...] harnic [...] săritor [...] isteț.” Prin autocaracterizare se evidențiază conflictul psihologic și
dinamica interioară a personajului: ”Mă moleşesc ca o babă năroadă! Parcă n-aş mai fi
în stare sămă scutur de calicie! Las’ că-i bună Anuţa... Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul
norocului pentru nişte vorbe.”
Prin caracterizarea indirectă, din atitudine, gesturi, fapte, reiese portretul unui personaj brutal
care își urmărește cu îndârjire scopul, indiferent la suferința pe care o provoacă. La horă
dansează cu Ana, o seduce și o lasă apoi însărcinată, rămânând nepăsător la suferința fetei până
primește zestrea, o abandonează pe Florica pentru a se însura cu fata ”bocotanului”, îl bate crunt
pe George, apoi i se arată prieten pentru a fi aproape de soția acestuia, este brutal cu Ana și cu
părinții, indiferent față de propriul copil, dar în permanență preocupat de pământ. La nuntă este
mai atent la strângerea darului decât la mireasa care suferă în tăcere, ba chiar o ceartă când o
vede că plânge: ” — Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare.” Responsabil
pentru sinuciderea Anei, acționează în continuare în afara moralei și se întoarce la Florica,
măritată cu George, fiind în final ucis de acesta din urmă, ca semn al unui destin tragic ce nu
poate lăsa nesancționată o astfel de conduită.

Relația de simetrie dintre incipit și final este specifică prozei realiste și prin această
simetrie autorul își exprimă o viziune conform căreia lumea este construită în baza unor relații de
tip cauză-efect. Din punct de vedere al construcției discursului romanesc, atât în incipit, cât și în
final se regăsește o secvență descriptivă prin care este reprezentată imaginea drumului care intră
și părăsește, apoi, satul Pripas. Aceleași repere (Râpele Dracului, Cișmeaua Mortului, Pădurea
Domnească) jalonează drumul, dar dintre acestea, cel cu semnificația cea mai profundă în plan
simbolic este crucea cu Hristosul de tablă ruginită: inițial, imaginea anunță cititorul că privirea
care înregistrează lumea romanului nu are intenția de a o idiliza și că acestă lume pare a-și fi
abandonat credința sau măcar preocuparea pentru viața spirituală; în final, ”o rază întârziată”
luminează fața Hristosului de tinichea ca semn al unei speranțe și al unei ”taine dureros de
necuprinse” în care se pierd suferințele și patimile omenești. În ceea ce privește evoluția
conflictului, hora realizează simetria dintre incipit și final. În incipit, la hora de duminică, se
conturează conflictele sociale și interioare care vor face substanța romanului, în timp ce în final,
hora înregistrează destinele schimbate: Florica, Ion, George, Ana lipsesc acum, alți tineri le-au
luat locul, dar raporturile sociale se organizează pe aceleași principii. Toma Bulbuc și Alexandru
Glanetașu deplâng destinele fiilor, Vasile Baciu este mustrat de preotul Belciug, în timp ce
lăutarii cântă Învârtita; tinerii se veselesc, domnii vin să salute mulțimea adunată, iar Ilie Onu,
ajuns capul flăcăilor își propune să se însoare cu ”cea mai frumușică fată din Pripas”, un fel de
compensație simbolică în plan moral a deciziei pe care Ion o ia, la hora inițială, și în urma căreia
renunță la dragostea celei mai frumoase fete, Florica, și dansează cu Ana. Dedicația finală a
cărții, ”Celor mulți umili” vizează caracterul de frescă socială al operei, în care destinele
individuale ale personajelor se pierd ”ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș”.
Așadar, Ion reprezintă figura emblematică a țăranului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea, harnic și iubitor de pământ care, pentru a-și depăși condiția socială umilă, face alegeri cu
efect dramatic asupra propriului destin și al celor apropiați. Sunt de reținut două opinii critice
care fixează memorabil imaginea acestui personaj. Astfel, Eugen Lovinescu afirmă: ”Ion e
expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu de
o s e b i r e ,   o   v o i n ț ă imensă: nimic nu-i rezistă.” , iar G. Călinescu nuanțează, contestând
inteligența personajului: ”Ion nu e însă decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc de
deșteptăciune. [...] Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei ființe reduse.”
[rețineți fragmente sau sintagme memorabile din aceste opinii sau le puteți parafraza]
Aveți 3 elemente compoziționale, vă alegeți doar două.