Ion

De Liviu Rebreanu
-caracteriare personaj-

Proza interbelică se dezvoltă pe două mari direcții: realismul și modernismul.

Romanul realist are ca modele în literatura europeană scriitori precum: Balzac,
Sthendal, Flaubert, Dickens, Tolstoi, iar în literatura română: Sadoveanu, Rebreanu,
Călinescu, Preda. Liviu Rebreanu este considerat adevăratul creator al realismului
românesc, „un realism al esențelor”
Publicată în 1920, opera literară „Ion” este un roman realist de tip obiectiv,
fiind numit de Eugen Lovinescu drept „cea mai puternică creație obiectivă a
lieraturii române”, doric deoarece „iluzia vieții este mai presus decât iluzia artei”
(Nicolaie Manolescu), aparținând prozei interbelice.
Roman monografic, „Ion” prezintă tradițiile, obiceiurile rurale din
Transilvania începutului de secol al XX-lea, insistând asupra evenimentelor
importante din viața omului: nașterea, nunta, moartea.
Încadrearea în rândul scrierilor realiste este dată de reprezentarea veridică a
realității ardelenești, reieșind interesul pentru aspectele sociale, fiind prezentată
stratificarea comunității rurale, în funcție de posesia pământului.
Altă trăsătură realistă, prezentă în roman, este tipicitatea personajelor. Astfel,
protagonistul este un exponent al unei categorii sociale, cea a țăranilor rudimentari,
dornici de pământ căci „ toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”(G. Călinescu)
Ion este personajul principal, eponim și rotund. Din punct de vedere al
statutului social, el este tipul țăranului sărac și respectatul comunității. Din punct de
vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule care folosește femeia ca mijloc
de parvenire. Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Procedeele de caracterizare de factură balzaciană, realizate din perspectiva
naratorului omniscient sunt întregite de procedee moderne ca introspecția,
monologul interior.
Prin tehnica basoreliefului, Ion domină celelalte personaje implicate în
conflict: Ana, Vasile, Florica, George.
Patima lui Ion pentru pământ este înnăscută. Deși fusese un elev inteligent și
silitor, părăsește școala, pentru că „de mic pământul i-a fost mai drag ca o
mamă”(Zvârcolirea).Ion știe că toate calitățile lui nu valorează nimic fără pământ.
„Glasul pământului” pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l. În contact cu pământul, Ion nu mai simte oboseala ci o energie stranie.
Insultat de Vasile Baciu, la horă, în fața satului, se simte rușinat și dornic de
revoltă. Îi reproșează că este sărac și îl numește „sărăntoc”, „hoț”, „tâlhar”. După
bătaia cu George, preotul îl dojenește în biserică, iar Ion se hotărăște „să fie cu
adevărat netrebnic”.

1
 Calculat și rece o seduce pe Ana, cu tenacitate, după un plan bine stabilit.
Apoi trece pe uliță „semeț și cu nasul în vânt”, sfidător și satisfăcut de reușita
planului său
În capitolul „Nunta”, autorul îl surprinde pe Ion între cele două glasuri,
devenite voci interioare care-l ademenesc succesiv. În momentul cununiei, îl
străfulgeră gândul : „Adică ce-ar fi dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în
lume sa scap de urâțenia asta?”, pentru ca în clipa următoare să-i vină în minte
pământurile și să adauge : „Ș i să rămân tot calic… pentru o muiere!” Odată stăpân
al pământului ei, Ana nu mai există. Nepăsător o lasă pradă calvarului ce o va duce
spre sinucidere. Ion trece peste tot ce este omenesc, orbit de patima pământului.
Scena în care Ion , amețit de fericire, îngenunchează și-și sărută pământul ca
pe o ibovnică, ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe. Când „glasul pământului”
tace, revine „glasul iubirii”. Ion se întoarce la Florica, pasiunea inițială „Să știu bine
că fac moarte de om și tot a mea ai să fii”, ignorând faptul că femeia devenise soția
lui George. Surprins noaptea la Florica, Ion este ucis cu sapa de George care nu este
decât un instrument al destinului.
Ion este caracterizat direct într-un registru stilistic colocvial, drept „iute și
harnic ca mă-sa”, voinic, dar sărac, ezitând între Ana și Florica. Duplicitar, la horă,
Ion „strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”.
Relațiile temporale și spațiale contribuie la caracterizarea personajului.
Semnele unui destin tragic intervin, chiar de la începutul romanului, prin detalii,
precum: „ dealuri strâmtorate”, „podul bătrân de lemn”, „Cișmeaua-Mortului, unde
picură veșnic apă de izvor”, „Râpele-Dracului” și „Pripasul pitit într-o scrântitură
de coline”. Scriitorul realist insistă, prin detalii semnificative : „ satul parcă e mort”.
Titlurile primului și ultimului capitol, „Începutul” și „Sfârșitul”, sugerează limitele
acțiunii și tragismul protagonistului.
Caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi și atitudini, este prezentă
permanent de-a lungul operei. Astfel, sunt evidențiate sentimentele lui Ion pe
parcursul conflictelor pe care le antrenează lupta sa de a intra în posesiunea
pământurilor lui Vasile Baciu. Protagonistul oscilează între brutalitate, ipocrizie și
încântare. Seducerea Anei și împingerea acesteia la spânzurătoare indică o
personalitate dominată de instincte. De altfel George Călinescu arată că: „nu din
inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei
ființe reduse”.
Conflictul central al romanului este declanșat de lupta pentru pământ, iar
personajul angrenat în această luptă este Ion.
Există o dublă viziune a autorului Liviu Rebreanu: asupra țăranului și asupra
satului. Viziunea asupra țăranului evidențiază un personaj tip – Ion Pop Glanetașul.
Viziunea asupra satului propune o imagine strict conflictuală a lumii din spațiul
ardelenesc. Astfel lumea satului este agitată de existența a 3 conflicte majore:
conflictul social generat de proprietatea funciară, conflictul erotic generat de
opțiunea pentru „ Glasul pământului” în defavoarea „Glasului iubirii” și conflictul
politic generat de ființa etnică.
2
 Conflictul exterior ilustrează confruntarea dintre Ion și Vasile Baciu, începută
în scena horei, când viitorul socru îl numește pe tânăr „sărăntoc” și „tâlhar”, pentru
că a dansat cu Ana, promisă lui George Bulbuc, un flăcău înstărit.
În concluzie, relația fundamentală din roman se stabilește între protagonist și
un personaj simbolic mai puternic decât el: pământul. Conflictul tragic dintre om și
pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ, de
iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în matricea
universală.