,, ION” de L.

REBREANU - roman realist, obiectiv, social,

Integrându-se realismului, ideologie ce presupune reflectarea în operă a viziunii despre lume a

autorului, Liviu Rebreanu este un scriitor interbelic, ,,ctitor al romanului realist
modern”(E.Lovinescu) alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat Bengescu. Liviu
Rebreanu este atât nuvelist: „Ruşinea”, „Răfuiala”, „Hora morţii”, „Catastrofa”, „Iţic Ştrul
dezertor”, dramaturg: „Plicul”, cât şi romancier: roman psihologic „Ciuleandra”, „Pădurea
spânzuraţilor”, social „Ion” , ,,Rascoala” , poliţist ,,Amandoi”.

ROMAN REALIST prin: obiectivitate, veridicitate, verosimilitate, tipologia personajelor,

caracter critic etc. Potrivit afirmaţiei lui M. Papahagi, Rebreanu ,,nu reproduce” şi ,,nu redă”
realitatea ci o ,,re-creează”,creeaza, aşadar, o altă realitate, cu legile ei.
COMPOZIŢIA 2 părţi cu titluri diferite: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii” fiecare avănd
cate un număr de capitole (6 şi 7) ale căror titluri validează conceptul de ,,mise en abîme” dand
textului SIMETRIE.
STRUCTURA este ,,bipolară” (cf.I.Bălu) discursul narativ desfăşurandu-se pe două planuri:al
ţăranilor(Ion) şi „compartimentul suprapus” (Silviu Angelescu) al intelectualilor, reprezentat de
familia Herdelea. Legătura e făcută de Titu Herdelea ca personaj liant , el este un personaj alter
ego.
RAPORT INCIPIT - FINAL
INCIPITUL este de tip ,,captatio-benevolentiae”, lectorul fiind introdus treptat în diegeză. El
nu coincide cu expoziţiunea şi conţine o descriere a drumului , drumul devenind o
adevărată ,,metaforă a romanescului”(N.Manolescu). Este descris drumul ce leagă şi desparte
deopotrivă cele două lumi :realitate şi ficţiune. ,,Ficţiunea trece astfel în realitate şi invers
graţie unităţii de ritm căutat”(Mircea Muthu). Pe drum ne întampină ,,o cruce strambă” pe care
se vede un ,,Hristos cu faţa spălăcită de ploi ce îşi tremură jalnic trupul”. În această descriere
sunt utilizaţi termeni din estetica uratului ca o anticipare a dramelor ce se vor produce.
FINALUL este ,,închis”(cf.Umberto Eco) el nu coincide cu deznodămantul. Între incipit şi final
se realizează o legătură căci universul rebrenian este , în general, un univers sferoid, închis,
rotund. Între incipit şi final există multe elemente comune conferindu-se textului circularitate.
În incipit este descrisă o zi de sărbătoare (hora duminicală ) iar în final hramul bisericii .Apare
aceeaşi cruce care de astă dată este descrisă în termeni din estetica frumosului: ,,faţa
poleită”, ,,rază întarziată”. Satul ne apare astfel ca un cronotop căci sub acţiunea timpului acest
spaţiu se va purifica: ,,Peste zvarcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare ştergand toate urmele”.
SUBSTRATUL ANTROPOLOGIC ŞI ELEMENTELE HIPOTEXT
Substratul antropologic vizează conexiunile pertinente ce se pot stabili între dimensiunile
operei şi cele ale realităţii. Astfel, Liviu Rebreanu va afirma în „Mărturisiri” că „Ion” îşi trage
originea dintr-o scenă pe care a văzut-o „într-o zi de începuturi de primăvară cand ,un ţăran
îmbrăcat în straie de sărbătoare s-a închinat în faţa pământului şi l-a sărutat ca pe o ibovnică”.
Autorul va mărturisi că „aproape toată desfăşurarea din capitolul I este de fapt, evocarea primelor
amintiri din copilăria mea”, şi că „tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din
vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac, a căror pricină a necazurilor el o vedea în faptul că
n-are pământ”(cap.Sărutarea).
Alte surse:
-bătaia primită de Rodovica fata unui ţăran înstărit care păcătuieşte cu cel mai ,,bicisnic” flăcău
din sat – descrisă iniţial în nuvela Ruşinea şi reluată ulterior in scena bătăii primită de Ana de la
tatăl său.
-conflictul dintre doi flăcăi finalizat cu uciderea unuia dintre ei – întamplare descrisă initial în
nuvela ,,Răfuiala” încorporată ulterior în roman.
-hora duminicală
PERSPECTIVA NARATIVĂ este obiectivă, auctorială, realistă cu un narator neimplicat şi
impersonal ,particularitate specifică operelor realiste.Narator omniscient, omniprezent, obiectiv
el identificandu-se cu autortul. El este un Creator, el dă viaţă personajelor sale şi tot el le
hotărăşte destinul. Potrivit aserţiunii lui N.Manolescu, ,,un narator omniscient şi omniprezent este
asemenea unei instanţe individuale necontestate şi autoritare”.
Vocea auctorială este fiinţa nevăzută care ne însoţeşte paşii în lumea ficţiunii, el
este ,,atotputernicia divină” (N.Manolescu).
In ,,Ion”, naratorul este heterodiegetic nararea fiind la pers a III-a el neimplicandu-se în
universul fictiv, viziune,,dindărăt” nonfocalizare.
TEMATICA este anticipată de titlurile celor două părţi ale romanului: tema socială dată de
problemática pămantului într-o societate în care ierarhia sociala se stabilea exclusiv pe criteriul
averii. În central romanului se află patima lui Ion pentru pămant ca ,,formă a instinctului de
posesiune”(N.Manolescu). Aceasta este dublată de tema iubirii.
CONFLICTUL central se desfăşoară în jurul ideii de pămant. Pentru ţăranul roman pămantul
a reprezentat ,,obiectul adoraţiei şi al spaimei, cauză a existenţei şi ocrotitor al fiinţei”(Aurel
Sasu). În discursul ţinut la primirea ca membru al Academiei Romane, discurs intitulat,,Lauda
ţăranului roman” L.Rebreanu afirma ca ,,la noi ţărănimea este izvorul romanismului pur şi
etern. La noi singura realitate permanentă, nealterabilă , a fost şi a rămas pămantul”.
În ,,Ion” pămantul este un suprapersonaj pentru că universul rebrenian este adanc diferenţiat iar
diferenţa se face doar după mărimea moşiilor. La întrebarea pe care orice lector ar putea-o
pune ,, de ce vrea Ion pămant”, chiar el ne răspunde: ,,pentru a fi în randul lumii”.
Identificăm şi unele conflicte secundare: un conflict exterior, social, între protagonistul
romanului, Ion şi tatăl Anei, dar şi un conflict interior, psihologic între cele două glasuri ce
sfaşie fiinţa lui Ion: al iubirii şi al pămantului.
REPERE DIEGETICE:
DETERMINAREA SPAŢIALĂ este precizată chiar în incipitul romanului prin metafora
drumului o adevărată ,,metaforă a romanescului”(N.Manolescu).Toponimia anunţă iniţial un
spaţiu real: Carlibaba, Jidoviţa, Armadia, pentru ca apoi, drumul să ,,dea buzna în Pripasul”
ascuns după o colină.Avem aici o suprapunere a biograficului cu romanescul deoarece Prislopul
copilăriei autorului se suprapune cu Pripasul ce aparţine ficţiunii. Drumul leagă şi desparte cele
2 lumi: realitatea şi ficţiune. Unele denumiri geografice au valoare anicipativă: Rapele-
Dracului, Cişmeaua –Mortului etc.
DETERMINAREA TEMPORALĂ ne duce la începutul sec al XX-lea cand Ardealul era sub
o dublă exploatare: internă dar şi externă, el aparţinand Imperiului Habsburgic.
CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI respectă cronologia şi se desfăşoară pe momentele
subiectului.

Expoziţiunea, prezentă în capitolul întâi, „Începutul”, localizează acţiunea în satul Pripas din
Ardeal în primele decenii ale secolulul al XX-lea. Naratorul alege cu buna ştiinţă o zi de
duminică cand plasează hora duminicală. La horă participă toată suflarea satului: tineri, copii ,
oameni în varstă.Participă şi intelectualii, ,,bogotanii” dar ei păstrează distanţa faţă de ţarani(Vezi
atitudinea celor din familia Herdelea). Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi
o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion pe
care îl numeşte hoţ şi tâlhar pentru că „sărăntocul” umbla să-i ia fata promisă altui ţăran bogat,
George Bulbuc, constituie intriga romanului.
Hora îndeplineşte funcţia de centru strategic al întregii construcţii epice, ea este o
adevărată ,,horă a soartei” (N.Manolescu). Aici se declanşează conflictul epic: două cupluri
aparent potrivite (Ana şi George, Ion şi Florica) se destrama pentru a se reface într-o ordine
declanşatoare de mari conflicte: Ion şi Ana, George şi Florica. Tot aici se declanşează şi
conflictul social. Replica lui V.Baciu adresată lui Ion ,,ce ti-am spus eu ţie, sărăntocule?”
reprezintă aşadar şi intriga romanului pentru ca simţi ,,ocara ca pe o lovitură de cuţit”.Toate
acţiunile lui Ion de acum înainte vor duce la deposedarea lui V.Baciu de toată averea lui şi
aducerea acestuia în sapa de lemn.
Desfăşurarea acţiunii ilustrează întâmplările generate de intrigă Momentul declanşator îl
constituie scena în care băiatul învăţătorului Herdelea, Titu, îi sugerează lui Ion ideea de a-l
obliga într-un fel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria lui cu Ana. Astfel, deşi este îndrăgostit de
Florica, cea mai frumoasă fata din sat, dar şi foarte săracă, Ion îşi dă seama că: ,,Dragostea nu
ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia’’ şi o seduce pe Ana,
fiica bogătanului Vasile Baciu, averea fiind pentru el mai presus decât dragostea. Ion o va curta
insistent pe Ana, o aşteaptă nerăbdător în fiecare seară, după plecarea lui George Bulbuc,
pretendentul ei oficial şi abuzând de credulitatea ei, o seduce, lăsând-o însărcinată
Punctul culminant al romanului îl constituie momentul confruntării dintre Ion şi George.
Această scenă se finalizează cu uciderea lui Ion şi arestarea lui George moment ce constituie
deznodământul acţiunii.

CARACTERIZAREA LUI ION

Ion este caracterizat ţinand cont de cele două coordonate: ca instanţă narativă şi ca referent
uman.
Ca instanţă narativă sau ,,personna” adică din punctul de vedere al încadrării în anumite
categorii estetice, Ion este personajul:
-principal, datorită ocurenţei din discursul narativ,
-eponim, purtând titlul operei,
-central, datorită rolului deţinut în transmiterea mesajului operei,
-protagonist, deoarece el centrează diegeza,
-actant, deorece prin faptele sale influenţează destinul altor personaje şi
-,,tridimensional”, ,,rotund” (cf.Forster) mobil beneficiind de o evoluţie riguros construită.
 Ca referent uman, va beneficia atât de prosopografie, cât şi de ethopee. Portretul fizic
este mai puţin detaliat, Ion este: voinic, foarte puternic, cu ochii „ca două mărgele
negre”.Portretul moral sau ethopeea este complex ,realizat atat prin caracterizare directă cat şi
indirectă. Are deopotrivă calităţi şi defecte şi de aici complexitatea lui.
Iniţial, naratorul îi face un portret din care rezultă doar calităţi: ,,iute şi harnic”, ,,munca
îi era dragă”, ,,pămantul îi era drag ca ochii din cap”.
Prin autocaracterizare se evidenţiază frămantările lui interioare :,,Mă moleşesc ca o babă
neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de sărăcie”.
În caracterizarea făcută de alte personaje autorul foloseşte o tehnică modenă, cea a
reflectării poliedrice, imaginea lui fiind reflectată poliedric, diferit în ochii alor personaje.
Doamna Herdelea crede că ,,Ion e băiat cumsecade.E muncitor ,harnic, săritor, e isteţ”, dar mai
tarziu îl numeşte ,,destrăbălatul care un are frică de Dumnezeu”. Preotul Belciug vede în el ,,un
stricat şi un bătăuş, ş-un om de nimic”. George îl consideră ,,arţăgos ca un lup nemancat”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin mijloacele clasice: fapte, limbaj, atitudine .
Aşadar, ca referent uman, Ion are numeroase clităţi: frumos, tanăr, iubeşte pămantul
pentru care renunţă la şcoală: ,,Simţea o plăcere atat de mare văzandu-şi pămanturile încat îi
venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze” ceea ce se va şi întampla în
capiotolul ,,Sărutarea”.
-era foarte harnic: ,,Munca îi era dragă , oricat ar fi fost de aspră , ca o ravnă ispititoare”
-era ambiţios pentru că nicio palmă de pămant nu a mai fost înstrăinată ,,de cand el s-a
întors în sat”.
Toate aceste calităţi nu valorau însă nici ,,cat o ceapă degerată” într-o perioadă cand ierarhia
socială se stabilea doar după mărimea moşiilor. Pentru Ion setea de pămant este atat de bine
conturată încat el devine un tip, un simbol, o ,,victimă inocentă şi măreaţă” (Lucian Raicu) a
nevoii de pămant.
Aceste calităţi alternează însă cu mari defecte, cu numeroase trăsături negative ceea ce îl
îndreptăţeşte pe G.Călinescu să-l numească ,,brută” iar Lucian Raicu îl numeşte ,,individul în
genere care se abrutizează , e drept, pană la o limita incredibilă”.
Pe tot parcursul diegezei putem identifica următoarele trăsături:
1.Dovedeşte spirit de posesiune drept pentru care Nicolae Balotă îl consideră adeptul
verbului ,,a avea” pentru că:
-vrea tóate pămanturile lui Vasile Baciu .Este o dorinţă născută din umilinţa trăită
la horă cand acesta i s-a adresat cu întrebarea ,,ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule?”.
Atunci ,,flăcăul primi ocara ca pe o lovitură de cuţit. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă , cu
osebire fiindcă auzea tot satul”.
-o vrea pe Florica fata cu ochii de culoarea cerului la care un poate renunţa :,,Cum
se mărită şi de ce? îşi zise furios ca şi cand cineva i-ar fi furat cea mai bună delniţă de pămant”.
2.Dovedeşte un carácter truculent, violent, agresiv faţă de :
-Ana pentru care un are nici afecţiune dar nici milă ,,nicio săptămană n-apucă să treacă şi
Ion găsi pricină să-şi snopească nevasta”. În clipa morţii Anei trăieşte o clipă spaima născută
dintr-un sentiment nelămurit de milă, groază şi surprindere ,,ce te cuprinde instinctual în faţa
morţii,, dar în clipa următoare începuse ,,să-l muncească întrebarea cum a putut el trăi un an în
acelaşi pat cu ea şi sfarşi zicandu-şi că bine a făcut că s-a omorat”.
Nicolae Balotă consideră că ,,violenţa derivă din pasiunea originară a posesiunii” căci la
Rebreanu ,,mitul violenţei este asociat cu cel al posesiunii”.
-este violent cu Glanetaşu căruia îi reproşează ,,de ce mi-ai vandut pămantul,
hodorogule?” dar şi cu Zenobia . Cand copilul era bolnav ,,Ion se întoarse la ea ca un nebun, îi
puse mana în păr şi începu să-i care la pumni cu sete”.
-cu Simion Lungu căruia îi fură o jumătate delniţă de pamant
-cu Vasile Baciu pe care îl va aduce în sapă de lemn
-copilul pe care nu-l iubeşte doar în măsura în care îl consideră garantul averii.
-Zaharia Herdelea pe care îl trădează că i-a scris petiţia
3.Dovedeşte carácter oscilant. Oscilează permanent între Ana respingand-o pe
Florica: ,,să răman tot calic? Pentru o muiere? Păi să un mă trăznească Dumnezeu din senin?”
sau preferand-o pe Florica pentru a renunţa la Ana ,,Să-mi dea Baciu tot hotarul Pripasului” şi
tot o vrea pe Florica.
4.Este naiv, are încredere în Vasile Baciu cand acesta îi promite pămanturile dar, după
nuntă, îşi dă seama că fusese înşelat. G.Călinescu afirmă că ,,Ion nu este inteligent” deşi
E.Lovinescu, dimpotrivă, vede în erou,, o inteligenţă ascuţită” şi ,,o voinţă imensă” chiar dacă
este şi el înclinat să vadă în Ion ,,fiara” care face să dispară ,,omul nobil şi milos”.Nicolae
Manolescu afirmă că ,,Ion trăieşte în preistoria moralei , el e , aşa zicand, bruta ingenuă”
5.Trăieşte din plin amărăciunea
-la bal îi pizmuia pe ,,domnişori” amintindu-şi zbuciumările şi chinurile lui ,,Bine
le mai merge domnişorilor, îşi zicea cu o părere de rău dureroasă”. Acum , pentru prima oară ,
regretă că un a învăţat şi el carte.
-după moartea Anei înţelege că pămantul nu-i poate umple golul din suflet. În
replica ,,Ce folos de pămanturi dacă cine ţi-e drag un-i al tău” e o filozofie simplă, nealterată, în
ceea ce priveşte rostul vieţii unui om.
6.Este un personaj tragic deoarece pămantul şi Florica, bunăstarea şi iubirea sunt cele
două jumătăţi ce formau fiinţa lui Ion, acceptarea uneia aducea după sine excluderea cu
brutalitate a celeilalte.
7.Ion îşi urmăreşte cu tenacitate planurile. Pentru a obţine pămantul lui V.Baciu recurge
la soluţia constrangătoare a seducerii Anei încălcand norme şi tradiţii statornicite de veacuri:
aduce pe lume un copil înainte de căsătorie, el este cel care impune zestrea ce se cuvine miresei,
mireasa şi familia ei vin în peţit.
Scena morţii duce la concluzia ca daca pentru faptele lui Ion nu exista o judecata omeneasca,
exista insa acel tribunal transcendent care si-a facut datoria.

CARACTERIZAREA ANEI

Dintre figurile feminine ale romanului, personajul pacient Ana, soţia lui Ion, este privită,
prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o
făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu care au
tratat-o atât tatăl, cât şi bărbatul ei. Caracterizarea directă, făcută de narator, prezintă pe scurt
drama ei de orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi
zgârcit.
 Prosopografia o dezavantajează: uraţică, slabă. Portretul ei fizic contrastează puternic cu
cel al Floricăi, fata frumoasă cu ochii de culoarea cerului dar una dintre cele mai sărace fete din
sat. Portretul Anei făcut de narator la începutul romanului are valoare anticipativă: ,,Era o fire
tăcută şi oropsită, menită parcă să cunoască numai suferinţă în viaţă”. Ea se îndreaptă cu naivitate
şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte deznădăjduită. La propia nuntă cand vede
gestul lui Ion care o strange cu putere pe Florica ,,tresare ca muşcată de viperă” iar lamentaşia
ei ,,norocul meu!Norocul meu!” dovedeşte credinţa ei într-o stea norocoasă, încrederea că fiecărei
fete ii este hărăzit un noroc. Acum vede clar că un a fost decat un instrument în planurile lui Ion.
Rebreanu o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte din destinul
nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci. Scena spânzurării Anei este pregătită cu
minuţiozitate şi o probează ca personaj pacient: ,,Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o
scăpare fericită’’. Lumea în care ea trăieşte este dominată de patima averii iar ea se simte şi se
ştie folosită. Ovid S. Cromălniceanu afirmă că ,,tot ce se întamplă cu Ana dezvăluie admirabil
condiţia de înjosire a femeii într-o asemenea lume. Eroina se pleacă în faţa unei legi crunte,
neiertătoare care o transformă din roaba tatălui în sclava barbatului”.
Scena spanzurării este realizată în maniera naturalistă fiind urmărite, cu mare grijă pentru
detaliu, stările fiziologice ale personajului. „limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui să o
scoată afară. Apoi un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când
un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare. Ca o fulgerare îi trecu prin
creier noaptea, cuptorul, durerea, plăcere. Pe urmă toate se încâlciră.Ochii holbaţi nu mai vedeau
nimic. Doar limba creştea mereu sfidătoare şi batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care
a fost osândită toata viaţa.’’
Este un personaj homodiegetic , static, plat ea intră în scena naiva, slabă, iubitoare , supusă
si rămane aceeaşi pe tot parcursul diegezei..

STILUL se caracterizează prin: precizia termenilor, acurateţe, concizie, sobrietate, lipsa imaginilor
artistice ce demonstrează atitudinea naratorului ca anticalofil, naratorul mărturisind că ,,Prefer să fie
expresia bolovănoasă şi să spun într-adevar ce vreau decat să fiu şlefuit şi neprecis. Dealtfel, cred că
e mult mai uşor a scrie frumos decat a exprima corect”.Această particularitate specifică operelor
realiste conferă textelor obiectivitate.
Este un roman tradiţionalist prin: temă, personaje, spaţiu, etc dar aduce numeroase elemente de
modernitate, drept pentru care E.Lovinesu îl numeşte ,,ctitorul romanului romanesc modern”.
-Circularitatea, scena din íncipit se reia în final prin descrierea drumului ce intră şi apoi
iese din sat
-ciclicitate- multe elemente se repetă
-Ana preia de la Avrun ideea sinuciderii prin spanzurare
-Ion repetă experienţa lui V.Baciu de a se căsători cu o fată urată dar bogată numai
că Baciu şi-a iubit foarte mult nevasta.De aici şi atitudinea lui faţă de Ana pe care o
consideră vinovată de moartea nevestei.
-Ghighi repetă experienţa Laurei
-tehnica cinematografică prin reţinerea detaliilor ( vezi scena sinuciderii, a naşterii….)