ION

de Liviu Rebreanu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea despre lume
într-un roman studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele repere:
-evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent
literar;
-comentarea a două secvențe relevante pentru tema romanului studiate;
-analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru romanul ales (de
exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, perspectiva
narativă, limbaj etc.).

Liviu Rebreanu este considerat de critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române, dar și întemeietorul romanului românesc modern. Debutează cu volumul de
nuvele „Frământări”, proza sa scurtă constituind un punct de plecare pentru amplele scrieri
ulterioare. Printre creațiile sale se numără „Ciuleandra”, „Pădurea spânzuraților” și „Ion”.
„Ion” este primul roman obiectiv din literatura română. A apărut în anul 1920, după o
lungă perioadă de elaborare. Inițial, autorul a denumit această operă „Zestrea”, schimbându-i
abia în anul 1916 titlul. Apariția romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că
nimic din creația nuvelistică de până atunci nu anunța această evoluție spectaculoasă.
Romanul se încadrează în curentul literar realism, iar o trăsătură specifică acestuia este
prezența naratorului obiectiv, omniscient, omniprezent. Acesta relatează evenimentele la
persoana a III-a, urmărind gândurile personajelor. Naratorul poate fi considerat și un Demiurg
(Creator), deoarece este peste tot, știe ce gândesc toți actanții și care le este viitorul. Totodată,
narațiunea este heterodiegetică, căci naratorul este diferit de personaje. Nicolae Manolescu, în
„Arca lui Noe” împarte romanul în trei categorii (doric, ionic și corintic), „Ion” încadrându-se în

1
prima grupare (unde socialul este valoarea supremă). Liviu Rebreanu mărturisea că „m-am sfiit
totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I”, căci amestecul eului în opera ar diminua
veridicitatea subiectului.
O altă trăsătură este inspirația din realitate, la geneza romanului participând trei momente
din viața scriitorului. O scenă văzută de scriitor pe colinele din jurul satului l-a impresionat și a
constituit punctul de plecare al romanului „Ion”. El a observant „un țăran îmbrăcat în straie de
sărbătoare”. Acesta, deodată, s-a „aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.
Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă
ciudățenie”.
Într-o altă zi, Rebreanu primește o scrisoare de la sora sa, în care îi relata o întâmplare a
unei fete bogate, Rodovica, pe care tatăl o bătuse pentru că păcătuise cu cel mai bicisnic flăcău
din sat: „un prăpădit de flăcău, pleava satului”. Un alt eveniment, care l-a marcat în mod deosebit
pe autor, a fost convorbirea pe care aceasta a avut-o cu un țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion
al Glanetașului, care i s-a plans de sărăcie, dar care i-a mărturisit dragostea lui pentru pământ.
Pronunța acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o
ființă vie și adorată”.
Romanul „Ion” este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului
al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul
social al omului este stability în funcție de pământul pe care-l posedă, fapt ce justifică acțiunile
personajelor. Astfel, regăsim în roman teme precum: posesiunea pământului, tema iubirii
(personajul eponym oscilează între iubirea pentru pământ și iubirea pentru Florica), tema familiei
și a intelectualității rurale. De asemenea, tema destinului arată că viața își urmează cursul
indiferent de împotrivirile omului.
O scenă relevantă pentru tema posesiunii pământului are loc în prima parte a romanului,
„Glasul pământului”, în capitolul „Zvârcolirea”, când personajul principal contempla fostele
pământuri ale familiei. Pământul apare ca o autoritate supremă: „glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleșindu-l”. Totuși, Ion „se simțea mic și slab, cât
un vierme pe care-l calci în picioare”. De aceea, îmbătat de imaginea loturilor întinse, exclamă
cu entuziasm: „Cât pământ, Doamne!”. Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi
era drag ca ochii din cap”. Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra
căruia își exercită energia, hărnicia și priceperea.

2
 O altă scenă relevantă pentru tema operei o regăsim în capitolul „Sărutarea”, din partea a
doua a cărții. Ajungând posesorul pământurilor lui Vasile Baciu, pe care și le dorea de mult timp,
începe să se simtă invincibil: „Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a
biruit”. Spre acest pământ, Ion își îndreaptă toată atenția și afecțiunea: „încet, cucernic, fără să-și
dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”.
Astfel, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar fața „îi zâmbea cu o plăcere nesfârșită”.
Creația are o compoziție sferică, bazată pe tehnica simetriei, incipitul și finalul constând
în descrierea drumului care introduce cititorul în lumea ficțiunii. La începutul romanului, drumul
este surprins la o vârstă fragedă: „drumul alb urcă întâi anevoie până ce-și face loc printer
dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel… ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o
scrântitură de coline”. În final, este văzut „ca o panglică cenușie în amurgul răcoros”,
evidențiindu-se astfel trecerea timpului. Mai mult, drumul devine un adevărat personaj, cu
valoare simbolică, el sugerând „drumul” vieții lui Ion.
Un alt element de compoziție este acțiunea romanului, care începe cu fixarea
cronotopului: într-o duminică, în satul Pripas, când toți locuitorii se află adunați la hora
tradițională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. La eveniment participă și fruntașii
satului, preotul Belciug și învățătorul Herdelea cu familia lui. La horă participă și Ion al
Glanetașului, un tânăr care prefer munca în locul învățăturii, deși, la școală, se remarcă prin
istețime. Acestuia îi place Florica, dar Ana are pământ, așa că el îi face curte acesteia, spre
disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion și-l face de râsul satului, spunându-i
„sărăntoc”. Pentru a-și atinge țelul, Ion o necinstește pe Ana și îl obligă astfel de Vasile Baciu să
i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri. Obținând avere, Ion dobândește situație
social, demnitate umană și satisfacerea propriului orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă violent cu
Ana, este indifferent cu fiul său, care înseamnă pentru el numai garanția posesiei de pământ.
Criticul lietarar George Călinescu afirma că Ion „nu e însă decât o brută, căreia șiretenia îi ține
loc de deșteptăciune. Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist…lipsit de scrupule”.
În celălalt plan narativ, familia învățătorului Herdelea are problemele ei. Herdelea își
zidise casa pe lotul ce aparținea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relațiile acestuia cu
preotul se degradează cu timpul, de aceea învățătorul se teme că i-ar rămâne familia pe drumuri.
Destinele personajelor sunt determinate de mentalitatea că familiile nu se întemeiază pe
sentimente, ci pe interese economice: „În societatea țărănescă, femeia reprezintă două brațe de

3
lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai
însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea.” (G. Călinescu). Bătută de tata și de soț,
Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură. Florica, părăsită de
Ion, se căsătorește cu George și se bucură de norocul pe care îl are, deși îl iubea tot pe Ion.
Căsătorit cu Ana și așezat la casa lui, Ion nu se mulțumește cu averea pe care o dobândise
și râvnește la Florica. Sfârșitul protagonistului este tragic, fiind omorât de George Bulbuc cu
sapa, o unealtă cu care se lucrează pământul. Înainte de moarte, I se derulează în minte întreaga
lui existență, în care luptase zadarnic pentru pământul care avea să devină a nimănui. Finalul
cărții surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul
Pripas, viața urmându-și cursul firesc.
Așadar, apariția lui „Ion” a fost privită aproape de unanimitatea criticei „ca o dată în
istoria literaturii române contemporane și ca prima mare creație obiectivă” (Eugen Lovinescu).
Prin complexitatea și veridicitatea lumii prezentate, integrand actanți din straturi sociale diferite,
romanul „Ion” rămâne o monografie a Ardealului, în care protagonistul este un personaj a cărui
complexitate derivă din numeroasele calități și defecte, reușite și eșecuri.