ION de LIVIU REBREANU

Principalele componente de structura, de compozitie si de limbaj ale unui text narativ

apartinand realismului: Ion de Liviu Rebreanu
Afirmaţia criticului literar Nicolae Manolescu surprinde aspecte definitorii ale perspectivei narative
şi poate fi ilustrată, în romanul „Ion" de Liviu Rebreanu, prin prezentarea principalelor
componente de structură, de compoziţie şi de limbaj.
Publicat în 1920, romanul fixează, după aprecierea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în
procesul de obiectivizare a literaturii noastre eficace".
In „Mărturisiri, scriitorul precizează" (1932) că în construirea romanului a folosit evenimente
reale. Astfel, geneza operei integrează trei experienţe de viaţă. Prima este o scenă al cărei martor
discret a fost autorul în tinereţe: un ţăran „s-a aplecat şi a sărutat pământul", crezând că nu-1
vede nimeni. La scurt timp, în sat un ţăran şi-a bătut fata pentru că „păcătuise" cu un flăcău leneş
care nu iubea pământul, întâmplare care a devenit subiectul nuvelei „Ruşinea". Cam în acelaşi
timp, scriitorul a stat de vorbă cu un flăcău, Ion Pop Glanetaşul, acesta plângându-i-se de
necazurile lui ce aveau drept cauză, după părerea lui, lipsa pământului.
Prozatorul s-a gândit că, în planul artei, Ion va trebui „să simbolizeze pasiunea organică a
ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut". De aici, preocuparea scriitorului pentru
tema acestui roman, patima pentru pământ - văzută prin prisma protagonistului, Ion, patimă
care va avea consecinţe tragice asupra lumii sale.
Inspirat din realitatea satului transilvănean de la începutul secolului XX, romanul este
dominat de figura masivă, ca un bloc de granit, a personajului principal eponim, Ion.
Subiectul romanului este simplu şi se derulează liniar, pe două planuri, în virtutea concepţiei
bipolare a lui Rebreanu: Ion, băiat sărac, iubeşte o fată săracă (pe Florica), dar se simte atras de
Ana, doar pentru că e bogată. Căsătorindu-se cu ea, ar obţine pământurile tatălui acesteia, Vasile
Baciu. Virtualul socru nu se arată încântat de relaţia Anei cu Ion, dorindu-l ca soţ pe George
Bulbuc. Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, Ion o seduce pe Ana. O dată
nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce tot mai mult spre Florica, devenită acum
soţia lui George. Ana se sinucide, Ion este omorât de George, iar pământurile revin bisericii.
Celălalt plan al romanului urmăreşte situaţia familiei învăţătorului Herdelea.
Structura romanului este caracterizată de echilibru, simetrie, circularitate, aspecte ce conferă
evenimentelor barate un oarecare statut de simbol. Romanul este alcătuit din două părţi,
intitulate „Glasul pământului" şi respectiv „Glasul iubirii", iar acestea au fost corelate cu cele
două obsesii ale personajului central - pământul (puterea, demnitatea) şi iubirea. Conţinutul
ordonat în cele două volume însumează 13 capitole, având ca titluri substantive care fixează
imuabil etapele evoluţiei personajului centrală, ca şi numele celor care îi marchează destinul.
Primul capitol se numeşte „începutul", iar ultimul „Sfârşitul", „Noaptea", „Iubirea", „Ruşinea",
„Nunta", „Copilul", „Ştreangul" etc.
Această compoziţie este cerută de un narator omniscient şi omniprezent, comparabil cu un
demiurg, care are forţa genezei, romanul fiind un substitut al realităţii. Calea de acces către
lumea ficţiunii în „Ion" este drumul descris la începutul şi la sfârşitul romanului, ca punct de
interferenţă a artei cu realitatea: „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul [...],
se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn [...]. Lăsând
jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie [...], pe urmă înaintează vesel, neted [...], apoi coteşte brusc
[...] ca să dea buzna în Pripasul pitit...".
Drumul deschide posibilitatea unei călătorii fictive, livreşti, într-un univers al romanului unde
începutul se confundă cu sfârşitul, cititorul părăsind această lume fictivă pe acelaşi drum care „se
pierde în şoseaua cea mare şi fără început". Compoziţia sferoidă a romanului îi asigură
semnificaţii superioare de univers care închide un destin.
Drumul descris la începutul şi la sfârşitul romanului a fost interpretat ca o metaforă a
firului epic urmărit de narator, ca o metaforă a destinului lui Ion, dar şi ca o metaforă a
romanescului (N. Manolescu).
Aşadar, incipitul romanului constă în descrierea minuţioasă a drumului care-l ajută pe cititor să
pătrundă în satul încremenit, pe care naratorul îl populează apoi cu o lume prezentată în mişcare.
In romanul „Ion", finalul se află într-o strânsă legătură cu incipientul. Repetarea descrierii
drumului, care de această dată apare marcat parcă de întâmplările şi conflictele din roman, oferă
simetrie operei.
Acţiunea romanului e dispusă în două planuri principale cu mai multe episoade intersectate
după tehnica contrapunctului.Un plan al subiectului are în centru viaţa lui Ion Glanetaşu, urmărit
în trăirea lui pasională şi în lupta pentru pământ. Totodată, apar personaje care se leagă de
existenţa lui: Ana şi Florica, Vasile Baciu, George Bulbuc, Zenobia şi Alexandru Glanetaşu, Simion
Lungu, Savista etc. Celălalt plan al subiectului urmăreşte familia Herdelea într-o existenţă
obişnuită, în relaţie cu preotul belciug şi cu Ion. în romanele lui Rebreanu, primul capitol are
importanţă aparte, fiind ca o repetiţie generală a întregii acţiuni, cu mai multe secvenţe
semnificative.
Naratorul omniscient dezvăluie un univers populat mai mult cu obiecte, învăluit într-o linişte
suspectă, ca înaintea furtunii, anticipând dezvăluirea de energie de mai târziu. Cele două case de
la intrarea în Pripas - a învăţătorului Herdelea şi peste drum a familiei Glanetaşu - sugerează cele
două dimensiuni ale universului rural: ţăranii (cu moralitatea şi spiritualitatea lor) şi intelectualii
(care se consideră superiori ţăranilor). Casele prefigurează şi cele două planuri ale acţiunii,
împrumutând atenţiei ferestrele „dojenitoare" (casa Herdelea), echivalente ale oglinzii care are
semnificaţia unei instanţe morale; cealaltă casă, cu acoperişul asemenea unui „cap de balaur"
avertizează asupra pericolului care pândeşte din interior.
Duminică tot satul e adunat la horă. Este momentul declanşării intrigilor. Hora devine un joc
al vieţii şi al morţii, al iubirii şi al urii, al intereselor materiale şi ale pasiunilor sufleteşti. Figura ce
întruchipează hora e cercul, semnificând grupul, comunitatea, destinul. Hora e un e eveniment
semnificativ pentru tradiţia satului. Aici, oamenii stau într-o ierarhie nescrisă, dar acceptată. Se
disting categoriile de bogătani şi săraci, ca şi intelectualii ce nu se amestecă între aceştia. Scena
horei este semnificativă pentru întreaga construcţie epică, deoarece este anticipat subiectul, se
întrevăd conflictele.
In roman, naratorul prezintă iniţial fiecare personaj în parte, în date generale, fapt ce îi atribuie
mecanismul de pornire potrivit căruia eroul va acţiona. Acest lucru pare că-1 detaşează de lumea
creolă, conferindu-i acea notă de obiectivitate. O altă tehnică este aceea de a aduna, chiar de la
început, personajele esentiale date în conflict.
Liviu Rebreanu a optat pentru un narator extradiegetic (situat în afara-acţiunii, neimplicat),
pentru o relatare heterodiegetică (la persoana a III-a) şi o viziune narativă „din faţă" (naratorul
ştie mai mult decât personajul). Această opţiune a scriitorului este motivată în primul rând de
dorinţa de a crea o lume cât mai reală, autentică.
Limbajul operei este maca scriitorului realist. Precizia, proprietatea, concizia, sobrietatea
sunt particularităţi ale stilului marelui prozator. Rebreanu a preferat expresia „bolovănoasă",
din exprimare lipsind cu desăvârşire podoabele stilistice de prisos.
In concluzie, afirmaţia criticului N. Manolescu se adevereşte prin felul cum apare, naratorul în
romanul „Ion" de L. Rebreanu - omniscient - rămânând să înregistreze fapte cunoscute de toţi - şi
omniprezent, însoţindu-şi erori pe parcursul drumului lor.

Un personaj dintr-un text narativ, apartinind realismului: Ion de Liviu rebreanu

Apărut în 1920, romanul „Ion" reprezintă „o dată istorică în procesul de obiective a literaturii
noastre epice" (E. Lovinescu), fiind un roman realist, obiectiv, care are în centru problematica
pământului.
Fiind o proză realistă, romanul are ca scop reflectarea veridică a realităţii, a satului
transilvănean de Ia începutul sec. al XX-lea, depăşind spaţiul unei literaturi semănătoriste care
idealizează spaţiul rural. Crezul scriitorului este iluzia realităţii: „Pentru mine arta [...] înseamnă
creaţie de oameni şi de viaţă".
Romanul realist are şi o valoare documentară, pe baza imitaţiei (mimesis), creându-se o operă
cu aspect monografic, ce descrie fidel viaţa satului. Acţiunea se grupează în jurul unor personaje
tipice, Ion fiind un astfel de personaj, un exponent al generalului, toate personajele fiind
reprezentative pentru satul românesc: „nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai clasei şi
generaţiei" (G. Călinescu).
Ion Pop al Glanetaşului este personajul central al romanului, în imaginea căruia autorul
descrie figura unui ţăran pe care 1-a întâlnit, cu o individualitate reprezentativă pentru lumea
satului. Preocuparea pentru pământ este definitorie pentru ţăranul român. Astfel, Ion este un
personaj tipic, un exponent al clasei ţăranului român: „Categoria centrală, criteriul fundamental al
concepţiei literaturii realiste este tipul, mai precis aceea sinteză specială care, atât în câmpul
caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul" (Georg Lukacs). "
Ion este tipul ţăranului împătimit de pământ, este „victima măreaţă a fatalităţii biologice", aşa
cum afirmă N. Manolescu. Este ţăranul sărac, dar harnic, care trebuie să recupereze pământul
pierdut de tatăl său, pentru a dobândi respect in rândui sătenilor. In sat, pământul este o valoare
centrală care condiţionează identitatea ţăranului. Iniţial, Ion este apreciat pentru hărnicia sa:
„unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.". „Glasul
pământului" îl stăpâneşte din ce în ce mai puternic, astfel încât ajunge o victimă a propriei
obsesii, iar Ana este un instrument în lupta lui pentru pământ.
Fiica lui Vasile Baciu, „fată cu stare", Ana este harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de la
ţară. în urma reproşurilor lui Vasile Baciu, chinuită de egoismul lui Ion, Ana se sinucide, fiind
stăpânită de „ostilă grea pentru tot ceea ce o înconjura". In viziunea lui G. Călinescu, în acest
roman, femeia este o victimă, constituind pentru Ion „două braţe bune de lucru, o zestre şi o
producătoare de copii". Moartea Anei, pierderea copilului nu sunt pentru Ion experienţe
dramatice, el fiind în continuare o victimă a pământului.
Drama acestui personaj constă în lupta interioară dintre „glasul pământului" şi „glasul iubirii".
Iniţial, pământul îl acaparează în totalitate: „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul,
cântărindu-1. simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în
genunchi şi să-1 îmbrăţişeze".
Ion este tipul ţăranului schematizat la instinctul de a stăpâni pământul, individualizat prin
pornirile sale în faţa acestuia, asemenea emoţiilor de natură erotică: „îl cuprinse o poftă sălbatecă
să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări".
Dacă nevoia de a obţine pământ a fost determinată de mediul în care trăieşte (trăsătură a
romanului realist), mijloacele folosite pentru a-şi atinge scopul sunt dezumanizate, ceea ce
degradează continuu caracterul personajului.Astfel, „categoria centrală" care în viziunea lui Georg
Lukacs este „acea sinteză specială care [...] uneşte genericul şi individual" devine o categorie
periferică din cauza patimei pentru pământ. Satul îl marginalizează din cauza nedreptăţii comise, îl
judecă aspru pentru soarta familiei sale.
Implinindu-şi scopul, Ion revine la „glasul iubirii" . în cele din urmă, este învins de iubire. Astfel,
situaţia finală a personajului este dramatică, chiar surprinzătoare, personajul având un destin
tragic.
Având intenţia de a descrie „exact" realitatea, autorul creează tipologii specifice lumii
prezente: tipul ţăranului (Ion, Vasile Baciu, Ana, Florica, Simion Lungul etc), tipul intelectualului
(Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, preotul Belciug etc), deoarece „tipul devine tip [...] prin faptul
că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi
social, esenţiale unei perioade istorice" (G. Lukacs). Fiind un roman realist, această creaţie epică
este structurată pe o naraţiune obiectivă, impersonală, naratorul fiind omniscient, omniprezent,
cu statutul unui observator lucid care urmăreşte derularea firească a evenimentelor.

Relatiile dintre doua personaje ale unui text narativ studiat, apartinand lui Liviu
Rebreanu.Ion Pop al Glanetaşului si Ana, fiica lui Vasile Baciu,
Creator al romanului românesc de tip obiectiv, Liviu Rebreanu publică în anul 1920 romanul
„Ion" care, îl viziunea lui Eugen Lovinescu, notează „o dată istorică în procesul de obiectivate a
literaturii noastre epice". Pentru iniţiatorul modernismului românesc, romanul „Ion" reprezintă o
creaţie realistă care „rezolvă o problemă şi curmă o controversă", având In centru problematica
pământului, depăşeşte spaţiul unei proze tradiţionale.
Tema romanului este prezentarea lumii satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea,
prin intermediul figurii ţăranului român. Romanul creează tipologii, asemenea doctrinei realiste,
conform căreia arta literatura imită realitatea.
Ion reprezintă tipul ţăranului sărac, tânăr, harnic, care trăieşte într-o lume în care pământul este
valoarea centrală. Satul în care trăieşte este subordonat problematicii pământului, întrucât ţăranii
fără pământ aparţin categoriei „sărăntocilor". Iniţial, Ion Pop al Glanetaşului este privat de
pământ din cauza viciilor tatălui său, fiind nevoit să-1 recupereze: „Ce-ar fi trebuit să fie
Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu
mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap". Astfel, Ion are nevoie de pământ, devine „victima
măreaţă a fatalităţii biologice", aşa cum afirmă N. Manolescu.
Incadrată în aceeaşi tipologie a ţăranului român, Ana, fiica lui Vasile Baciu, este „fată cu
stare, harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de la ţară. Spre deosebire de Ion, Ana se
încadrează în categoria ţăranilor înstăriţi fiind „făgăduită de tatăl ei lui George Bulbuc, deoarece:
„Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau". Ana devine un centru deinteres pentru Ion,
pentru că pământurile lui Vasile Baciu reprezintă pentru Ion un mijloc de a-şi câştiga demnitatea
în sat şi de a-şi contura identitatea.
Tema cuplului este ilustrată în acest roman prin intermediul celor două personaje, aflate în
raport de subordonare reciprocă: Ion este subordonat Anei în numele pământului, iar Ana este
subordonată lui Ion în numele iubirii. Ascultându-şi glasul pământului", care îi macină continuu
fiinţa, Ion se căsătoreşte cu Ana, fără s-o iubească, pentru că sufletul Iui era destinat Floricăi,
ceea ce naşte un puternic conflict interior: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acum nu-şi dădea seama
bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica... dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri
şi case şi vite mai multe".
Pământul devine ţinta supremă a acţiunilor sale, iar iubirea pentru Florica trece pe locul al
doilea. Pentru Ion, pământul este totul: obiect al muncii sale, mijloc de a obţine demnitatea în
sat, scop al acţiunilor sale, mijloc de a obţine demnitatea în sat, scop al acţiunilor sale,
posibilitatea de a-şi recupera identitatea, un mod de a-şi înlătura frustrările. De asemenea,
„glasul pământului" devine din ce în ce mai puternic, astfel încât acesta „pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-1 calci
în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place". Pământul dă sens existenţei
lui, dar intensitatea dorinţei sale de a avea pământ este exagerată, devine o obsesie care îl
acaparează, asemenea unei porniri instinctuale: „II cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze
huma, să o crâmpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi
umede.. Mirosul acru, proaspăt şi răcoritor îi aprindea sângele". Pământurile sunt pentru el nişte
„ibovnice credincioase" care îl ajută s-o uite pe-Florica şi s-o distrugă pe Ana.
Dacă Ion îşi recapătă identitatea pe măsură ce obţine pământurile, Ana şi-o pierde.
Fiind predestinată unei existenţe tragice, Ana trăieşte în numele iubirii, sperând că va primi
vreodată dragostea lui Ion.
Autorul o surprinde în trei ipostaze: cea de fiică a lui Vasile Baciu, cea de soţie a lui Ion, cea de
mamă. Firavă, cu o slăbiciune interioară continuă, fără personalitate, Ana acceptă atât reproşurile
aprige ale tatălui său, cât şi umilinţa din partea lui Ion. Treptat, se înstrăinează de familie, fiind tot
timpul îngândurată, repetându-şi cu supunere bocetul: „norocul meu, norocul meu...". Ajunge să
simtă totul mult intens, să-şi conştientizeze destinul şi să fie stăpânită de „o silă grea pentru tot
ceea ce o înconjura", iar copilul i se pare o povară. îi apare în minte obsesiv imaginea lui Avram,
cârciumarul satului care se spânzurase, ceea ce reprezintă pentru ea un pretext ce-i declanşează
decizia finală. Alege să se sinucidă, episod descris minuţios de prozator.
In viziunea lui G. Călinescu, pentru personajul principal din romanul omonim scris de L.
Rebreanu, „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii". Moartea
Anei, anulează obsesia pentru pământ. Chiar dacă îşi pierde familia, Ion se simte puternic,
mândru, învingător. In schimb, Ana este învinsă atât de cinismul lui Ion, cât şi de propria
slăbiciune, împlinindu-şi scopul, Ion revine Ia „glasul iubirii" şi, în cele din urmă, este învins
de iubire. Astfel, situaţia finală a personajului este dramatică, chiar surprinzătoare, întrucât
personajul este condus toată viaţa de „glasul pământului", dar moare în numele glasului iubirii".
In acest roman, L. Rebreanu a creat un personaj contradictoriu, care, în lupta sa pentru
pământ, a dat dovadă de o cruzime ce nu-i poate fi iertată. Dacă pentru G. Călinescu „Ion nu e
însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune", în viziunea Iui E. Lovinescu „Ion
este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia o inteligenţă ascuţită, o
cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă...",
fiind un personaj controversat, complex, supus dezumanizării.

Eseu argumentaţiv: condiţia ţăranului într-o operă epică Ion de Liviu Rebreanu. Ion

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-istorice ale secolului al XlX-lea, realismul se
impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a banalitaţii cotidiene.

Curentul se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care
trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Profund influenţat de pozitivismul timpului şi de ştiinţele naturii, cu
contribuţia revoluţionară a lui Ch. Darwin, realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Destinul uman este supus unor legităţi precise şi unei cauzalităţi adesea previzibile. Cu toate acestea, după cum
afirmă criticul Silviu Angetescu, factorul iraţional al vieţii şi principiul sensibil continuă să participe la mecanica
existenţei. Probabil că tocmai acest aspect conferă substanţă şi profunzime eroului prozei realiste.

Intr-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, figura ţăranului a reprezentat o
sursă de inspiraţie majoră. loan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă
reperele unei tradiţii solide în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală.
Construcţie epică în proză, de mare intindere, cu o acţiune complexă la care participă un număr mare de
personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul îşi găseşte exprimarea plenară odată cu realismul. Creator al
romanului realist modern în literatura română, Liviu Rebreanu se dezice de realismul care copia sincer, fidel şi
fotografic lumea şi cere ca romanul să se îndrepte spre un realism al esenţelor. Scriitorul trebuie să pătrundă
dincolo de scoarţa realului, acolo unde clocotesc patimi şi instincte devastatoare. Formula aceasta îşi găseşte
expresia în romanul Ion, a cărui apariţie, în anul 1920, marchează un moment decisiv în evoluţia literaturii
române.
Roman de tip obiectiv, Ion face parte dintr-o proiectată trilogie pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului,
urmărită în toata complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezintă drama ţăranului ardelean, care trăieşte într-o
societate pentru care pământul e, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.

Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al ţăranului ardelean,
dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al proiectatei
trilogii este Răscoala, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, dar al treilea roman, care urma să complice
problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a rămas în stadiul de proiect.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care concepe arta ca mimesis, urmărind prin
această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a vieţii, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii şi
a veridicităţii.

Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din punctul de vedere al categoriei
sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că acesta îi susţine
demnitatea şi valoarea în comunitate. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului,
înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca
mijloc de parvenire.

Personajul eponim al romanului aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă cu ierarhizarea valorilor umane
pe baza averii. încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate fi privită, în aceste condiţii, doar
ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de eticheta înjositoare de sărăntoc şi de
umilinţa de a repeta soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei bogaţi ca un câine la uşa bucătăriei.
Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege şi că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i
schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune, ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul
moral. Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli evidenţiaţi încă de la nivelul structurii romanului. Glasul
pământului şi Glasul iubirii reprezintă „vocile" interioare care motivează acţiunile personajului. Dorinţa de a
avea pământ intră în contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar
priveşte cu dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva trebuie
să fie temelia şi revine la pasiunea iniţială pentru frumoasa fata a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc.
Nicolae Balotă observa, ca un tipar al eroilor rebrenieni, că o primă aspiraţie este deturnată din calea sa de una
secundă, întotdeauna de ordin erotic.

Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor modelator, care exercită o presiune autoritară
asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă, după cum susţine şi Silviu Angelescu. Din
acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin
căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă
tragică a brutalităţii sale. Tatăl Anei nu este nici el o excepţie în lumea satului, unde o însurătoare dezinteresată ar
fi o adevărată înstrăinare de la legile care guvernează familia rurală şi unde toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de
Ion (G. Călinescu).
Totuşi, Ion este un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice stereotipia de mecanism a
vieţii satului. In tot ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a măsurii, „un factor iraţional" determină
deplasarea tipicului spre atipic. Impresionează la erou o psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi sentimentală,
care se manifestă cu forţă stihială. In ciuda brutalităţii sale incontestabile, Ion dezvăluie o psihologie frământată
de ceea ce Hegel consideră sursa stărilor conflictuale din orice roman: „proza realităţii" şi „poezia inimii".
Scena care evidenţiază prezenţa „factorului iraţional" este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea
pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaş la picioarele căruia se zbate un balaur. în pragul
desprimăvărării, ţăranul are asupra pământului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţele sale imaginea unei
ibovnice ispititoare. îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul rece, iar lutul îi
ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă mâinile cu nişte mânuşi de doliu. Este cuprinsă în această scenă întreaga
ambivalenţă Eros - Thahatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireştii patimi pentru pământ. în
secvenţa epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află că
Florica se mărită cu George, se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniţă de pământ. Din acest
moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al posesiunii", a cărui fixaţie maniacală provoacă
turbulenţe. Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia
aceasta precipită drumul eroului spre moarte.
Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului. O violenţă de esenţă
naturalistă răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost mai drag decât o
mamă.

Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp în romanul Moromeţii. Naturii
primare, tumultoase, a lui Ion i se opune llie Moromete, cel din urmă ţăran, fire histrionică şi contemplativă, care
nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci pentru a scăpa de teroarea timpului. Autorul de metodă realistă desfăşoară
o forţă demiurgică nu numai pentru a înfăţişa cititorului o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui
mecanică a existenţei scapă logicii perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional.