„ION”, de Liviu Rebreanu (1920)

I.Preliminarii

Un moment de răscruce în evoluția prozei românești de inspirație rurală de la idilism la

realism este apariția romanului rebrenian ,,Ion”, în anul 1920. Capodoperă a literaturii
noastre, acest roman ilustrează esența realismului prin obiectivitate, ,,mimesis”,
verosimilitate, veridicitate, socialitate, tipicitate și organicitatea construcției epice. Grație
lui Liviu Rebreanu, romanul românesc descoperă formula realismului ,,modern, dur,
necruțător” (Ovid Crohmălniceanu), un realism viguros cu deschideri spre simbolic. Însă
realismul lui Rebreanu păstrează suflul epopeii și grandoarea tragediei.

Consecvent idealului său estetic de a surprinde ,,pulsația vieții” (,,Amalgam”), scriitorul

oferă cititorului iluzia artistică a cuprinderii integrale a realității în cronotopul romanesc. În
spirit realist, prozatorul scrie un ,,roman – oglindă” care înfățișează întregul univers al
satului ardelenesc cu țăranii săi și mica intelectualitate rurală compusă din preot, învățător,
notar, având în centru un personaj exponențial, țăranul devorat de patima sa pentru
pământ. Convins că în ficțiunea literară adevărul este mai important decât frumosul, Liviu
Rebreanu creează fapte și întâmplări verosimile, personaje veridice și tipice pentru satul
românesc din Ardeal de la începutul sec. al XX-lea.

În viziunea lui Rebreanu, arta ,,înseamnă creație de oameni și de viață”, iar realitatea
reprezintă numai ,,un pretext” pentru a putea crea ,,o altă lume, nouă, cu legile ei, cu
întâmplările ei.” (,,Mărturisiri”) Astfel, un rol catalizator în scrierea romanului l-au avut cele
trei momente biografice relatate de scriitor în vol. ,,Mărturisiri”: povestea fetei păcătoase
Rodovica, drama flăcăului sărac și gestul țăranului sărutând pământul. În ,,Ion”, prozatorul
realizează o monografie a satului transilvănean de dinaintea Primului Război Mondial și
creează un erou memorabil, un simbol al pasiunii organice a țăranului român pentru
pământ.

Apărut în anul 1920, ,,Ion" este considerat primul roman românesc modern, marcând un
moment de cotitură în evoluția literaturii române.

II.Perioadă/curent literar

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe personaje
principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative.   Ion se încadrează în romanul de
tip tradiţional: prezintă spaţiul rural cu obiceiurile vieţii specifice ( nuntă, horă,
înmormântare, etc.),  realist :  proza sa descriind viaţa satului românesc din sec XX (primele
două decenii) cu clasele sociale existente (țărani, intelectuali), cu instituţiile specifice
(şcoala, biserica, judecătoria), cu obiceiurile şi tradiţiile locului (hora, nunta, botezul).

1
 Marea parte a operei sale se încadrează în curentul literar realism. Acesta se manifestă
începând cu secolul al XIX-lea și continuă, în forme specifice, de-a lungul timpului, până în
zilele noastre. Principalele trăsături, evidente în opera literară ,,Ion", sunt: prezentarea
veridică a realității; obiectivitatea, imparțialitatea scriitorului realist; observația tipurilor
umane caracteristice; reliefarea individului ca produs al societății în care trăiește;
prezentarea amănuntelor semnificative și alcătuirea descrierilor minuțioase; stilul
impersonal, sobru, precis și concis.

III.Geneza

Un argument care susţine obiectivitatea romanului, ca trăsătură fundamentală, îl

constituie elementele genezice, fie dacă ne referim la substratul antropologic, fie la
elementele de hipotextualitate.

Astfel, geneza romanului integrează trei experienţe de viaţă petrecute la distanţă în

timp, ce se validează ca „substrat antropologic” – Adrian Marino. Prima, e o scenă al cărui
martor discret fusese Rebreanu în tinereţe: un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul cu
patimă.

Al doilea moment genezic se petrece la o săptămână după această scenă, când un ţăran
şi-a bătut fata pentru că păcătuise cu un flăcău leneş care nu iubea pământul, întâmplare
care a devenit subiectul nuvelei Ruşinea. În acelaşi timp, scriitorul stă de vorbă cu un flăcău
vecin, Ion Pop Glanetaşu, acesta plângându-i-se de necazurile lui ce aveau drept cauză, după
părerea lui, lipsa pământului: „Problema pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema
vieţii româneşti, a existenţei poporului român[…] ”- mărturisea Liviu Rebreanu, referindu-se
la momentele în care lucra la romanul Ion.

Pe de altă parte, romanul Ion îşi are numeroase puncte de plecare în nuvelele publicate
anterior (elemente de hipotextualitate): Ofilire, Răfuiala, Rusinea. Privit din această
perspectivă, G. Călinescu afirma că ” Ion este pânza enormă ieşită din aceste dibuiri de
detalii”.

III.Titlu

Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele protagonistului se arcuieşte astfel peste
întreg romanul. La realizarea structurii simetrice a romanului "Ion" de Liviu Rebreanu,
contribuie mai multe elemente de compoziţie: titlurile celor două, părți ale romanului: "Glasul
pământului" şi "Glasul iubirii “. Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă
sufletească a personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi. În scurta
existenţă a lui Ion, cele două "glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent; aparenta
lui "tăcere" în ultima parte a romanului îşi vădeşte inconsistenţa în scena morţii personajului

2
când " ... îi păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui
". Titlurile de capitol (primul fiind "Începutul", iar ultimul "Sfârşitul ") contribuie la impresia de
sfericitate a operei.

IV.Tema

Tematica acestuia este de factură realistă. Făcând parte dintr-o trilogie pe tema
pământului, "Ion" prezintă drama țăranului ardelean dintr-o societate în care pământul nu
este doar un mijloc de subzistență, ci și un criteriu al valorii individuale.

Ion surprinde viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, cu iubiri

pătimaşe, lăcomie de pământ, tradiţii specifice, conflicte, momente de sărbătoare a satului,
instituţii: şcoala, biserica, judecătoria, personalităţi ale momentului.

Patima pentru pământ este o primă dimensiune ce însuflețește personajul. Se reflectă

evident în scena sărutului pământului de la începutul romanului. Ion devine stăpânul
pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește să-i seducă acestuia fata. Însă apropierea sa
de pământ are o dublă conotație: împlinirea unei pofte dar și apropierea de moarte, de
coborârea în pământ.

Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica. Deși îi promite
de mai multe ori că o va cere de nevastă, cealaltă obsesie este mai puternică și îl împinge
către Ana. După ce își satisface însă pofta pământului, Ion nu poate ascunde pasiunea sa
pentru Florica, nici chiar la nunta acesteia, în care Ana îi surprinde privindu-se pătimaș și
insistent. Acest lucru, asociat cu lipsa de afecțiune, o împinge să-și pună capăt zilelor.

V.Viziunea despre lume

Viziunea sa despre lume este una realistă. Arta pentru el nu era o copiere a realităţii ci o
sinteză a ei. Componentele care generau creaţia erau două:  emoţia, impresie afectivă și
materialul documentar strâns.  Impresia afectivă (genesa romanului) care l-a determinat pe
Rebreanu să conceapă Ion a fost surprinderea unei scene în timpul unei partide de
vânătoare în care un tânăr ţăran îşi săruta cu patos pământul. Această scenă i-a rămas
întipărită în minte ca o obsesie. A doua situaţie plină de conotaţii de ordin afectiv a fost o
poveste a sorei lui, Lidia, despre o fată bogată din sat ce rămăsese însărcinată cu un tânăr
sărac şi în consecinţă fusese crunt bătută de tatăl său. Un alt moment a fost discuţia lui cu
un tânăr care vorbea despre pământul său aşa pătimaş ca despre o iubită.

VI.Perspectiva narativă

3
 Perspectiva narativă susține caracterul realist al operei. Evenimentele sunt redate de
către un narator obiectiv, omniscient și omniprezent care relatează la persoana a III-a, pe un
ton neutru.

Modul principal de expunere este narațiune, descrierea fiind reprezentată sumar, stilul
fiind lipsit de podoabe stilistice, contând mai mult organizarea frazelor în jurul unei
metafore centrale, pământul. Rebreanu se dovedește a fi unul dintre susținătorii
anticalofilismului: "Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât
să fiu șlefuit și neprecis".

VII.Relația incipit-final

Imaginile ințiale şi finale ale romanului "Ion" încep şi se încheie cu imaginea drumului
spre Pripas. Dacă în prima parte, şoseaua ,,vine" sugerând astfel o introducere în acţiune, în
ultima ,,se pierde" odată cu plecarea învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.

Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie romanul având - de
fiecare dată - o altă semnificaţie: în primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau
parte mai toate personajele antrenate în acţiune; în final, se sugerează că, dacă unii s-au
stins, alţii le-au luat locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul. 

VIII.Elemente de structură și compoziție

Structurat în două părți cu titluri simbolice - ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii” - și

treisprezece capitole, distribuite relativ egal, 6/7, romanul ,,Ion” are o arhitectură clasică,
bazată pe principiul simetriei și al circularității. Construcția închisă, de ,,corp sferoid”, este
evidențiată de simetria celor două părți, de simetria incipitului cu finalul și de cronologia
lineară a întâmplărilor. Romanul începe și se sfârșește cu descrierea realistă a drumului
spre/dinspre satul Pripas (Prislop în realitate), unde se petrece acțiunea romanului: ,,Din
șoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovărășind Someșul, […], se desprinde un drum alb […].”
Diferențele dintre cele două imagini ale drumului surprind transformările petrecute în viața
satului: inițial, drumul este dinamic, ,,urcă”, ,,înaintează vesel”, ,,cotește brusc” și pătrunde
în satul Pripas, unde toată lumea este la horă, în vreme ce, la final, familia Herdelea
părăsește satul pe același drum ce și-a pierdut vitalitatea. Drumul semnifică intrarea și
ieșirea în/din imaginar, revelând asemănarea lumii fictive cu lumea reală.

Construcția romanului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele, care prezintă, în
principal, destinul țăranului român, reprezentat de Ion și existența intelectualității rurale,
reprezentată de preotul satului Ioan Belciug, și de familia învățătorului Zaharia Herdelea.
Subiectul este construit astfel prin alternanța planurilor narative, iar secvențele narative se
succed pe baza înlănțuirii.

4
 Mai departe, narațiunea heterodiegetică a romanului este ordonată pe trei planuri
concentrice: individual, familial și colectiv. Planul destinului individual urmărește drama
țăranului ardelean Ion Pop al Glanetașului, generată de confruntarea celor două ,,glasuri”
lăuntrice, două forțe inegale care domină succesiv. Planul destinului familial are în centru
familia învățătorului Zaharia Herdelea și include problematica națională și morală. Planul
destinului colectivității, cel mai amplu, se referă la viața satului ardelenesc Pripas descrisă
monografic, în imagini verosimile. Naratorul demiurg descrie o multitudine de scene din
viața cotidiană și din cea spirituală a tărănimii și a intelectualității rurale într-o sugestivă
frescă realistă (hora, slujba religioasă, botezul, nunta, înmormântarea etc.)

IX.Conflictul

Conflictul principal al romanului se conturează la horă, unde Ion, flăcăul harnic și

priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnității și cu privarea de un statut social, pe
care este convins că îl merită, se hotărăște să treacă peste glasul inimii; el este îndrăgostit
de cea mai frumoasă și mai săracă fată din sat, pe nume Florica, dar hotărăște să se
căsătorească neîntârziat cu Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George Bulbuc, fiul unui
țăran foarte bogat.

Intriga romanului și totodată începutul conflictului exterior, între Ion și Vasile Baciu, o
constituie confruntarea dintre cei doi de după horă, acesta din urmă adresându-i tânărului
cuvinte jignitoare precum ,,sărăntoc" și ,,hoț", și arătându-și fățiș dezaprobarea față de o
eventuală legătură între el și Ana.

Conflictul interior, dintre ,,glasul pământului" și ,,glasul iubirii" se manifestă în sufletul

tânărului țăran sărac.

X.Personajul

Firește, accentul cade pe destinul protagonistului Ion, personaj eponim realist,

tipologic, construit monumental, într-o dimensiune tragică. ,,Figură simbolică mai mare ca
natura”, după cum îl caracterizează Eugen Lovinescu, Ion este tipul țăranului posedat de
demonul posesiunii pământului. (Nicolae Balotă) În stil indirect liber este prezentat
conflictul interior chiar din primele secvențe, la horă, când Ion le compară pe Florica
(absentă fizic la horă, dar prezentă în gândurile sale) și Ana (prezentă la horă, dar ignorată
de Ion): ,, […] nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea bine seama dacă i-e dragă.

5
Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau îți amintea de ea, simțea că tot o mai iubește.
[…] Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe …”

Animat de dorința de a avea pământ, de a scăpa de stigmatul sărăciei pentru a se bucura

de respect și demnitate în comunitate, impulsionat de Titu Herdelea care îi spune după horă
că trebuie ,,să-l silească” pe Vasile Baciu să-i dea fata, Ion o seduce pe Ana cea ,,slăbuță și
urâțică” și se căsătorește cu ea. Evoluția cuplului nefericit Ion -Ana reflectă consecințele
nefaste ale unei căsătorii din interes și condiția femeii de ,,obiect” la dispoziția unui soț
insensibil, orgolios, agresiv și infidel, lipsit de sentimente paterne. Ana este o ,,mater
dolorosa”, al cărei sfârșit tragic este previzibil. Și ea și Ion sunt victime inocente: ea este
victima lipsei de afecțiune, Ion – victima instinctului de posesiune. Partea a doua a
romanului este concentrată asupra iubirii pătimașe a lui Ion pentru Florica, acum căsătorită
cu George Bulbuc. Soțul acesteia află de relația lor și, într-o scenă de un pregnant
naturalism, îl ucide pe Ion, în mod simbolic, cu o sapă.

În continuare, Ion trebuie prezentat și din perspectiva celor două autorități ale satului,
învățătorul și preotul. Pentru învățătorul Zaharia Herdelea Ion rămâne cel mai iubit dintre
elevii săi. Însă Ion refuză calea învățăturii din dragoste pentru pământ. În cazul său,
pământul, care ,,îi era drag ca o ibovnică”, ia locul lui Dumnezeu. Mai multe scene
memorabile îl înfățișează simțind o singură prezență supraumană, pământul. Ieșit la cosit,
Ion este copleșit de imensitatea pământului - ,,Cât pământ, Doamne!” - și simte arzând în
el ,,dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…” (Cap. II, ..Zvârcolirea”). După ce Vasile
Baciu îi cedează toate pământurile, Ion nu-și mai reprimă adorația față de singurul său
Dumnezeu. El îngenunchează și sărută pământul cu voluptate erotică, trăind o stare de
fericire supremă: ..Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme […]” (Cap.
IX, ,,Sărutarea”).

Lui Ion nu-i pasă de Dumnezeu din cer, nu-și respectă părinții, nu-și iubește soția și
copilul. Prin nepăsare este vinovat de moartea copilului, prin indiferență și agresivitate este
responsabil moral de sinuciderea Anei. Astfel, putem spune că Ion nu aduce decât
nenorocire. Pe Vasile Baciu îl sărăcește, pe George îl împinge la crimă, pe Florica o lasă într-o
situație incertă, provoacă neînțelegeri în viața familiei Herdelea. Zaharia Herdelea intuiește
răul întrupat în Ion și rostește câteva cuvinte profetice: ,,Ion e fatalitatea noastră.” Evoluția
lui de la hotărârea de a parveni până la moartea năprasnică evidențiază răul coagulat parcă
în fiul Glanetașului. Sfințirea bisericii satului după moartea lui Ion semnifică purificarea
lumii, reinstituirea sacrului și a ordinii.

Caracterizat atât cu mijloace indirecte, cât și directe, Ion beneficiază de un portret

moral și psihologic sugestiv pentru complexitatea și evoluția sa. Sărac, dar harnic, isteț,
silitor și cuminte la școală, Ion este stăpânit de complexe de inferioritate, de frustrări, de
resentimente, de voința aprigă de a avea pământ și de pasiunea devastatoare pentru
frumoasa Florica. Destinul lui se consumă între Eros și Thanatos.

6
 XI.Incheiere

Romanul ,,Ion" creează un univers dominat de iubire și patimă, care declanșează energii
umane surprinse în diverse ipostaze; astfel, romanul se constituie ca o frescă socială a
începutului de secol.

Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru
pământ izvorând din convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în
comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi
generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a
statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu
averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru
ce alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se
transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl
salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea
psihologică și morală a Anei.

Statutul psihologic al personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se

modifică treptat. Mentalitatea lui Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor,
punând îmbogățirea mai presus de orice alt sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru
Florica în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și pentru o muiere să rămân o viață
calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile Baciu îl face pe Ion să
fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea
sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în
momentul în care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe
lume nu e al tău?”. Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului,
dilemele eroului se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj
profund realist cu o psihologie bine individualizată.

Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului
reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de
hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să muncească și respectea toate orele de
muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”, ambiție –
atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul și
inteligența nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se
îmbogăți.

Trăsătura dominantă a lui Ion este dragostea sa față de pământ, marcat fiind de un puternic
simț al proprietății „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului o chemare,
copleșindu-l”.

Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu.
Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl face să intre cu plugul în
pământul vecinului său. Acest gest este născut din dorința acestuia de a recupera pământul

7
pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”.
Monologul este dublat de notația naratorială  ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu
obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.

Secvența sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un

moment ce evidențiază tema operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și
pământ, pe care îl sărută ca pe o „ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri
pătimașe. Gestul său se naște involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază
idolatria față de pământ, îi justifică patima, respectiv sugerează că pământul este privit
erotizat.