Ion

de Liviu Rebreanu
Date despre viața și opera autorului.
Marele merit a lui Liviu Rebreanu (1885-1944) în dezvoltarea prozei românești constă în faptul că el este
creatorul romanului realist modern și deschizător de drumuri în proza analitică, psihologică. ”Ion” de Liviu
Rebreanu, primul roman obiectiv din literatura română, a apărut în anul 1920, după o lungă perioadă de
elaborare, așa cum însuși autorul menționează în finalul operei, între martie 1913-iulie 1920. Apariția romanului a
stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nimic din creația nuvelistică de până atunci nu anunța această
evoluție spectaculoasă: "Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a
unui scriitor, care a început și a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire dar și fără indicații de viitor",
nota Eugen Lovinescu. Pentru inițiatorul modernismului românesc, Eugen Lovinescu, ce are ca principiu de bază
sincronismul literaturii române cu cea europeană, romanul "Ion" este cel care "rezolvă o problemă și curmă o
controversă". Această afirmație a Iui Lovinescu se referă Ia faptul că apariția primului roman obiectiv
direcționează literatura română către valoare europeană și stinge polemica pe care criticul o avea cu
sămănătoriștii epocii.
Autor ce inovează literatura română, Liviu Rebreanu a desfășurat o vastă activitate scriitoricească, opera sa
cuprinde:
nuvele: Catastrofa (1921), Norocul (1921), Ițic Ștrul dezertor(1932), Cuibul visurilor (1927), Zestrea (1919),
Răfuiala (1919),Rușinea (1908);
romane sociale: Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Gorila (1938);
romane psihologice: Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934)
roman polițist: Amândoi (1940);
piese de teatru: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926).

Realismul este curentul literar apărut în context european la mijlocul sec. al XIX-lea a cărui estetică se
baza pe reflectarea veridică a realității în artă. Primele discuții despre realism se cristalizează în Franța, în
jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet și datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de
eseuri „Realismul”. Operele surprind o realitate neînfrumusețată, veridică, dar valorificată artistic. Se
realizează o frescă socială prin ilustrarea categoriilor umane, aparținând tuturor mediilor sociale.
Personajul este reflectat critic, în mediul existențial care își pune amprenta asupra evoluției lui. Tipologiile
umane denotă, în special, apartenența la o clasa socială, distingându-se, astfel, intelectualul sau țăranul.
În caracterizarea personajelor se folosește tehnica detaliului, a amănuntului semnificativ.
Este aplicată formula tolstoiană sau balzaciană. Naratorul creează iluzia că faptele au existat în realitate,
respectând principiului mimesisului prin:
verosimilitate (care are o aparență de adevărului)
veridicitate (o parte din faptele prezentate sunt adevărate)
observația socială (aspect de frescă)
Tema de inspirație realistă este surprinsă prin analiza satului tradițional și a problematicii țăranului. Alte teme
prezentate moștenirea, familia, căsătoria și banul. Reperele spațio-temporale sunt bine ilustrate. Naratorul este
neimplicat, impersonal, omniscient și omniprezent, deci obiectiv. Opera, după mărturisirile scriitorului se
bazează pe evenimente reale, având și valoare documentară. Romanul este realizat pe baza tehnicii circulare a
sferoidului, viziunea din început și final, asupra drumului, fiind o modalitate de intrare în sfera ficțiunii.
Preferința pentru un stil sobru și refuzul celui împodobit (anticalofilism), cu scopul prezentării cât mai fidele a
evenimentelor. Acțiunea este cronologică, sunt create scene paralele, antitetice, tensiunea narativă se realizează
prin fapte surprinzătoare.

Romanul obiectiv Formula realistă prin ilustrarea vieții țărănești din Ardeal, în primele decenii ale secolului
al XX-lea, o adevărată "creație de oameni și de viață" (articolul "Cred", 1924). Autorul creează un numărul mare
de personaje „peste optzeci de persoane” - Tudor Vianu) și de destinele acestora, față de care naratorul
omniscient se detașează cu obiectivitate.
Romanul ”Ion” reprezintă un punct de plecare al reformării epicii românești, constituind ”o dată istorică în
procesul de obiectivare a literaturii noastre epice". (E. Lovinescu). Conform încadrării lui Nicolae Manolescu,
acest roman este unul doric, în timp ce Garabet Ibrăileanu îl definește ca roman de creație.

Încadrarea într-o perioadă ideologică

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada interbelică, romanul românesc trece printr-o etapă de
efervescență tematică. Romanul Ion este reprezentativ pentru realismul dur, Liviu Rebreanu călcând pe urmele
lui Balzac, Stendhal, Zola.

Geneză
Liviu Rebreanu mărturisește că în lunga sa trudă de creație, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol
important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă” , emoția, iar pe de altă parte, acumularea de material
documentar. O scenă văzută de scriitor pe colinele dimprejurul satului, I-a impresionat în mod deosebit,
constituind punctul de plecare al romanului "Ion". Aflat Ia vânătoare, Rebreanu a observat "...un țăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare", care s-a aplecat, deodată "și-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică.
Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie".
O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reținut atenția: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr
sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, "care nu iubea
pământul și nici nu știa să-l muncească.”
Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit, a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr
țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu
"atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată..."
O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul Iui mentalitățile și
obiceiurile țăranilor, viața lor dificilă și complexă din cauza ocupației Imperiului Austro-Ungar. Titu Herdelea este
considerat un alter-ego al autorului, în special prin preocuparea constantă pentru problematica socială și
națională.
Prima variantă a romanului "Ion" a fost o schiță scrisă de Rebreanu în 1908, care purta titlul "Rușinea", subiect
 reluat în nuvela, "Zestrea", în care conturează portretul lui Ion și schițează întâlnirea dintre flăcău și Ileana (Ana
din roman).
Încadrarea într-un gen literar
Definiție: Opera aparține genului epic ce cuprinde totalitatea speciilor literare în care autorul își transmite în mod indirec
gândurile, ideile, sentimentele prin intermediul personajelor, naratorului și a acțiunii
Trăsături:
-moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele),
dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor, monologul.
-prezenta naratorului: obiectiv
-personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate, etc.
Este structurată după momentele subiectului:
expozițiunea ( fixează spațiul, timpul) – prezintă principalele personaje și folosindu-se de tehnica anticipării,
descrie câteva conflicte ce mocnesc.
intriga (momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii) –venirea lui Vasile Baciu, tatăl Ane
la horă.
desfășurarea acțiunii (prezintă întâmplările fără să respecte firul cronologic) – seducerea Anei de către Ion, nunta
dintre cei doi, căsătoria Floricăi cu George.
punctul culminant (momentul cel mai tensionat al conflictului) – dorința lui Ion de a-și recăpăta iubirea.
deznodământul (sfârșitul conflictului) – George îl ucide pe Ion.

Încadrarea într-o specie literară

Ca orice roman, ”Ion” este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și
complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii umane, dar bine individualizate, fiind angrenate în
conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă și profundă a vieții.

Apariție
Publicat in 1920, romanul "Ion" reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodopera care
înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătorista; nucleul romanului se afla
în nuvelele anterioare: "Zestrea", "Rușinea", ”Răfuiala”.

Titlul
Titlul este un element paratextual ce ne introduce în universul rural propus de Liviu Rebreanu. Titlul
este eponim, dar plin de expresivitate deoarece poate avea sens general (noi), poate sintetiza întreaga
țărănime săracă, ce își dorește cu ardoare pământul și respectul comunității. “Toți flăcăii din sat sunt
varietăți ale lui Ion”, după cum afirma criticul G. Călinescu.
Liviu Rebreanu alege pentru cel mai cunoscut roman al său un titlu sintetic (format dintr-un singur cuvânt),
cu valoare denotativă (sensul propriu, numele personajului), dar și cu valoare conotativă (numele unui sfânt) ce
subliniază ironia sorții.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv propriu, simplu. Inițial, autorul și-a
denumit opera ”Zestrea”, dar îi schimbă numele pentru a evidența drama protagonistului.
Incipitul
Este un punct strategic al diegezei, având rolul de a introduce lectorul în lumea ficțională. Incipitul
este unul de tip clasic, descriptiv, creând senzația de real, dar aducând și elemente anticipative
(toponimele, prezența spălăcită a imaginii lui Isus, așezarea caselor în sat, în funcție de statutul social etc).

Temele romanului
Romanul ”Ion” este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând
evenimente importante din viața țăranului autentic, având o axă tematică puternică. Tema centrală atrage
atenția asupra problematicii pământului ce afecta mediul rural de la începutul secolului XX. Această temă este
dublată de tema iubirii, privită ca o formă de slăbiciune. În mod simbolic, destinul protagonistului se plasează pe
două coordonate: Eros și Thanatos. Temele secundare, familia, moartea, lupta pentru emancipare și libertatea
națională, întăresc destinul tragic al protagonistului. Supra temele se află în interdependență, destinul este
influențat de timpul neiertător.

Motivele literare
Sunt în strânsă legătură cu temele operei conturând lumea satului și a trăirilor specifice.
Drumul-văzut de Nicolae Manolescu ca fiind primul și ultimul personaj al romanului, el devine un dublu al
personajului;
Hora reapare purtând feciorii satului într-un joc al destinelor;
Crucea strâmbă- semn al îndepărtării de divinitate, al lumii desacralizate;
Nucul- copac al infernului, dedicat zeiței Persefona, entitate a umbrelor;
Sapa- motiv ambivalent, al trudei umane și al restabilirii ordinii morale;
Câinele- animal psihopomp (care conduce sufletele morților), călăuză a sufletelor;
Fortuna labilis- soarta schimbătoare

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă definește punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) și omniprezent
asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieșită din relația sa cu personajele
profilează focalizarea zero și viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.
Naratorul devine un păpușar care direcționează viața personajelor, având funcție demiurgică.

Coordonate spațio-temporale
Perspectiva temporală este reală și cronologică, acțiunea desfășurându-se la începutul secolului al
XX-lea (la nivel macrotextual). Coordonatele spațiale reflectă un cadru real, deschis, al satului Pripas, al
Transilvaniei aflată sub politicile Imperiului Austro-Ungar, și unul imaginar închis (la nivel microtextual), al
trăirilor interioare din sufletul și conștiința personajelor.
Toponimele utilizate în incipit (Cișmeaua Mortului, Râpele Dracului) localizează cu precizie
întâmplările, sugerându-ne substratul negativ al istorisirii. Satul Pripas construit ca un model arhetipal,
închis, păstrător de gândirii tradiționale. Numele poate însemna și rătăcirea, blestemul omului care
trăiește în pripă (grabă), ajungând prea repede la netimp
Structura
Romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției interioare a
personajului principal: "Glasul pământului" și "Glasul iubirii". Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic,
nefast) sunt sintetizatoare, discursul narativ având un "Început" și un "Sfârșit". Prima parte, ”Glasul
pământului” cuprinde:" ”Începutul", "Zvârcolirea", "Iubirea", "Noaptea", "Rușinea", "Nunta", iar a doua
parte, ”Glasul iubirii” are în alcătuire capitolele: "Vasile", "Copilul", "Sărutarea", " Ștreangul", "Blestemul",
"George", "Sfârșitul". Apreciind structura romanului, Eugen Lovinescu face următoarea observație
:"romanul se organizează totuși în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust (rustic), simplu și voluntar, al
lui Ion." S-a remarcat existenta în roman a doua planuri (tehnica utilizata și de Lev Tolstoi în Război și pace):
unul evocând viața țăranilor reprezentați prin: Ion al Glanetașului, Alexandru Glanetașul, Zenobia, Vasile
Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica și alții, celălalt reliefând momente din viața intelectualilor reprezentați
prin familia învățătorului Herdelea și prin preot, între cele două planuri ale acțiunii existând numeroase
puncte de convergență. Compoziția sferoidală/circulară a romanului îi asigură semnificații superioare de
univers care închide un destin. La realizarea structurii simetrice a romanului ”Ion” de Liviu Rebreanu,
contribuie mai multe elemente de compoziție: titlurile celor două părți ale romanului, ”Glasul pământului”
și ”Glasul iubirii”. Fiecare dintre cele două titluri numește o dominantă sufletească a personajului
principal, o poruncă mai puternică decât el însuși.
În scurta existentă a lui Ion, cele doua ”glasuri” se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent. Titlurile de
capitol (primul fiind ”Începutul”, iar ultimul ”Sfârșitul”) contribuie la impresia de sfericitate a operei.
Imaginile inițiale și finale ale romanului. "Ion" încep și se încheie cu imaginea drumului spre Pripas. Dacă în
prima parte, șoseaua „vine” sugerând o introducere în acțiune, în ultima ”se pierde" o dată cu plecarea
învățătorului Herdelea, lăsând loc altei generații, altor destine. Hora este un alt element de compoziție care
deschide și încheie romanul având , de fiecare dată , o altă semnificație: în primul capitol, la acest moment
din viața satului iau parte mai toate personajele antrenate în acțiune; în final, ni se sugerează că, dacă unii
s-au stins, alții le-au luat locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul. Redus la esențe, romanul prezintă
momentele eternului ciclu al existentei rurale; odată încheiat pentru un individ, ciclul continua pentru alții,
asemeni unui fluviu, fără sfârșit.
Conflicte
Conflictul principal Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru avere,
într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul
sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acțiunile personajelor.
Conflictul secundar între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ.
Conflictul național reprezintă un alt plan secundar al narațiunii urmărește
conflictul național cu oficialitățile ungurești și politicienii vremii.
În alegerile de deputați, Titu votează cu avocatul român Victor Grofșoru, dar învățătorul, interesat
să câștige procesul intentat din cauza plângerii făcute lui Ion, votează cu ungurul Bella Beck, sperând că
politicianul va interveni în favoarea sa. Cu toate acestea, învățătorul Zaharia Herdelea este suspendat din
„serviciu pe timp nelimitat”, sub pretextul că nici el și nici elevii săi nu știu ungurește, subinspectorul
Horvat fiind foarte indignat că nu cunoșteau „limba statului”. Incidentul îl apropie din nou pe învățătorul
Herdelea de preotul Belciug, care-i face acte pentru lotul pe care este construită casa. În locul lui Zaharia
Herdelea, ieșit la pensie, vine învățător la școala din Pripas tânărul Zăgreanu, care se îndrăgostește de
Ghighi, mezina familiei Herdelea, pe care o cere în căsătorie, urmând să locuiască în casa din Pripas.
Conflictul interior generat de glasul iubirii.
Conflictul tragic între om și o forță stihială, pământul.
 Scene reprezentative
*Tematica destinului-hora
Reprezentativă pentru tematica vieții țăranilor transilvăneni este scena horei ce corespunde
expozițiunii și devine un moment ideal pentru a supune unei radiografii explicite întreaga comunitate
rurală.
Într-o zi de duminică, în curtea văduvei lui Maxim Oprea, într-o atmosferă, de voie bună și armonie,
aparentă, sunt descrise firele unei ordini sociale prestabilite care vor provoca o dramă de proporții.
Ochiul naratorului heterodiegetic se oprește asupra jucătorilor, urmând o descriere amănunțită, o
veritabilă pagină etnografică, urmărindu-se portul popular, pașii specifici, acordurile muzicale, lăutarii
care animă atmosfera.
Jocul în care sunt angrenații tinerii satului pare o descătușare de energii, aidoma unei dezlănțuiri
dionisiace. Someșana este jucată pătimaș: ”de tropotele jucătorilor se hurducă pământul”, avertizând
lectorul asupra forței cu care se vor desfășura întâmplările. În hora ielelor este atras și Ion, cel care
crede că poate să păcălească regulile nescrise ale comunității. Sătenii sunt grupați în funcție de statutul
economic, iar cei fără de pogoane sunt marginalizați, știrbindu-li-se demnitatea ”Pe la lăutari, ca un
câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuși să se amestece între bogătași.” Diegeza este animată de glasurile narative ale Anei,
Floricăi, a lui Vasile Baciu, devenind o ”voce publică” pe care Nicolae Balotă o asociază cu cor de
tragedie. Se clarifică, astfel, valoarea pământului pentru țăranii din Pripas, relația dintre a fi- a avea.
Conștientizând statutul său, neidentificând rolul său în societate, Ion afirmă: ”Mai bine să nu mă fi
făcut decât să fiu batjocura oamenilor.”

Tematica pământului este reprezentată gradual și antitetic în scenele ”Zvârcolirea” și

”Sărutarea”. În prima parte a romanului, urmărim o zi de muncă din viața flăcăului, dar și patima
pentru pământ ”pământul îi era drag ca ochii din cap”, ”simțea o plăcere atât de mare văzându-și
pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze”. Imaginea humei este magnetică, sunt
urmărite stările interioare, neliniștea tulburătoare a omului ce a căzut victimă mirajului avutului, ”nu se
putu stăpâni” și ridicând ochii spre cer invocă divinitatea ”Cât pământ, doamne!” Percepția lui Ion
despre pământ este deformată, îl privește ca un uriaș, hiperbolizându-l, în timp ce ,omul devine ”un
vierme umilit, înfricoșat”, comparația fiind realizată prin litotă. Elementul primordial îi domină toată
existența, fiind înțeles sub forme distincte: pământ-mamă (pământul i-a fost mai drag ca o mamă),
pământ-ibovnică (atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe), pământ stihie (toată ființa lui arde de
dorul de a avea pământ mult).

Ideea contopirii cu pământul este continuată și în secvența sărutarea, Acest episod are un rol
anticipativ, prefigurând moartea protagonistului. În mod simbolic asistăm la o îmbinare a temelor:
pământul, iubirea și moartea, ca o urmă a tezismului/ didacticismului rebrelian, o enunțare
a normelor etice. Pământul devine un element bivalent, al morții și al vieții, o stihie (duh rău,
personificare a unei forțe naturale oarbe) distrugătoare pentru omul dominat de hybris (orgoliu
nemăsurat). Asistăm la o scenă a căderii, acum, privirea nu se mai înalță spre cer, smerenia sa dispare,
devenind exponent al divinității.
Trăiește momentul cu toate simțurile sale, ca un ritual de dăruire totală, buzele sale se lipesc de lutul
negru, rece și umed, iar picioarele sale devin grele și afundate în pământ. Pasiunea generează o tensiune
narativă copleșitoare, ”îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări.
Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede(...). Apoi, încet, cucernic,
fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, îți coborî fruntea și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și
în sărutarea acea grăbită, simți un fior rece, amețitor.” Stăpânirea pământurilor îi conferă o ascensiune
socială rapidă ” se vede acum mare și puternic ca un uriaș din basme, care a biruit în lupte grele, o ceată
de balauri îngrozitori”. Acum începe să se prefigureze actul divinității Nemesis/zeița răzbunării, care
urmărește echilibrul moral al lumii, cântărind cu rigurozitate fericirea și nefericirea umană.

Limbajul artistic
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese
obiectivarea și realismul romanului, precum și prin precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării,
înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos),
lipsit de imagini artistice bombastice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puțin în
opere de creație, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață [...], e mult mai ușor
a scrie frumos, decât a exprima exact”. În roman este constată autenticitatea limbajului regional și
diferența limbajului în funcție de condiția sociala. Identificăm diverse procedee artistice precum
personificări, epitete, comparații sau hiperbole. Îmbină diferite registre stilistice, arhaisme, regionalisme
rupte din limbajul ardelenesc.

Repere critice
„Ion este simbolul țărănimii care vrea pământ dintr-un instinct puternic de apărare” - G. Călinescu
”Poem epic”, opera cuprinde ”momente importante din calendarul sempitern (veșnic) al satului,
mișcătoare prin calitatea lor elementară”- G. Călinescu
Pentru modesta noastră literatură(...) Ion este cea mai puternică creațiue obiectivă a literaturii
române și cu un proces firesc al epicii poate fi pus pe treapta unică a scării evoluției” ”Romanul rămâne
cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române.”- Eugen Lovinescu
”Nicăieri în literatura română viața satului nu a fost evocată cu atâta forță realistă, atât de riguros și
pătrunzător”- D Micu
Edgar Papu îl numește pe Rebreanu ”un Eminescu al romanului”, afirmând că ”ceea ce a obținut
poezia românească după Eminescu a obținut și romanul românesc după Rebreanu”