Rebreanu Liviu Ion

Hiu Ion-Valeriu [LIVIU REBREANU – „ION”]
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

COLEGIUL NAȚIONAL „ZINCA GOLESCU” – PITEȘTI
Catedra de limba și literatura română
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

„ION” DE LIVIU REBREANU
- îndrumător metodico-științific pentru elevii de liceu -
Prof. dr. Ion-Valeriu HIU
PITEȘTI
- 2015 -
1
LIVIU REBREANU
(27 NOIEMBRIE 1885 – 1 SEPTEMBRIE 1944)
2
CUPRINS
3
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

ROMANUL „ION” DE LIVIU REBREANU
1. Încadrarea în contextul literaturii române – roman realist, modern, obiectiv de factură tradițională
(„realismul esențelor”)
Într-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, figura ţăranului a
reprezentat o sursă de inspiraţie majoră pentru literatura română. Viziunea matură, realistă, unghiul
modern de interpretare, stilul lucid și structura arhitectonică, cu simetrii de compoziție, dimpreună cu
impunerea unei tipologii memorabile au făcut din romanul „Ion” „cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române”, așa cum afirma Eugen Lovinescu în studiile sale critice. O creație de „proporții
epopeice”, romanul „Ion”, continuă tradiția romanului de reflectare realistă, reprezentată anterior de
Nicolae Filimon („Ciocoii vechi și noi”), de Duiliu Zamfirescu („Viața la țară”, „Tănase Scatiu”) și Ioan
Slavici („Mara”), și continuată, mai apoi, cu mult succes, de Mihail Sadoveanu („Baltagul”) și Marin Preda
(„Moromeții”). Considerat de Mihail Dragomirescu „cel mai frumos roman românesc și una din cele mai
tipice opere de acest fel din literatura universală”, romanul „Ion”, anticipat de nuvelele „Rușinea” și
„Zestrea”, reprezintă prima parte dintr-un proiect complex de abordare a problemei țărănești, cu preferință
către observație și demitizare a imaginii satului ca o lume idilică: „Cu toate deosebirile de viziune, Ion intră
în categoria romanelor unui spaţiu atemporal rural” (Nicolae Balotă). Romanul face parte dintr-o
proiectată trilogie pe tema pământului și a dramei condiției țăranului român, atipic și individualizat,
alături de romanul „Răscoala” (consacrat dramelor țărănimii din Regat) și un roman rămas la stadiul de
proiect în care autorul dorea să trateze problematica pământului în legătură cu problematica națională din
Basarabia. De altfel, pământul, în viziunea rebreniană, nu este numai un mijloc de subzistență, ci și un
criteriu al valorii individuale. Și cum destinul uman este supus unor legităţi precise şi unei cauzalităţi adesea
previzibile, factorul iraţional al vieţii şi principiul sensibil (Silviu Angelescu) continuă să participe la
mecanica existenţei ficționale a romanului: „Ion este „vasta frescă (...) în care semnificaţie socială, analiză
sufletească, personaje perfect caracterizate, pasiuni se împletesc într-o existenţă coborâtă pe pământ de
«voinţa de creaţie» a acestui demiurg epic în lupta cu marele ziditor” (Perspessicius). Probabil că tocmai
acest aspect conferă substanţă şi profunzime eroului prozei realiste. Din această perspectivă, scriitorul este
un creator de viaţă autentică, preferinţă, de altfel, larg răspândită în literatura română, începând cu Ion
Ghica, C. Negruzzi, N. Filimon, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici.
Construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă la care participă un număr
mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul îşi găseşte exprimarea plenară odată cu
realismul. Creator al romanului realist modern în literatura română, Liviu Rebreanu se dezice de
realismul care copia sincer, fidel şi fotografic lumea şi cere ca romanul să se îndrepte spre un „realism al
esenţelor”. Formula aceasta îşi găseşte expresia în romanul „Ion”, a cărui apariţie, în anul 1920, „rezolvă o
problemă şi curmă o controversă” (E. Lovinescu). Potrivit crezului său artistic, Liviu Rebreanu afirma că
literatura este adânc înrădăcinată în tradiţiile artistice autohtone, în realitate: „Sinceritatea este
calitatea de căptenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea față de sine, din care izvorăște sinceritatea față de
artă” (Liviu Rebreanu). Astfel că, sinceritatea nu este echivalentă cu subiectivitatea naraţiunii la persoana
întâi, ci, dimpotrivă, înseamnă o perspectivă rece, obiectivă asupra realităţii: „Dacă nu te dăruiești întreg
artei în clipa creației, nu vei zămisli decât monștri fără viață”. Lumea lui Liviu Rebreanu este organizată
după tipare arhaice. Omul este văzut mai ales în ipostaza de ţăran, marcând identificarea lui însuşi cu
poporul român. Potrivit acestei „formule”, adoptată de Liviu Rebreanu, „realismul nu ar fi altceva decât
viaţă eternizată prin mişcări sufleteşti”, iar romanul trebuie să fie, înainte de toate, social. Refuzul
romanului subiectiv îl situează pe autorul romanului „Ion” la antipodul „noului val”: „A crea oameni nu
înseamnă a copia după natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o
fotografie proastă. Creația literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și
4
trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii, dar trăiește numai prin ceea ce
are unic și deosebit de toți oamenii din toate vremurile. Unic însă e numai sufletul. Viața eternizată prin
mișcări sufletești – realism” (Liviu Rebreanu). Astfel că, la temelia creației rebreniene, rămâne, negreșit,
expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc de exprimare a realității în ficțiune: „De dragul unei fraze strălucite
sau a unei împerechieri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenție. Prefer să fie expresia
bolnăvicioasă și să spun, într-adevăr, ce vreau decât să fiu șlefuit și neprecis”. Or, aceste „străluciri
stilistice”, cel puțin în operele de creație, se fac mai întotdeauna în detrimentul preciziei și a mișcării de
viață: „De altfel, cred că e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact” (Liviu Rebreanu). Tot Liviu
Rebreanu afirma că „expresia exactă îți cere mai multă zbuciumare : Cuvântul ce exprimă adevărul”. Numai
prin aceasta sepoate urmări îndeaproape sinuozitățile sufletului care explică viața: „Psihologia și
obiectivitatea merg alături și presupun aceeași retragere a eului scriitoricesc în colțul cel mai modest al
sufletului, spre a lăsa loc desfășurării creației” (Liviu Rebreanu). În acest, modestia nu înseamnă dezinteres,
ci, dimpotrivă, o atitudine: „Fără amestecul meu direct [narator omniscient, omniprezent, heterodiegetic,
neutru, impersonal], opera va putea crește și trăi mai independent” (Liviu Rebreanu). Astfel că, prin
obiectivitatea observaţiei şi prin aderarea la o estetică de tip naturalist, Rebreanu dă o lovitură decisivă
idilismului sămănătorist şi ideologiei poporaniste: scriitorul trebuie să pătrundă dincolo de „scoarţa
realului”, acolo unde clocotesc patimi şi instincte devastatoare: „Dacă privești arta drept creație, trebuie
să-i atribui și o valoare etică. [...] Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se
bucure că e om și că trăiește și chiar să-l facă om. Contemplarea vieții pe care o oferă creația, poate fi
uneori mângâietoare ca o rugăciune...” (Liviu Rebreanu). Cu alte cuvinte, o operă de artă fără rezonanțe
sociale și morale nu există. Romancierul mărturisește că, în actul creației, un rol important l-a avut pe de o
parte emoția, o anume „impresie afectivă”, acea „nostalgie a eticului” acumulat din realitatea vieții.
Așadar, după tematică (tema principală a romanului este aceea a poesiunii, dorința obsesivă a
țăranului român de a avea pământ), romanul „Ion” este un roman social de inspirație rurală, un „roman
țărănesc ce-l consacră pe Rebreanu ca poet al omului teluric” (George Călinescu). Prin dezvoltarea temelor
secundare, „Ion” este și un roman de dragoste („glasul pământului”, metafora poesesiunii de pământ,
alternează cu „glasul iubirii”), un roman de familie (prezintă aspecte ale vieții familiilor Herdelea, Ion-
Ana, George-Florica), un roman al condiției intelectualului ardelean sub dominația imperiului Asutro-
Ungar, un roman psihologic, de introspecție, prin focalizarea internă a trăirilor personajului principal, prin
coborârea analizei psihologice în zona adâncă a patimilor umane. Este un roman de inspirație rurală prin
orientarea și evocarea trecutului, prin conservarea valorilor autohtone, ce îi oferă clasicitate și prin prețuirea
moștenirii culturale, a folclorului, a culutilor vechi, a fondului mereu viu al învățăturilor trecutului.
După tehnica narativă, romanul „Ion” este un roman obiectiv de sorginte balzaciană sau
tolstoiană, „prima mare creație obiectivă” (Eugen Lovinescu) ce pune în mișcare o întreagă lume, cu
problematica ei diversă: problema națională a Ardealului aflat sub stăpânire austro-ungară, unde ne sunt
prezentate conflictele dintre țăranii săraci și cei înstăriți și conflictele membrilor intelectualității rurale. Pe
acest fundal evoluează Ion al Glanetaşului, erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru ţăranul
ardelean şi, prin extindere, pentru cel român în general. Astfel că, romanul prezintă „fără strălucire stilistică,
fără stil” (Eugen Lovinescu) viața satului ardelenesc în toate dimensiunile ei, „o icoană complexă, vie, fără
exuberanță, bogată în amănunte de observație a vieții Ardealului” (Tudor Vianu). Pe de altă parte, opinia
critică a lui Nicolae Manolescu, ce vizează tocmai această situare a naratorului neimplicat în acțiune,
exprimă un punct de vedere obiectiv, în afara lumii pe care o prezintă, pe o poziţie de extrateritorialitate, care
îi permite abordarea aproape impersonală a universului secund pe care îl plăsmuieşte. Interpretările critice
oscilează însă în a situa romanul între romanul tradițional și modern.
Adevărata situaţie literară a d-lui Rebreanu începe de după război, o dată cu Ion. Nimic din ce a publicat înainte nu ne
putea face să prevedem admirabila dezvoltare a acestui talent, care a început şi continuat vreo zece ani, nu numai fără
strălucire, dar şi fără indicaţii de viitor. Debuturile atât de puţin semnificative ale scriitorului nu se explică numai prin
evoluţia prea înecată a talentului său, ci şi prin natura genului în care s-a încercat; creator obiectiv prin îngrămădire de
imponderabile şi prin construcţia arhitectonică, chiar şi în operele din urmă talentul lui se desfăşoară lent şi nune poate
5
fixa în plasa interesului unei construcţii laborioase decât după un număr destul de mare de pagini... Apariţia lui Ion
rezolvă o problemă şi curmă o controversă. În cele mai multe conştiinţi, sămănătorismul se confundă cu ţărănismul şi
luptă împotriva lui cu lupta împotriva excesului ţărănesc în literatură. Pusă în acest plan, problema putea fi discutabilă la
un popor cu o bază rurală atât de largă şi cu o literatură autentică de inspiraţie folclorică, în care sămănătorismul părea
singura expresie posibilă a realităţilor naţionale în lupta cu utopiile modernismului. Problema se pune însă astfel: lupta
împotriva sămănătorismului nu avea decât incidental ca obiectiv „ţărănismul” sau „opincărismul”, cum se spunea pe
atunci, pe când, în realitate, ea se îndrepta fie împotriva atitudinii şi a tendinţei, fie împotriva lirismului; concepută astfel,
lupta ar fi fost îndreptăţită, oricare ar fi fost materialul de inspiraţie a sămănătorismului, deoarece nu avea în vedere
materialul, ci felul tratării lui. Apariţia lui Ion a făcut şi mai evidentă această distincţie: aprobarea cu care a fost primit de
cei mai cunoscuţi antisămănătorişti a dovedit că nu s-a pus niciodată în discuţie dreptul unei categorii sociale, şi încă a
unei categorii atât de numeroase, de a fi reprezentată estetic, — ci numai metodele. Pornind de la acelaşi material
ţărănesc, „Ion” reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul
ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Formula lui Ion
nu e o formulă nici actuală, nici comodă; ea e, totuşi, formula marilor construcţii epice, pornind de la cei vechi şi
ajungând la cei moderni, formula romanului naturalist, a „Comediei umane”, de pildă, dar, mai ales, formula epicei
tolstoniene: formula ciclică a zugrăvirii, nu a unei porţiuni de viaţă limitată la o anecdotă, ci a unui vast panou curgător de
fapte învălmăşite, ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără o finalitate deci, şi
această zugrăvire nu printr-o selecţiune de elemente simple, caracteristice, ci printr-o îngrămădire de imponderabile. E,
negreşit, o metodă fără strălucire artistică, fără stil, cu mari primejdii (şi cea mai ameninţătoare e banalitatea), dar care ne
dă impresia vieţii în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planşe anatomice de studiu, ci curgătoare şi naturală; formulă
realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată ia noi „Ion”. Obiectul de studiu al lui „Ion” este viaţa socială a
Ardeleanului care, deşi închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificaţie, de la simplul vagabond până la
candidatul de deputat şi la mediul administraţiei ungureşti, cu o faună bogată în exemplare variate. Ca un material aparent
haotic, cu epizoade numeroase ce se pun de-a curmezişul, romanul se organizează, totuşi, în jurul unei figuri centrale, al
unui erou frust şi voluntar, al lui Ion. (...) Apariţia lui Ion a fost privită aproape în unanimitatea criticei ca o dată în istoria
literaturii române contemporane şi ca prima creaţie obiectivă.1
Romanul „Ion” este un roman modern prin acceptarea schimbului de valori, prin „depăsirea”
spiritului provincial prin tehnicile moderne de analiză psihologică. Analizând romanul „Ion”, E. Lovinescu2
fixează locul acestei scrieri în contextul literaturii naţionale, evidenţiind următoarele aspecte: spiritul de
invenţie şi densitatea epică, proprii epicii obiective; atitudinea obiectivă, indiferentă şi neutră a autorului
faţă de mediul recreat; tendinţa de revendicare a ruralului, a mediului ţărănesc şi a valorilor sale;
înscrierea lui Liviu Rebreanu într-o tendinţă a marelui roman, a creaţiei epice în care se pot identifica
posibilităţile de expresie ale unei limbi unitare; forţa personajului Ion, văzut ca un simbol arbetipic, torturat
de o dilemă morală din care iese înfrânt; capacitatea romancierului de a ilustra complexitatea forţei
ţăranului român, răspunzând celor două glasuri ce constituie polifonia acestei construcţii simfonice: „glasul
pământului” şi „glasul iubirii”; elaborarea minuţioasă a romanului, construit epopeic într-o adevărată
frescă arhitectonică. Romanul „Ion” este numit de către Eugen Lovinescu „un triumf al spiritului creator
modern”. Apariția romanului „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. În acest sens, Liviu Rebreanu a
demonstrat, printre cei dintâi, că literatura despre ţărani nu trebuie să fie necondiţionat sămănătoristă. Studiul
întreprins de Eugen Lovinescu asupra „evoluţiei prozei epice” şi, în mod special, a romanului „Ion” de Liviu
Rebreanu ilustrează următoarele aspecte: obiectivitatea şi accesibilitatea comunicării; claritatea, precizia şi
proprietatea exprimării; terminologia proprie domeniului respectiv; concentrarea maximă a vocabularului;
1
Eugen LOVINESCU, Istoria literaturii române comtemporane, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 242-243.
2
Personalitate complexă a vieţii literare din prima jumătate a secolului al XX-lea, Eugen Lovinescu (1881-1943) a exercitat
asupra literaturii române o acţiune formativă comparabilă doar cu aceea desfăşurată într-o altă etapă a culturii noastre de Titu
Maiorescu. Lui Eugen Lovinescu îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării modernismului la specificul culturii şi
civilizaţiei româneşti. Factorul decisiv, în acest sens, îl constituie elaborarea conceptului de „sincronism” ca instrument de inves-
tigare critică a evoluţiei literaturii române. Asimilându-şi simbolismul ca pe un fenomen literar normal, E. Lovinescu formulează
un concept mai general de „modernism”, aspirând spre o artă modernă românească la nivelul modern european, cu atât mai mult
necesară, cu cât formele preconizate de sămănătorism şi de tradiţionalismul ortodoxist erau pentru această epocă perimate. În
volumul al III-lea din „Istoria literaturii contemporane” (1926-1929), Eugen Lovinescu întreprinde analiza propriu-zisă a
evoluţiei literare („Evoluţia poeziei”, „Evoluţia prozei literare”). În privinţa prozei, E. Lovinescu promovează ideea necesităţii
romanului obiectiv şi a romanului citadin, ceea ce justifică susţinerea prozei lui L. Rebreanu ca „o realizare definitivă”, „o dată
istorică” în „procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.
6
desfăşurarea monologată a comunicării ştiinţifice; organizarea specifică a enunţului sintactic; alegerea

aspectelor implicate şi interpretarea critică riguroasă a acestora etc. Eugen Lovinescu stabileşte
specificitatea artei prozatorului „lipsită de latura speculativă şi analitică”, capodopera susţinându-se, în
schimb, „prin lărgimea concepţiei şi vigoarea constructivă de adunător de materialuri pentru piramide
faraonice”. Liviu Rebreanu s—a remarcat nu numai ca un mare creator de oameni vii şi scene memorabile,
dar şi ca maestru neegalat al construcţiei epice, ca arhitect al romanului.
După curentul literar3 în care se încadrează, romanul „Ion” este un roman realist, și, într-o mică
măsură este și un roman naturalist, prin unele scene de o duritate ce frizează patologicul. Este un roman
realist prin reprezentarea veridică a realității lumii, prin respectarea principiilor cauzalității, prin absența
idealizării personajelor (personaje tipice în împrejurări tipice), prin tehnica detaliului, a fizionomiilor și a
reacțiilor psihice, prin prezentarea omului ca rezultat al mediului social în care trăiește și cu care se află în
interdependență și prin realizarea unor ample fresce sociale („un realism al esențelor”). După amploarea
epică, romanul „Ion” este un roman-frescă, fiindcă oferă o panoramă vastă asupra vieții în curgerea ei
nesfârșită, la fel cum lumea „Comediei umane” a lui Balzac este fluxul imens al realității în care fapte,
destine și individualități se perindă într-o continuă rotire a timpului. Caracterul de frescă social-istorică al
romanului „Ion” a fost remarcat de toată critica literară, care a văzut în el „tezaurul unei experienţe în care
se oglindesc o provincie şi un popor” (Şerban Cioculescu). Romanul „Ion” este și un roman monografic,
un roman ce crează imaginea complexă, definitorie a unei lumi.
2. Raportul dintre realitate și ficţiune – geneza romanului („Viața este transfigurată în universul ficțional,
iar universul ficțional exercită o influență asupra realității” – Mario Vargas Llosca)
Raportul realităţii cu ficţiunea a făcut obiectul preocupărilor scriitorilor din toate timpurile, din
Antichitate până în zilele noastre, dar problema aceasta se bucură de o teoretizare specială odată cu
realismul, curent literar care îşi formulează obiectivul de a oferi o reprezentare veridică, verosimilă a
realităţii şi de a prezenta omul obişnuit în mediul său de viaţă. Specia predilectă care realizează acest
deziderat este romanul, construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă la care participă
un număr mare de personaje, supuse unor conflicte puternice. Și cum creația artistică este o operă deschisă,
pretabilă la noi interpretări, în stare să dezvăluie aspecte noi din realitățile ei cele mai înalte, crezul literar al
unui romancier este acela de a reda cât mai aproape de realitate universul său ficțional, un univers în care
viaţa este transfigurată ficțional și redată din nou realităţii prin intermediul personajelor (Mario
Vargas Llosa „Scrisori pentru un tânăr romancier”). Ineditul punctului de vedere constă în acest drum cu
sens dublu, dinspre realitate spre ficţiune şi invers, reprezentare în care intuim valoarea cu care romancierul
învesteşte literatura, arta capabilă să îmbogăţească viaţa sordidă şi sărăcăcioasă. Mario Vargas Llosa
afirma în cuvintele adresate unui imaginar tânăr romancier că „viaţa ar fi mai sordidă şi mai sărăcăcioasă
decât este”, dacă ficţiunea nu ar restitui vieţii invenţia pe care a plăsmuit-o cu materialele oferite de realitate.
Aceeaşi idee încheie romanul lui Liviu Rebreanu, revărsând în realitate înţelepciunea câştigată în urma vieţii
„inventate”: „Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile,
năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un
uragan uriaş”.
În articolul doctrinar „Cred” (1926), romancierul român formulează un crez literar care se
întâlneşte, în punctele esenţiale, cu numeroasele convingeri ale scriitorului sud-american. Pentru Liviu
Rebreanu, literatura este „creaţie de oameni şi de viaţă”, iar romanul este un discurs care „fixează
curgerea vieţii”, care dă acesteia „un tipar care îi surprinde dinamismul şi fluiditatea”. Universul romanesc
este animat de pulsaţia vieţii, dar este epurat de accidental şi nesemnificativ, devenind „o oglindă selectivă,
3
Realismul este un curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu acele condiţii social-istorice ale secolului al XIX-lea. Realismul
se impune ca termen pentru o nouă orientare estetică, definită ca expresie a banalităţii cotidiene (Champfleury). Curentul se
caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea și prin faptul că omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în
interdependenţă. Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
7
sintetică”. Scriitorul se dezice de realismul care „copia sincer, fidel şi fotografic” lumea şi cere ca
romanul să se îndrepte spre un „realism al esenţelor”. Această traiectorie modernă permite reprezentarea
lumii cu o „privire” imparţială, cu o „voce” impasibilă, atribute ale unui narator-demiurg, omniscient şi
ubicuu, care urmăreşte existenţa umană angrenată în fluxul „oarbei deveniri”. Ficţiunea se apropie de
realitate cu o privire lucidă, obiectivă, chiar dacă este „viaţă inventată”, după cum afirma Llosa. O
importanţă deosebită pentru raportul realitate – ficţiune o reprezintă geneza romanului, tema romanului,
structura şi compoziţia romanului (scene reprezentative), construcţia personajelor, raporturile de simetrie şi
de opoziţie care se stabilesc între părţile şi capitolele operei: „La baza romanului lui Liviu Rebreanu se
găseşte întotdeauna un eveniment real, un pretext epic ce este amplificat pe parcursul relatării, prin
intermediul puterii de transfigurare artistică a imaginarului” (Eugen Lovinescu).
Gândit ca „lume nouă, cosmos nou şi corp sferoid”, romanul „Ion” se constituie ca univers secund,
tridimensional, care urmăreşte să genereze o intensă iluzie a realului, să creeze un analogon al realităţii.
Originea numeroaselor elemente, secvențe, personaje, situații, descrieri, observații psihologice, mentalități,
nume proprii din romanul „Ion” își au originea în nuvelele sale, unele publicate, altele nu – intrate în
compoziția romanului.
O imagine relevantă pentru modul în care percepe scriitorul român raportul realitate - ficţiune poate
oferi geneza romanului „Ion”, „o poetică 0a organicului” (Mircea Muthu), coordonată fundamentală a
creației realiste, ce este menționată chiar de către Liviu Rebreanu, în „Mărturisiri” (1932), acolo unde
autorul afirmă că în planul epic principal, trei sunt secvențele ce au dus la nașterea romanului ce l-a
consacrat încă de la debut în literatura română. Prima scânteie creativă i-a apărut autorului dintr-o
secvență concretă de viață – sărutarea pământului, petrecută pe hotarul satului și care s-a legat ulterior cu
altele, până când viața a devenit artă, creație a fanteziei autorului și nu o copie a realității. Această cunoscută
secvență a sărutării pământului, ce este relatată în capitolul al IX-lea al romanului, îşi are de altfel, originea
în realitate. Astfel că, la hotarul satului Prislop, viitorul romancier a asistat la un gest pe care 1-a reţinut ca o
bizarerie, o ciudăţenie ţărănească (un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat şi a sărutat
pământul): „Ei bine, „Ion” își trage originea dintr-o secvență pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era
o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu pușca la porumbeii sălbatici. Hoinărind pe
coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea… Deodată
s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică… Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte,
dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație”.4 Imaginea lui Rebreanu a început să lucreze,
să inventeze, să imagineze, coborând insistent cu realitatea pe care o transfigurează în grandioase imagini
artistice cuprinse într-o pagină antologică de profunde semnificații pentru eroul rebrenian: „Îl cuprinse o
poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și rodiot îi aprindeau sângele. Se aplecă, luă în mâini un
bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse ca lutul cleios ca niște
mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele. Apoi, încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și în sărutarea aceasta grăbită
simți un fior rece, amețitor” (Liviu Rebreanu, Ion). Această secvență se cristalizează artistic în urma altor
experiențe din satul natal, precum cea în care Ion Pop al Glanetașului i se plânge că nu are pământ, din
care reiese dragostea aproape bolnăvicioasă pentru pământ: „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă
cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor și foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetașului. Mi se
plângea flăcăul de diversele-i necazuri, a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are
pământ. [...] Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost
vorba de o ființă vie și adorată”5 (analogie la secvența sărutării pământului). În aceeași săptămână, în satul
natal are loc un alt eveniment ce îi captează interesul autorului. Rodovica, fata unuia dintre cei mai bogaţi
ţărani din comunitate, a fost bătută crunt de tatăl ei, fiindcă rămăsese însărcinată cu cel mai becisnic flăcău
din tot satul. Ruşinea amară a tatălui, forţat să dea zestre bună unui prăpădit de flăcău, pleava satului şi
4
Liviu REBREANU, articolul „Cred” din revista „Amalgam”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 35-36.
5
Liviu REBREANU, articolul „Cred” din revista „Amalgam”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 36.
8
suferinţa fetei, devenită în imaginaţia romantică a tânărului Rebreanu o victimă a iubirii, s-au transformat
într-o nuvelă rămasă nepublicată, „Ruşinea”: „La vreo săptămână după întâmplarea cu țăranul care
sărutase pământul, iată alt eveniment în satul nostru: un țăran văduv, dintre cei mai bogați, și-a bătut unica
fată într-un hal îngrozitor. A trebuit să sară vecinii s-o scape din mâinile lui, altfel se zicea că ar fi omorât-
o. Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i
se întâmplase să greșească și să rămână însărcinată. Greșeli de acestea erau foarte rare pe vremea aceea
pe la noi. Una singură am mai pomenit, o sărăcie, și urâtă și bosumflată, care parcă nici nu mai avea nume,
pentru că tot satul îi zicea fata cu șpuriu. Rodovica însă, după ce păcătuise, se încăpățâna să nu spuie, nici
chiar tatălui ei, cu cine s-a întâmplat rușinea... În sfârșit, în ziua cu bătaia cea groaznică, țăranul nu știu de
la cine se zicea că ar fi aflat că Rodovica lui și-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”.6 Din
cele trei scene, realitatea s-a transformat în ficţiune, printr-o distorsionată legătură între momente: tânărul
îndrăgostit de pământ ia locul flăcăului becisnic care sucise capul Rodovicăi, într-o încercare disperată de a
intra în posesia zestrei, şi tot el, devenit stăpân al pământului, îl va săruta „drept simbol al posesiunii”. Ion
reprezintă, în același timp „setea de pământ”, pasiunea organică a țăranului român pentru pământul pe care
s-a născut, pe care trăiește și moare. Pe Rodovica, din bogată și frumoasă p va face bogată și urâtă, tocmai
pentru a declanșa prin personajul fictiv – Ana – zbuciumul lui sufletesc (el se va îndrăgosti doar de averea ei
– „Glasul pământului”). Iar pe Florica, autorul o crează din „coasta destinului Anei”, ea este frumoasă, dar
săracă, o fată de care se va îndrăgosti eroul în partea a doua a romanului („Glasul iubirii”). Interdependența
acestor două glasuri se răsfrâng în sufletul lui Ion, ele neputând fi net separate. Până a-l prinde gândul
însurătorii „nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă”, dar „o strânge la
piept”, „o sărută lung pe buze”, semn că nu-i era dizgrațioasă. O iubea însă mai mult pe Florica și „purta în
suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștrii ca cerul de
primăvară”. Astfel că, prin aceste reacţii asociative, scriitorul interpretează cele trei întâmplări, faptele
concentrându-se într-o schemă indestructibilă, ce relevă un univers al realității transfigurat în ficțiune: „Uite
un schelet de roman! mi-am zis atunci. Şi în zilele următoare, obsedat mereu de gândul romanului, mi-am
făcut un caiet în care am notat subiectul pe câteva pagini, dezvoltând unele părţi. Pe copertă am scris un
titlu: „Zestrea”. Romanul este o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea!”.7 Această lume
ilustrată în roman, ca și în cazul lui Marin Preda mai târziu, lasă impresia că se desprinde direct din realitate,
cu minime prelucrări de nume, de toponime, portrete, întâmplări, în timp ce viața, cu legile ei, imprevizibile,
cu capacitatea ei de a crea drame și tragedii, conflicte și deznodământuri surpinzătoare, lucrează în mod
desăvârșit cu imaginea, cu gândirea artistică a autorului. Astfel că, în viziunea lui Liviu Rebreanu, naşterea,
iubirea şi moartea alcătuiesc experienţele decisive ale existenţei: „Nu frumosul, o născocire omenească,
interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reușit să închizi în câteva cuvinte câteva clipe de viață
adevărată, ai săvârșit o operă mai prețioasă decât toate razele din lume… Literatura trăieşte prin ea şi pen-
tru ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”.8 Acest prim
schelet de roman, cu titlul „Zestrea”, a fost abandonat după două luni, pentru că i se părea banal, mărunt,
fără axa coezivă a unui personaj reprezentativ, fără motivaţii puternice şi fragil în însăşi logica estetică,
deoarece nu putea admite înşelăciunea nepedepsită, chiar dacă asemenea situaţii sunt frecvente în viaţa reală.
În planul epic principal a apărut soluţia salvatoare, care să dea dinamism subiectului - iubirea,
„mai puternică în sufletul omului decât toate celelalte pasiuni”. În linii mari, romanul „Ion” găsise nucleul
epic pe care s-a dezvoltat ulterior, dar era necesar un plan epic secundar, care să dea operei aspectul
monografic visat de autor. Astfel că, autorul va mai introduce și o a doua coordonată a romanului, aceea a
intelectualității rurale (din viața proprie, el însuși fiind fiu de dascăl la țară). O serie de evenimente
converg la constituirea materialului romanului: parte din destinul familiei autorului se revarsă în soarta
familiei Herdelea, nunta unei surori devine sursă de inspiraţie pentru căsătoria Laurei, personajele se
diversifică şi îşi ramifică neamul prin toate provinciile româneşti, pregătind terenul pentru proiectata
6
7
8
9
trilogie pe tema pământului. Un rol tot mai important dobândeşte Titu Herdelea - considerat de critica
literară chiar un alter ego al autorului - gândit ca personaj-liant, capabil să circule cu uşurinţă şi în ierarhia
socială a satului Pripas sau în ţinutul Armadiei, dar şi în saloanele Bucureştiului sau la moşia Amara, în
romanul „Răscoala”. Învățătorul va fi prezentat ca fiind sărac, „cu o droaie de copii” și hărțuit de revizorii
școlari unguri. Popa Belciug este prezentat ca drept „o frână morală a satului”, supranumit și „Pămătuf”
pentru felul lui de a umbla neîngrijit. Pe lângă aceste personaje principale, Rebreanu va avea în vedere să
schițeze și relațiile sociale și familiale din satul Pripas. Astfel că, romanul va cuprinde un număr mare de
personaje, reconsitituind, ca și în romanul balzacian, structura socială complexă a unei comunități umane.
Ion Pop al Glanetașului este protagonistul romanului, personaj titular, eponim, negativ, un antierou, care
are trăsăturile caracteriologice ale arivistului, care încearcă, prin orice mijloace, să-și modifice condiția
socială: „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență
ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință imensă” (Eugen Lovinescu).
El este un erou stendhalian, în limitele ideației lui obscure și reduse, este „un animal plin de candoare,
egoist am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin cu ingenuitate de orice noțiune de scrupul…” (George
Călinescu). În raport cu protagonistul, Liviu Rebreanu crează două personaje antagoniste: Vasile Baciu
(tatăl Anei) și George Bulbuc (ginerele dorit de Vasile Baciu și soțul Floricăi, femeia iubită de Ion). În
această ecuație, Ana și Florica devin personaje complementare. Și cum romanul are și un caracter de frescă
socială și familială, atunci Rebreanu atribuie acest rol de a interpreta evenimentele satului și atitudinea
celorlaltor personaje lui Titu, fiul învățătorului Herdelea, ce va deveni un personaj-reflector. Pe de altă
parte, familia învățătorului Herdelea împărtășește mentalitatea și idealurile capului de familie, în timp ce
„Laura e fata de măritat întâi, Ghighi e fata de măritat pe urmă, iar Titu este tânărul care în căutarea
adaptării la viață se pune temporar în conflict cu generația părinilor” (George Călinescu). Pe o altă
coordonată sunt așezați țăranii săraci Zenovia și Alexandru Glanetașu, care dau culoare socială romanului. În
fine, Liviu Rebreanu crează și personajul cheie, ce știe toate tainele satului și declanșează tragedia din finalul
romanului, colportoarea de zvonuri, personaj aflat pe scara cea mai de jos a existenței sociale și biologice, în
persoana Savistei, oloaga satului. Ea este creată ca un personaj urât, dizgrațios, anormal, de o curiozitate
bolnăvicioasă, care apare în acțiune în toiul horei sătești „târându-se pe poartă printre picioarele
oamenilor”. Scriitorul îi cunoaște rostul și rolul în tragedie, funcția ei fiind până la urmă una teratologică,
având un rol decisiv în iconomia romanului. Ea este creată ca un agent al fatalității crude, o cobe aducătoare
de nenorociri. Ea știe taina iubirii cu păcat dintre Ion, căsătorit cu Ana lui Vasile Baciu și Florica, căsătorită
cu george Bulbuc. Savista este omul însemnat din mitologia populară românească, din basmele noastre
populare: ea este o zgripțuroaică, o vanitoasă infirmă, este „sora vitregă, rea și invidioasă”, sursă de
suferință pentru fata harnică și frumosă. Însuși protretul ei sugerează cearta, dezbinarea, discordia, gelozia,
intriga, gâlceava, învrăjbirea, zâzania, imaginea unui monstru apocaliptic: „Avea picioare încârcite din
naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume, spre a-și târă schilozenia și o gură enormă cu
buzele alburii, de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi” (Liviu
Rebreanu, Ion). De asemenea, numele personajelor sunt bine alese, fiindcă răsfrând personalitatea lor,
structura lor psihică, portretul lor fizic, defectele ori calitățile lor, și redă cu foarte mare rigoare
antroponomastică condiția socială și naționalitatea lor: „Eu cred că și în viața reală, numele are o
însemnătate deseori hotărâtoare asupra soartei celui ce îl poartă. In roman numele oamenilor le definește
dintru început fizionomia lor morală. [...] Fiecare persoană din roman pornește cel puțin de la o însușire a
unui om real, dându-i pentru orice siguranță și numele adevărat”.9 Astfel că, modelarea ficțională a
personajului stă și sub semnul numelui: „în creația artistică, numele nu va fi unul oarecare, ci unul care să
samene cu personajul” (Garabet Ibrăileanu). De pildă, numele de Ion Pop al Glanetașului seamănă perfect cu
personajul, este tipic și reprezentativ pentru lumea țărănească; numele de Ana vine de la „cea bună”, Florica
înseamnă „fata frumoasă ca o floare”, pe când George Bulbuc vine de la onomatopeea „bulbuc”, ce
amintește de mersul lui lăpăit, legănat ca o rață.
9
10
Așadar, Liviu Rebreanu vrea să surpindă în cuvintele sale clocotul uriaș al vieții, patimile sufletești
ale oamenilor, existența în toată complexitatea și zbuciumul ei: „Nu cuvintele rețin în primul rând atenția, ci
senzația de viață autentică, ideile și sentimentele fundamentale, reacțiile oamenilor în ecuațiile societății,
pasiunile și adevărurile pe care le poartă în ființa lor, uneori ca un blestem, ca o stranie ereditate, alteori ca
niște produse sociale bine delimitate” (Eugen Lovinescu). Și, neneglijând expresia pe care o socotește
temelia creației, el are ca scop exprimarea realității: „Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spună într-
adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis. [...] De altfel, cred că e mult mai ușor a scrie frumos decât a
exprima exact”.10 Proza lui desfundă izvoarele vieții astupate de vreme și de prejudecăți estetice, îi surpinde
sensurile de la leagăn la mormânt, îi urmărește meandrele, le studiază cu maximă detașare obiectivă, le
judecă, le transfigurează în artă într-un îndelungat proces de elaborare. Și astfel, în locul titlului „Zestrea” va
găsi un alt titlu, mult mai expresiv – „Ion”.
3. Construcția scenariului narativ – elementele discursului narativ
Întemeindu-se pe o prezenţă a elementelor lumii rurale, G. Călinescu a văzut în romanul „Ion” o
structură epopeică, având la bază momente din eternul calendar al naturii şi al îndeletnicirilor omului de la
ţară. Reluând ideea lui G. Călinescu şi a lui E. Lovinescu („Ion este epopeea, mai degrabă decât romanul,
care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric”), Nicolae Manolescu afirmă: „În Ion, mişcarea
epopeică, rurală, rituală, era aceea care-i determină adâncimea, nu propriu-zis observaţia, Rebreanu fiind
un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei satului”. Astfel că, romanul recompune
monografic, imaginea satului ardelean din zona Năsăudului, cu toată gama conflictelor de la începutul
secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului, se prezintă viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii săteşti, dar şi diverse momente esenţiale (nunta Anei cu Ion, respectiv a Laurei cu Pintea) sau
conflicte puternice (Ion - George, învăţătorul Herdelea - preotul Belciug). Cele două planuri sunt „când
paralele când împletite [...]; familia Herdelea trăiește epopeea vieții curente, Ion, dimpotrivă, este eroul unei
epopei tragice” (Lucian Raicu). Spaţiul fictiv al romanului este dominat de anumite elemente simbolice
totalizatoare („realism al esenţelor”).
Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul generic al
ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat: „Titlul
programează lectura textului: textul determină sensul şi titlul, raporturile dintre titlu şi text sunt diferite”
(Marian Popa). Romanul „Ion” dezvăluie o temă care 1-a preocupat pe scriitor de-a lungul întregii sale
creaţii: problematica pământului, privită din perspectiva relaţiei organice a ţăranului ardelean cu glia
şi a iubirii pătimaşe pentru delniţa sa. Tema aceasta generală este dublată de tema iubirii, fapt relevat
chiar de structurarea romanului în două mari părţi: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”.
Acţiunea complexă a romanului este prezentată de un narator obiectiv, omniscient și
ominiprezent, heterodiegetic, ubicuu, ce prezintă pe un ton neutru și impersonal evenimentele, și, care
înfăţişează evenimentele la persoana a treia, dintr-o perspectivă finalistă, înlănţuite logic şi cauzal, explicabil
şi, uneori, previzibil. Viziunea narativă este obiectivă („dindărăt”), autorul folosind toate cele trei tipuri
de focalizare: focalizarea externă, focalizarea internă și focalizarea zero. Focalizarea externă, redată prin
descrierea drumului către Pripas și prin descrierea satului sau a personajelor, înregistrează detaliile și
evenimentele asemenea unei camere de luat vederi. Focalizarea internă lasă impresia că pătrunde în
gândurile personajelor și preia în viziunea lor anumite aspecte și întâmplări. Ambele tipuri de focalizare se
regăsesc în focalizarea zero, care este un atribut demiurgic al naratorului omniscient și omniprezent,
dominantă în cuprinsul romanului, prin care autorul oferă o viziune globală asupra lumii operei și probează
că stăpânește pe deplin scenariul narativ.
De asemenea, relațiile spațiale și temporale fixează acțiunea într-un anumit spațiu ficțional și o
înscriu în anumite coordonate temporale. Dominantă este, în romanul obiectiv dimensiunea spațială a lumii
reprezentate, prin redarea amănunțită, în chip cinematografic, a detaliilor, de unde rezultă și impresia de
10
11
construcție argitectonică masivă, cu elementele de simetrie a operei literare. Timpul este linear, existând de
regulă o coincidență între timpul evenimentelor și timpul discursului, cu puține analepse (referiri la anii
de școală ai lui ion al Glanetașului, la felul în care tatăl acestuia a pierdut și a vânduit pământul). În
prezentarea cronologică a evenimentelor, naratorul face și anumite pauze descriptive, prezentând
peisaje, portrete, obiecte etc. Dina ceste compleze relații spațiale și temporale rezultă particularitățile
compoziționale ale romanului, rpivitoare la incipit, final, elemente de înlănțuire și de alternanță a secvențelor
narative, coerența, relațiile de simetrie. Incipitul şi finalul, construite pe motivul drumului, evidenţiază
aspectul de corp sferoid al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social şi
economic (săraci - bogaţi), dar şi cultural (ţărani - intelectualitatea satului). În calitate de prim personaj al
textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar între realitate şi ficţiune. „Şoseaua cea mare şi fără
de sfârşit”, marcată de o serie de toponime identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someş, Cluj, Bistriţa,
Bucovina, trecătoarea Bârgăului) este un transparent simbol al Realităţii. Din această şosea, se desprinde
un drum care conduce iniţial cititorul în ficţiunea romanescă şi care îl va înapoia la final Realităţii. Drumul,
la început vesel, neted, jucăuş, înaintează în ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul adormit sub
zăpuşeala unei Duminici liniştite, ca la final să devină drumul bătătorit ce se deplasează monoton-
monoton ca însuşi mersul vremii, îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii, de patimile, năzuinţele şi
dramele la care a fost martor. Crucea strâmbă, cu Hristosul care „îşi tremură jalnic trupul de tinichea
ruginită” veghează, atât la început, cât şi la final, o lume rău alcătuită, în care se macină destine incapabile
să se verticalizeze. Incipitul se înscrie în definiția romanului de tip balzacian, ca „oglindă purtată de-
alungul unui drum” ce este prezentat cu semnificații produnde, drumul care duce către locul acțiunii, satul
Pripas. Prin descrierea acestuia, cititorul este introdus în spațiul fictiv al acțiunii. Finalul reia, simetric
această imagine a drumului, în sens învers de astă dată, prin plecarea de la locul evenimentelor. Finalul este
închis, destinul personajelor implicate în conflictul principal fiind hotărât definitiv. Simetria între incipit şi
final pare să-i sugereze cititorului ideea (susţinută şi de soarta protagonistului) că zbaterile au valoare nulă,
căci sfârşitul ajunge aproape întotdeauna să se confunde cu începutul. Relațiile de simetrie dau textului
circularitate, exprimând caracterul ciclic al avenimentelor prezentate. Simetria textului se relevă pe mai
multe planuri: între incipit și final, prin imaginea drumului; între „glasul pământului” și „glasul iubirii”,
care dincolo de sensul metaforic și simbolic al celor două sintagme, structurează romanul în două părți
aproximativ egale, mărginite de capitole simetrice: „Începutul” și „Sfârșitul”. Simetrice sunt și cele două
secvențe ale întâlnirii lui Ion cu pământul, cele două nunți. În relații de simetrie se află și cele patru
personaje angajate în „glasul pământului” și „glasul iubirii”, un adevărat patrulater cu puncte
interschimbabile: Ion – Ana și George – Florica.
Acțiunea romanului începe pe un singur fir narativ, având ca punct nodal scena horei din
capitolul I, care prefigurează conflictul principal și orientează acțiunea pe două planuri: un fir narativ
urmărește evenimentele protagonistului și relațiile acestuia cu celelate personaje din lumea satului; al
doilea fir narativ urmărește întâmplările din familia Herdelea și din rândul intelectualității satului
ardelean, modul în care reprezentanții acesteia, în special învățătorul Herdelea și preotul Belciug, receptează
evenimentele satului și relațiile cu autoritățile maghiare. Din acest punct de vedere, structura romanului are
aspectul unei delte, cu două fire narative reunite în final prin imaginea drumului ce încheie acțiunea,
constituind imagini ale aceleiaşi lumi, asamblate într-o realitate complexă, care dă impresia unei viziuni
totale şi generează aspectul de monografie a satului transilvănean. Eugen Lovinescu percepea acţiunea
romanului ca „vast panou curgător de fapte învălmăşite, ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit”.
Prin această tehnică a planurilor paralele este prezentată viaţa ţăranilor (cu Ion ca ax principal al
romanului) şi viaţa intelectualităţii satului, cu cei doi „stâlpi” ai comunităţii: învăţătorul Herdelea şi preotul
Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc încă de la începutul romanului, în memorabila scenă a horei,
pretext narativ pentru prezentarea personajelor, a atitudinilor lor şi a ierarhiilor sociale prestabilite.
Țesătura epică (subiectul) se desfășoară pe două planuri, unul țărănesc – închis ca într-o celulă în
lumea satului, și altul al intelectualității rurale, deschis spre alte sate și comune, spre oraș, spre instituțiile
administrative, spre oficialitățile și spre puterea politică austro-ungară. Din al doilea plan „străbate înăbușită
12
lupta națională a Ardealului”,11 care generează tulburătoare drame, inclusiv la învățătorul Herdelea, cel care
se zbate, ca un Apostol Bologa civil, între sentimentele sale românești, patriotice și datoria obligatorie,
impusă administrativ, față de stat, pentru a-și salva postul. Zbaterea între chemarea conștiinței naționale și
datoria față de un stat străin al cărui cetățean este fără de voie, este o problemă care l-a obsedat pe Liviu
rebreanu în scrisul său. Astfel, Herdelea „joacă și el cum îi cântă cei mari, altfel or rămâne pe drumuri”.
Admirabilă rămâne însă afirmația lui Titu în dispută cu Grofșor: „înainte de a fi învățător, tata e român”, dar
și mai semnificativă rămâne însă replica preotului Belciug, care răspunde destul de precis în fața
inspectorului școlar Horvat, la cererea acestuia de a se spune în ungurește rugăciunea „Tatîl nostru”, conform
planului de învățământ: „- Asta nu se poate! [...] eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta
decât să-mi pângăresc conștiința și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei. Orice să-mi cereți,
domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămână nestinsă. Măcar atâta drept să avem și noi în țara asta
în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri. [...] Nici pe Dumnezeu nu ni-l
cruță păgânii! Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătușat limba. Suntem mai oropsiți ca robii
din vecime!”. Liviu Rebreanu știe să înfățișeze admirabil această putere spirituală a românilor care-și
păstrează identitatea națională, limba, credința, datinile, obiceiurile, în ciuda presiunii străine. Va acorda apoi
o atenție deosebită elementelor de specific național, etnografic și folcloric, într-o manieră radical deosebită
de cea sămănătoristă sau gândiristă. Înfățișând viața țăranului român în diferite ipostaze, în toiul muncii, în
zilele de necaz și de sărbătoare, la momentele esențiale ale existenței (nașterea, nunta, moartea), Liviu
Rebreanu a evitat descrierile pitorești, idilice, folclorizante, fără a ignora elementele etnografice și folclorice
care se leagă inevitabil de viața omului de la țară. Elementele acestea ajută la localizarea acțiunii, la crearea
atmosferei artistice, la caracterizarea personajelor, la închegarea în plan artistic a unei imagini autentice,
realiste a țăranului.
Drama personajului principal se desfășoară între cei doi poli evidențiați încă de la nivelul
structurii romanului. Cele două părți cu titluri semnificative „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” , ce
cuprind șase și, respectiv șapte capitole, sunt „vocile” interioare ce motivează acțiunile personajului. Prima
parte a romanului, „Glasul pământului”, urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se
impune în ierarhia satului, unde i s-a rezervat un rol marginal, din cauza lipsei de avere. Protagonistul îşi
vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre cei mai bogaţi ţărani din
Pripas. Pentru atingerea scopului, flăcăul îşi reprimă dragostea pentru Florica, fata frumoasă dar săracă, şi îşi
urmează planul perfid, lăsând-o însărcinată pe Ana. Astfel, îl forţează pe Vasile Baciu să îl accepte ca ginere,
dar la nuntă (capitol care încheie prima parte a romanului) nu se poate abţine să nu remarce din nou urâţenia
Anei şi să o joace pe Florica, spre care îl îndeamnă „glasul iubirii”. Partea a doua a romanului găseşte
personajul principal în ipostaza de stăpân al pământurilor, victorie care îi prilejuieşte o voluptate
cvasierotică, exprimată în celebra scenă a sărutării delniţei, la început de primăvară. Gestul pare să îi reaşeze
în suflet dragostea pentru Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, eternul rival al lui Ion. Sinuciderea
Anei şi moartea lui Petrişor precipită evenimentele spre final. Glasul nestăvilit al iubirii îl va duce pe Ion
spre moartea violentă, cu care plăteşte încălcarea tuturor poruncilor scrise şi nescrise. Astfel că, cele
treisprezece capitole ale romanului urmăresc odiseea personajului în lumea nedrept alcătuită, zbaterea
disperată de a avansa de la marginea societăţii rurale spre centrul ei, unde consideră că i-ar fi locul, după
calităţile cu care a fost hărăzit. Este vorba de acea odisee care îl obligă să reediteze soarta umilitoare a tatălui
sau şi să stea „ca un câine la uşa bucătăriei” celor bogaţi. Dorinţa de a avea pământ intră în contradicţie
cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când o joacă pe Ana, dar priveşte cu dor la Florica. După
ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că altceva trebuie să fie temelia şi revine la
pasiunea iniţială pentru frumoasa fată a Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Nicolae Balotă
observa, ca un tipar al eroilor rebrenieni, că o primă aspiraţie este deturnată din calea sa de una secundă,
întotdeauna de ordin erotic. Concepţia despre roman ca „lume nouă” şi „corp sferoid” determină simetria
ilustrată în titlurile „Începutul” şi „Sfârşitul”, care sugerează bucla de timp în care se înscrie acţiunea şi
mai ales destinul personajului principal. Unele titluri de capitole poartă numele personajelor situate în
11
Cezar PETRESCU, Liviu Rebreanu, în revista „Gândirea”, an I, nr. 9, 1 septembrie, 1921, p. 69.
13
prim-plan („Vasile”, „Copilul”, „George”), altele concentrează într-un cuvânt esenţa evenimentelor epice
(„Nunta”, „Sărutarea”, „Ştreangul”), iar altele au caracter symbolic („Zvârcolirea”, „Noaptea”,
„Blestemul”), care marchează deschiderea romanului către parabola vieţii şi a morţii.
Coerența, caracteristică definitorie a romanului realist, rezultă din toate aceste trăsături menționate,
precum și din gradație, paralelism și antiteza unor situații, evenimente și personaje. La acestea se adaugă
firescul și caracterul verosimil al întâmplărilor, autorul refuzând întâmplările spectaculoase și neobișnuite.
Aceste elemente de coerență și simetrie, de sfericitate a textului, conduc în cele din urmă, la simbolistica
profundă a romanului, la acel „simbolism al esențelor” (Lucian Raicu), care exprimă condiția tragică a
personajului, care are de ales între chemarea infernală a „glasului pământului” și aceea divină a „glasului
iubirii”. Astfel că, patimile lui Ion ridică o întreagă lume împotriva lui, astfel că nu se confrunta doar cu
socrul care nu 1-a dorit şi care 1-a umilit în faţa satului şi cu preotul Belciug, care l-a ruşinat în biserică, ci şi
cu Simion Lungu, căruia i-a tăiat o brazda de pământ, cu învăţătorul Herdelea, care 1-a ajutat, dar pe care 1-a
trădat, extinzând conflictele - în cercul cel mai îndepărtat al relaţiilor sociale - până la disensiunile cu
autorităţile.
4. Modalităţi de construcţie / caracterizare a personajelor
În articolul „Cred” Liviu Rebreanu afirma că „a crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi
existenţi”, ci „a produce o sinteză din mii de indivizi, prin care se obţine acel personaj viabil prin ceea ce
are unic, adică sufletul”. Nicolae Balotă observa, ca un tipar al eroilor lui Rebreanu, că o primă aspiraţie este
deturnată din calea sa de una secundă, întotdeauna de ordin erotic şi că această ambivalenţă atrage personajul
într-o cursă a morţii. De asemenea, în lucrarea „Aspecte ale romanului” (Bucureşti, 1968), E. M. Forster
etichetează personajele drept „plate” (când acestea se impun printr-o serie limitată de trăsături, având apariţii
scurte în roman) şi „rotunde” (construcţii complexe). Drama ţăranului român, aşa cum este reflectată şi în
romanul „Ion”, este aceea a condiţiei umane degradate din cauza lipsei de pământ. În viziunea lui Rebreanu,
ierarhia oamenilor este determinată de legile „averii” şi de cele asupra proprietăţii pământului. Această
obsesie asupra pământului ca „stihie de care depinde viaţa” (Nicolae Balotă) determină, în bună măsură,
voinţa teribilă a patimii lui Ion.
Definit de Georg Lukacs ca „sinteză specială care uneşte organicul cu individualul”, personajul-tip
dobândeşte calitatea aceasta prin faptul că în el confluează momentele determinante din punct de vedere
uman şi social ale unei perioade istorice. Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, care
concepe arta ca „mimesis”, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare mai cuprinzătoare a
vieţii, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii şi a veridicităţii. Personajele sunt construite în relaţie cu
Ion şi cu drama acestuia: Ana şi Florica sunt personaje complementare (se completează reciproc) marcate
de imposibilitatea împlinirii relaţiei cu Ion, personaje ce devin victime ale celor două patimi ale lui Ion;
destinul Anei este înscris în datele condiţiei fetei bogate (Zenobia; soţia lui Vasile Baciu); Vasile Baciu şi
George Bulbuc sunt şi ei victime ale celor două „glasuri ale eroului”. În schimb, Maria Herdelea este un
tip unic de feminitate surprins la diferite vârste, Titu Herdelea reprezintă statutul intelectualului, aşa cum
este descris acesta în toată complexitatea relaţiilor sale cu instituţiile (statului străin) şi cu ceilalţi intelectuali.
Singurul personaj cu adevărat grotesc este Savista, singura „voce” a satului (ca instanţă morală) care judecă
acţiunile eroului.
Departe de a fi liniare, „personajele lui Rebreanu (...) însumează contradicţii principiale, iar
perspectiva din care sunt privite ia în consideraţie toate laturile procesului sufletesc, şi atent nu numai la
unitate, dar şi la contrastele ce o condiţionează” (Lucian Raicu). Eroii lui Rebreanu, Ion cu deosebire, s-ar
părea că sunt expresia unei viziuni rectilinii, simplificate, schematice chiar, negându-se uneori scriitorului
capacitatea de a vedea omul în mobilitatea, în complexitatea atitudinii şi actelor sale. Se numeşte atunci
schematism modul de a vedea organic un personaj fără ezitări care, departe de a constitui un merit, indică o
deficienţă a puterii creatoare.
4.1. Caracterizarea lui Ion
14
Personajul eponim al romanului, Ion, aparţine clasei ţăranilor săraci, care se confruntă cu
ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de a dobândi pământ nu mai poate
fi privită, în aceste condiţii, doar ca expresie a lăcomiei, ci mai ales ca expresie a dorinţei de a scăpa de
eticheta înjositoare de „sărăntoc” şi de umilinţa de a repeta soarta tatălui său, care se învârte pe lângă cei
bogaţi „ca un câine la uşa bucătăriei”. Conştientizând organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege şi că toate
calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se
impune, ignorând atât sentimentele, cât şi criteriul moral. Personaj complex, Ion este culpabil prin mijloacele
prin care încearcă să-şi atingă idealul şi care ignoră sistematic omenia şi principiile morale tradiţionale; „un
posedat al posesiunii” (N. Balotă), tipul țăranului român prin calităţile sale şi prin autentica sa iubire pentru
pământ.
Astfel că, Ion Pop al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din
punctul de vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului universal, a cărui patimă pentru pământ
izvorăşte din convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. El este dominat de o
intensă iubire posesivă a pământului. Mediul social în care trăieşte Ion este, fără îndoială, un factor mode-
lator, care exercită o presiune autoritară asupra personajului, observaţie valabilă pentru toată proza realistă.
Din acest punct de vedere, flăcăul repetă într-o oarecare măsură metoda socrului său şi dobândeşte
averea prin căsătorie. Asemănările se opresc însă aici, căci Vasile Baciu îşi iubise nevasta, pe când Ion face
din Ana o victimă tragică a brutalităţii sale. Tatăl Anei nu este nici el o excepţie în lumea satului, unde o
însurătoare dezinteresată ar fi o „adevărată înstrăinare de la legile care guvernează familia rurală” şi unde
„toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” (G. Călinescu). Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion
este tipul arivistului, înrudit cu Julien Sorel, cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule
morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Observăm astfel că personajul rebrenian întrupează acel
tip la care se referă Georg Lukacs, în care confluează „genericul şi individualul”.Pe de altă parte, Ion este un
personaj realist cu o psihologie bine individualizată, care contrazice stereotipia de mecanism a vieţii
satului. În tot ceea ce face Ion există o exagerare, o încălcare a măsurii, „un factor iraţional” care determină
deplasarea tipicului spre atipic. Impresionează la protagonist o psihologie a frustrării, deopotrivă socială şi
sentimentală, care se manifestă cu forţă stihială. În ciuda brutalităţii sale incontestabile, Ion dezvăluie o
psihologie frământată, de ceea ce Hegel consideră sursa stărilor conflictuale din orice roman: „proza
realităţii” şi „poezia inimii”. Psihologia personajului în relație cu mediul este magistral evidenţiată încă
din scena horei, prin intermediul căreia cititorului i se prezintă marile componente ale universului ficţional
în care a păşit: timpul, spaţiul şi principalele personaje.
În privinţa identităţii şi tipologiei eroului din romanul Ion de Liviu Rebreanu, critica românească a
identificat două tendinţe analitice ferme, aproape exclusive (pluriperspectivismul ca metodă modernă de
analiză caracteriologică). Pe de o parte, G. Călinescu vedea în Ion „fiinţa redusă”, care acţionează din
inerţie şi instinct, cu ferocitatea brutei, pentru atingerea dorinţei sale, asemenea „unui animal plin de
candoare, străin cu ingenuitate de orice noţiune de scrupul”: „Ion nu e inteligent şi prin urmare nici
ambiţios. Ar fi putut să se smulgă din locul naşterii sale, să facă o carieră orăşenească. El vrea însă
pământ. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar la fel cu a
tuturor. (...) Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune”. (George Călinescu).
Or, pentru Eugen Lovinescu, Ion ar fi „expresia violentă a unei energii”, care se vede permanent închisă
între zidurile unei „ideaţii” personale „obscure şi reduse”. Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales ai lui
Zola, „Ion e expresia instinctului de posesie a pământului, în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o
cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă (...). Ion este expresia
violentă a unei energii (...) în limitele ideaţiei obscure şi reduse, e un erou stendhalian în care numai
obiectul dorinţei e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral rămân aceleaşi
(...). Redus la un instinct puternic, Ion este un om de voinţă şi de acţiune” (Eugen Lovinescu). Ion deţine
„inteligenţa simplă” şi „voinţa imensă”, dar e şi „fiară” care face să dispară „omul nobil şi milos”: „Cele
două voinţe se încordează în sforţări uriaşe, ce ar fi meritat un obiect mai vrednic decât cei câţiva bulgări
15
de pământ, simbol al supremei zădărnicii omeneşti” (Eugen Lovinescu). Energia cu care eroul luptă să-şi
realizeze ţinta este „o realitate explicabilă sub aspectul social ca şi sub aspectul psihologic, este verosimilă
în planul superior al ficţiunii şi dovada o reprezintă coeziunea artistică a personajului” (Lucian Raicu).
Astfel că, drama lui Ion se desfăşoară între cei doi poli evidenţiaţi încă de la nivelul structurii
romanului. „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, care sunt „vocile” interioare care motivează acţiunile
personajului. Dorinţa de a avea pământ intră în contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei,
când o joacă pe Ana, dar priveşte cu dor la Florica. După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu,
Ion descoperă că „altceva trebuie să fie temelia” şi revine la pasiunea iniţială pentru frumoasa fată a
Todosiei, căsătorită acum cu George Bulbuc. Portretul lui Ion este conturat nu numai din perspectiva
naratorului, ci și din perspectiva personajelor: Ion este văzut de Vasile Baciu ca un „tâlhar și sărăntoc”,
familia Herdelea îl considera ca fiind inteligent și harnic, iar d-na Herdelea vorbește despre el cu bunăvoință:
„Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor și isteț”; George Bulbuc spune ca Ion e un „lup
nemâncat”, iar Ilie Omu îl acuza în fața oamenilor „ăsta-i ucigaș, oameni buni, ăsta-i hoț”; Parintele Belciug
îl judecă aspru: „un bătăuș și-un om de nimic”. Complexitatea personajului central este întărită și de părerile
critice: Eugen Lovinescu îl vede pe Ion ca pe „expresia instinctului de stăpânire a pământului, cu o minte
ascuțită”, iar George Călinescu îl numește „brută ingenuă”, marcând viclenia și lăcomia acestuia.
4.2. Caracterizarea Anei și a Floricăi
Ana reprezintă femeia de la țară lipsită de scuză, cu un destin potrivnic, considerată un obiect ce
aparține, fie zestrei, fie gospodăriei. Ea este considerata de Ion ca fiind o ființă urâtă, acest lucru fiind marcat
și de autor, care descrie într-o manieră naturalistă chipul Anei când se spânzură: „ochii holbați nu mai
vedeau nimic (…), era fața schimonosită cumplit a femeii”. În schimb, Florica este frumoasă, sprintenă și
împlinită, însă săracă. ..................... (materialul este in lucru...)
5. Relaţia dintre două personaje: Ion Pop al Glanetaşului (tipul ţăranului) – Titu Herdelea (tipul
intelectualului)
Ion al Glanetaşului şi Titu Herdelea sunt două dintre tipurile umane reprezentative, al căror destin
este strâns legat de-a lungul acţiunii romanului. Ion este tipul generic al ţăranului român, în speţă al celui
ardelean. Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul parvenitului, înrudit cu Julien Sorel, cu
Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Titu
este tipul micului aspirant rural la statutul de intelectual, un idealist autoiluzionat, lipsit însă de forţa
necesară pentru a-şi pune în practică idealurile.
Destinul celor doi tineri este îngemănat: au vârste apropiate, au copilărit împreună, s-au împrietenit,
în ciuda apartenenţei la clase sociale diferite. Ion i se confesează „domnişorului”, căruia îi poartă respectul
cuvenit prin statutul său de fiu al învăţătorului, iar Titu îi dă, involuntar, sfaturi cu consecinţe
devastatoare. Când Ion se plânge că Vasile Baciu nu se înduplecă să i-o dea pe Ana de soţie, Titu aruncă o
vorbă în vânt: „trebuie să-l sileşti”, moment în care lui Ion i se pare „că în minte i s-a deschis deodată o
dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea”.
Parcursul şcolar al celor două personaje este revelatoriu pentru profilul lor caracterologic. În
caracterizarea directă, făcută de autor într-o analepsă, se precizează că Ion a fost „cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea”, care a insistat pe lângă Glanetaşu să-şi dea fiul la şcoala cea mare din Armadia,
„să-l facă domn”. Strădaniile învăţătorului au dus chiar la scutirea de taxă de înscriere, „fiindcă băiatul era
silitor şi cuminte”. După două luni însă, Ion a refuzat să se mai ducă la şcoala cea mare, motivând că îi erau
mai dragi muncile câmpului, „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Cu toate acestea, a păstrat cărţile „şi-n
sărbători le-a citit şi răscitit până li s-au ferfeniţit foile”, iar mai târziu se desfăta citind cărţi de poveşti şi
gazete vechi, împrumutate de la dascăl. Pornirea spre învăţătură a fost deturnată, deci, de o pasiune mult mai
puternică, instinctuală şi organică: pământul. Prin acelaşi procedeu este prezentat Titu, „mândria familiei
Herdelea”. Tânărul de douăzeci şi trei de ani, înalt, deşirat, imberb fusese, sub mâna tatălui său, un elev
16
„eminent”, doar că, la liceul din Armadia, prin clasa a treia, a început să simtă că e persecutat. Trimis la
liceul unguresc din Bistriţa, „să rupă limba stăpânirii” şi apoi la liceul săsesc (căci „cu limba nemţească poţi
umbla în toată lumea”), Titu rămâne să studieze acasă ultimele două clase liceale, din cauza taxelor şcolare
prea mari pentru slabele puteri financiare ale învăţătorului. Sătul „de atâta buchiseala searbădă”, nu îşi dă
bacalaureatul, deci nu poate îndeplini visul tatălui său de a-1 vedea preot, notar sau măcar învăţător.
În vreme ce Ion îşi canalizează toate energiile spre recuperarea pământului din zestrea Zenobiei,
pierdut de tatăl său, Titu îşi caută o ocupaţie, intrând - prin intervenţiile tatălui - ca ajutor şi practicant la
notarul din Salva. Cât timp Ion se luptă să scape de umilitoarea etichetare ca „sărăntoc şi fleandură”, Titu
publică o poezie de trei strofe în revista „Familia” şi se declară poet, dobândind admiraţia domnişoarelor din
ţinut. Când Ion se sfâşie între pasiunea pentru frumoasa fată a văduvei lui Maxim Oprea şi patima pentru
pământurile Anei lui Vasile Baciu, Titu trăieşte o iubire adolescentină pentru Lucreţia Dragu şi o aventură cu
Roza Lang.
Cei doi eroi dovedesc profiluri caracterologice diferite. Ion, un flăcău ale cărui calităţi i-ar fi
justificat o poziţie excepţională în lumea satului, este un marginalizat care se împotriveşte cu toate resorturile
fiinţei sale unei lumi rău alcătuite, în care nu poate să semnifice, pentru că nu are avere, criteriu fundamental
al valorii în satul ardelenesc. Titu, erou pornit în viaţă de pe o poziţie privilegiată, comparativ cu Ion, este un
mediocru care a cucerit însă „gloria” ţinutului Armadiei. În felul său - poate neanalitic Ion îşi pune problema
rostului existenţei şi a demnităţii umane, ajungând la concluzia că, în afara iubirii, „altceva trebuie să fie
temelia” şi preferă să nu se fi născut, decât să fie „batjocura oamenilor”. Energiei sale impresionante şi
sistemului său de valori (chiar dacă e discutabil) i se opun apatia şi absenţa oricărui sistem în cazul lui Titu:
„Unde te duce viaţa, acolo trebuie să mergi şi ce-ţi porunceşte ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i
stăvilească mersul, s-o abată din calea ei”.
Evoluţia lui Titu Herdelea este sintetizată în penultimul capitol al romanului, în scrisoarea pe care
le-o trimite părinţilor săi, la două săptămâni după plecarea la Bucureşti. Întâlnim acum un tânăr maturizat de
suferinţa dorului de Ardeal, conştient de misiunea sa de ziarist, impresionat de evenimentele trăite la Sibiu în
timpul călătoriei. Cuvântul care numeşte noua condiţie a tânărului este rostit de mai multe ori de doamna
Herdelea, cu ochii înlăcrimaţi: „înstrăinat”. Un detaliu semnificativ pentru separarea celor două destine
este oferit în aceeaşi scenă a lecturii scrisorii. Vestea morţii lui Ion nu i se comunică lui Titu, fiind amânată,
cu speranţa că vor cuprinde în scrisoare şi informaţii despre posibila nuntă a Ghighiţei cu Zăgreanu. Veşti
despre o moarte şi o nuntă - semn că viaţa merge netulburată înainte. Animat constant de o forţă centripetă,
Ion rămâne definitiv prizonier al pământului pe care 1-a iubit cu patimă; o forţă centrifugă îl îndepărtează pe
Titu de locurile natale, urmând să îl poarte şi spre zările altui roman, „Răscoala”.
Cele două personaje prezentate au destine impresionante: unul se frânge violent, celălalt continuă,
minor dar ascendent, provocând cititorului întrebări cu privire la rostul existenţei, la legitimitatea societăţii,
la sensul patimilor omeneşti. Adevărat creator de oameni şi de viaţă, Liviu Rebreanu găseşte resorturi mereu
noi ale acţiunii personajelor, le dezvăluie motivaţiile şi le conduce prin universul ficţional, lăsând cititorului
impresia maximei verosimilităţi. Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul Ion, îşi găseşte o replică peste timp
în romanul „Moromeţii”. Naturii primare, tumultuoase, a lui Ion i se opune Ilie Moromete, „cel din urmă
ţăran” (Nicolae Manolescu), fire histrionică şi contemplativă, care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţiul, ci
pentru a scăpa de teroarea timpului.
Autor de metodă realistă, Liviu Rebreanu desfăşoară în primul său roman o forţă demiurgică nu
numai pentru a înfăţişa cititorului o lume supusă cauzalităţii, ci şi un personaj a cărui mecanică a existenţei
scapă logicii perfecte, pentru că înglobează factorul iraţional. Chiar dacă, de-a lungul timpului, romanul a
dovedit că nu emană spontan numai din realitatea socială şi istorică, se pot stabili analogii între structurile
sociale ale unei epoci şi formula romanescă preferată în respectiva fază istorică. Afirmaţiile lui Georg
Lukacs sunt susţinute de romanul „Ion” - frescă a unei lumi omogene, în care morala colectivităţii triumfă
asupra moralei individului care i se opune. Acest individ este, pe de o parte, membru al comunităţii, pe care
o reprezintă tipologic, şi, pe de altă parte, o individualitate în care se oglindesc mai puternic tensiunile
sociale şi umane ale timpului său.
17
6. Aspecte stilistice - limbajul

Conform programului realist pe care îl exprimă în articolul „Cred”, scriitorul „refuză jongleria cu
fraze” şi extravaganţele stilistice, preferând expresia, exactă, bolovănoasă, dar capabilă să exprime
adevărul. Limbajul operei conţine calităţi specifice unui discurs de factura realistă: precizia, proprietatea
termenilor, claritatea şi concizia. Armonizarea conţinutului cu expresia artistică creează o construcţie
polifonică, în ritmuri alternante şi cu tonalităţi variate. Naraţiunea la persoana a III-a presupune absenţa
intervenţiei subiective a autorului, acesta preferând să se situeze „totdeauna de altă parte a baricadei” faţă
de lumea pe care o imaginează, pe care o creează demiurgic. Observaţia criticului Nicolae Manolescu se
aplică operei realiste în general, şi celei rebreniene în special, deoarece impresia pe care o lasă romanul
„Ion” este a unei lumi care poate fi închipuită şi în absenţa naratorului, retras în obiectivitate şi în
impersonalitate.
Stilul este sobru, de o banalitate aparentă, specifică relatării obiective și omnisciente. Dincolo de
această suprafață inexpresivă, a privirii neutre a naratorului, conotația textului creează o simbolistică
profundă. Eugen Lovinescu apreciază că romanul este „fără strălucire artistică, fără stil”. De asemenea,
George Călinescu vedea în romanul „Ion” „o capodoperă de o măreție liniștită, solemnă ca un fluviu
american”. Aceeași scriitură obiectivă, înceată ca însăși viața este caracterizată prin „frazele isolate, incolore
ca apa de mare ținută în palmă” (Ov. S. Crohmălniceanu). Liviu Rebreanu folosește epitetul și cu zgârcenie
comparația, având grijă „să nu-i imprime cumva o notă afectivă”: „Prin simplitatea cu care narațiunea
ajunge să vorbească pe nesimțite despre temele mari ale existenței omenești, stilul lui Rebreanu cîștigă o
solemnitate și o poezie gravă, proprii tocmai artei marilor scriitori realiști” (Ov. S. Crohmălniceanu). Cu
toate acestea, au existat și câteva aprecieri negative. De pildă, Nicolae Iorga îl acuza pe Liviu Rebreanu, fără
temei, că a dat la iveală un roman de un naturalism accentuat, „cu toate manifestațiunile brutei”, cum le-a
văzut el „într-un colț blăstămat de Ardeal”, „într-un rece stil de jandarm care constată infamiile petrecute în
raionul său” (Nicolae Iorga).
7. Simbol şi semnificaţie
Simbolul crucii: „Crucea are în consecinţă o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întâlnesc cerul şi
pământul. În ea se întrepătrund timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical niciodată retezat între cosmos
şi centrul originar. Dintre toate simbolurile, el este cel mai universal, cel mai totalizant”. (Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant);
Simbolul copacului: „Pomul-coloană structurează totalizarea cosmică obişnuită a simbolurilor vegetale,
printr-un vector verticalizant”. (Gilbert Durant)
Simbolul drumului: Personificat cu ajutorul verbelor (aleargă, urcă), drumul are semnificaţia simbolică a
destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. El separă viaţa reală a cititorului de viaţa
ficţională a personajelor din roman.
8. Dosarul critic
Romanul „Ion” s-a bucurat încă de la debut de un succes fără precedent, constatându-se că, prin
această operă literară, biruinţa naraţiunii moderne devine evidentă. Romanul lui L. Rebreanu venea cu o altă
viziune asupra satului românesc decât cea propusă, până atunci, de prozatorii sămănătorişti. În aceste
condiţii, este firesc ca noul roman să surprindă şi să şocheze, să stârnească reacţii violente din parte unor
teoreticieni ai curentului literar de la începutul secolului al XX-lea, în special din partea lui G. Ibrăileanu şi
Nicolae Iorga.
A. Perioada 1920-1941
Contextul receptării critice Aprecieri critice
Criticul literar Sursa citată
18
• „Ion e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii
„Sburătorul”, II (1920), 30, 31, 32, române...”.
33 (4, 11, 18, 25 dec), reprodus după • Metoda de lucru folosită de romancier este „formula marilor
E. Lovinescu E. Lovinescu, „Scrieri”, I, Bucureşti, creaţii epice, formula romanului realist”.
Editura Minerva, 1969. • Obiectul de studiu: „viaţa socială a Ardealului”.
• Personajul principal descinde din lumea ţăranilor lui Balzac şi
Zola, este un erou stendhalin.
• „Ion este un roman social şi psihologic”, „adevărata poemă a
„Viaţa românească”, XIII (1921), nr. Ardealului”.
1, (ian.), reprodus după Tudor Vianu, • Protagonistul romanului „e o natură concentrată şi
Tudor Vianu „Scriitori români din secolul strălucitoare, premeditativă”, înzestrat cu „o vocaţie obscură,
XX”, Bucureşti, Editura Minerva, înrădăcinată pentru pământ”; „Ion are o viaţă animalică,
1979. puternică, plină de ecou”.
• „Ion este cel mai frumos roman românesc şi unul din cele mai
tipice opere de acest fel în literatura universală”.
• Ion este un roman-epopee definitiv, „o mare operă prin
Mihail Dragomirescu „De la misticism la raţionalism”, perfecta obiectivitate epică a autorului, prin conciziunea şi
Bucureşti, 1925. adâncimea trăsăturilor sufleteşti ale personagiilor, (...) dar mai
cu seamă prin originalitatea compoziţiei”.
• „Meritul cel mare al prozatorului constă în aceea că: în locul
unei probleme practice de natură istorică, d-sa aduce o viziune
Pompiliu „Viaţa literară”, I (1926), nr. 15 (28 artistică”.
Constantinescu mai). • Cartea este „epopeea ţăranului român”, este expresia tipică —
în sens clasic — a instinctului central şi unic al omului sclav al
pământului.
• „Dar dacă în Ion se simte poate voinţa de a crea o figură
simbolică, mai mare ca natura, ce transcende tendinţa despre
„Istoria literaturii române”, IV. nivelare a naturalismului, în toţi ceilalţi eroi sunt păstrate cu
E. Lovinescu Evoluţia «Prozei literare», rigurozitate legile obiectivitătii. Sunt oameni mijlocii, priviţi
Bucureşti, Editura Ancora, 1928; fără nici un fel de pasiune, fără ură sau dragoste, în meritele şi
„Critice”, vol. 2, Editura Minerva, slăbiciunile lor, alternate în acelaşi individ după împrejurări,
Bucureşti, 1982. oportunişti cei mai mulţi, oameni smulşi din umanitatea
înconjurătoare...”.
• „Ion este opera unui poet ce cântă cu solemnitate condiţiile
„Jurnalul literar” (1939); nr. 23, generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea”.
G. Călinescu reprodus după „Istoria literaturii • „Ion este un poem epic, solemn ca un fluviu american, o
române de la origini până în capodoperă de o măreţie cunoscută”
prezent”, Bucureşti, 1944, p. 647-
648.
B. Perioada 1960-1976
Contextul receptării critice Aprecieri critice
Criticul literar Sursa citată
• „Rebreanu a vrut să dea în Ion senzaţia vieţii plenare, şi în
acest scop a procedat prin acumulări succesive de întâmplări,
Studiu introductiv la: Liviu făcând un mare loc momentelor capitale ale existenţei, naşterii,
Rebreanu, „Opere alese”, Bucureşti, nunţii, morţii, momentelor caracterizate printr-o anumită
Al. Piru Editura de Stat pentru Literatură şi periodicitate calendaristică, cum ar fi petrecerea la horă, cheful
Artă,1962; reprodus după: Liviu la cârciumă (...), în sfârşit, momentele neprevăzute, în stare de a
Rebreanu, „Opere”, Bucureşti, Editura stârni agitaţia. (...) Toate aceste evenimente, introduse organic în
pentru Literatură, 1968. textura povestirii, fac să crească sensibil, până la debor-dare,
albia romanului, lăsând o impresie copleşitoare de viaţă”.
• „Scriitorul va recunoaşte că brusca deschidere de orizonturi,
provocată de înţelegerea problemei pământului într-un context
adecvat, a dat un nou sens romanului: «De aici apoi a ieşit un
plan de roman cu totul de alte proporţii şi dimensiuni, decât cel
schiţat în caietul meu. Mă gândeam acum la un roman care să
19
cuprindă întreaga problemă a pământului.» Apăruse între timp
firul unei noi intrigi. Scriitorul îl încrucişează cu tema fundamen-
tală: «în anii aceştia s-a născut şi ideea de a completa simpla
Lucian Raicu Capitolul „Ion”, în „Liviu Rebreanu – ceartă între ţărani, pentru pământ, care ar fi fost prea monotonă,
Eseu”, Editura pentru Literatură, cu o acţiune secundară, când paralelă şi când împletită cu cea
Bucureşti, 1967. principală, o acţiune care să privească pătura intelectuală din
Ardeal şi, în primul rând, familia învăţătorească şi preoţească».
Cele două planuri, când paralele, când împletite, urmează, cum
s-a spus, tehnica contrapunctului; ele au şi importante consecinţe
de conţinut; familia Herdelea trăieşte epopeea vieţii curente, Ion,
dimpotrivă, este eroul unei epopei tragice, de negândit în mediu
mic-burghez; ceea ce însă obseda mai mult pe scriitor era să
obţină impresia unei desfăşurări unitare, organice”.
„A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (un „erou sten-dhalian,
Capitolul „Drumul şi spânzurătoarea”, spune E. Lovinescu, în limitele ideaţiei lui obscure şi reduse”)
Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe”, Editura 100+1 sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un
Gramar, Bucureşti, 2000. criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis
foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă”.
„Ion este o fire elementară, dar întru nimic subumană. Nimic
asemănător în Răscoala — cu toate violenţele ei — cu
monstruozităţile biologice, cu arieraţii sau perverşii din unele
romane ale lui Dos Passos, Steinbeck sau Caldwell.
Dar, am văzut că Ion este un posedat. Or, starea de posesiune se
caracterizează prin fixaţii maniacale, prin turbulenţă, aplecare
spre violenţă. Eroii sufleteşte elementari sunt expuşi atracţiei
monomaniacale a unei unice pasiuni. Pământul este cu adevărat
ibovnica lui. Florica doar o distracţie a pasiunii esenţiale, după
Capitolul Universul violenţei, în De la cum în viaţa lui Petre Petre, pe care o uriaşă forţă de gravitate îl
Nicolae Balotă Ion la Ioanide, Editura Eminescu, atrăgea spre pământ, violarea Nadinei nu e decât un accident.
Bucureşti, 1974. Violenţa derivă din pasiunea originară a posesiunii. Sau, mai
exact, dintr-un strat profund, un fel de subterană aorgică a
destinelor umane din romanele lui Rebreanu în care mitul
violenţei este asociat aceluia al posesiunii”.
9. Aplicații:
1. Realitate şi ficţiune
1. Ţinând seama de următoarele afirmaţii ale lui Liviu Rebreanu, comentaţi relaţia dintre realitate şi ficţiune,
autor şi personaj în creaţia autorului:
a). „Astfel, Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi a existat aievea şi se numea aproape aşa (...). Artistul nu
copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu
legile ei, cu întâmplările ei”.
b). „Romanul are o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată: a mea!”
2. Identificaţi, în structura romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, cel puţin alte patru elemente relevante pentru
modul în care „geografia imaginarului” îşi găseşte corespondenţe în realitate.
2. Problematica romanului
1. Prezentaţi conţinutul romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, pornind de la una din referinţele lui
Perspessicius, în viziunea căruia Ion este „vasta frescă (...) în care semnificaţie socială, analiză sufletească, personaje
perfect caracterizate, pasiuni se împletesc într-o existenţă coborâtă pe pământ de «voinţa de creaţie» a acestui
demiurg epic în lupta cu marele ziditor”.
2. Argumentaţi, bazându-vă pe exemple adecvate din literatura română şi universală, următoarea opinie
critică: „Cu toate deosebirile de viziune, „Ion” intră în categoria romanelor unui spaţiu atemporal rural ”. (Nicolae
Balotă)
20
3. Demonstraţi, pe baza lecturii integrale a romanului „Ion”, apartenenţa creaţiei lui L. Rebreanu la
categoriile romaneşti consacrate:
• roman social; • roman erotic;
• roman de familie; • roman psihologic;
• roman al condiţiei intelectualului (din mediul rural) în Imperiul austro-ungar.
3. Construcţia progresivă a semnificaţiilor. Structură şi compoziţie
3.1. Secvenţa
1. Dimensiunea psihologică a romanului „Ion” este ilustrată prin două părţi epice distincte: a).
„Glasul pământului”; b). „Glasul iubirii”. Explicaţi semnificaţia simbolică a celor două secvenţe epice.
2. Identificaţi spaţiul şi timpul-cadru al romanului. Precizaţi ce semnificaţie au aceste coordonate narative
pentru ansamblul operei.
3. Menţionaţi şi comentaţi pe scurt secvenţele în care sunt evocate tradiţiile legate de momentele
fundamentale din viaţa individului şi a colectivităţii.
4. Identificaţi elementele menite să ofere naraţiunii simetrie compoziţională.
5. Exemplificaţi, pentru principalii eroi din cele două planuri narative, semnificaţia acestui tip de coordonate.
6. Numiţi motivul literar principal din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. Aveţi în vedere următoarele
secvenţe:
a). „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare”;
b) „Pământul părea că respiră şi trăieşte”;
c) „Toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ”;
d) „Cât pământ, Doamne!”.
3.2. Narator şi autor

1. Identificaţi, în fragmentele reproduse în manual, pasajele prin care autorul îşi manifestă prezenţa prin:
a). comentarea semnificaţiei acţiunii;
b). motivarea / exemplificarea unor atitudini;
c). apelul la cititor.
2. Arătaţi care dintre afirmaţiile de mai jos exprimă poziţia naratorului faţă de acţiune şi faţă de personaje:
a). naratorul află datele despre personaj pe măsura desfăşurării acţiunii;
b). naratorul cunoaşte destinul personajului şi are o perspectivă anterioară / simultană / ulterioară asupra faptelor.
3. Demonstraţi că deznodământul, în planul acţiunii narate, este prezentat din perspectiva naratorului omniscient.
3.2. Moduri de expunere

1. Precizaţi modurile de expunere prezente în structura romanului, insistând asupra funcţiilor epice pe care le
îndeplinesc în discursul narativ.
2. Selectaţi, din fragmentul reprodus în manual, cel puţin un pasaj descriptiv.
3. Dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică. Transcrieţi din romanul „Ion” (fragmentul reprodus)
un exemplu de comunicare prin dialog.
4. Acţiune şi semnificaţii. Lumea satului

1. Povestiţi romanul, urmărind destinul lui Ion şi al familiei Herdelea.
2. Numiţi momentul care marchează începutul conflictului.
3. Simetria şi alternanţa planurilor naraţiunii conferă romanului perfecţiunea clasică de „poem epic, solemn
ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”. (G. Călinescu)
4. Demonstraţi semnificaţia convergentă a unor asemenea planuri din romanul „Ion”, având în vedere
următoarele exemple:
a). conflicte exterioare (Ion - Vasile Baciu; Herdelea -Belciug);
b). evenimente (nunta Laurei - nunta Anei);
c). iubiri nelegitime: Ion - Florica; Titu - Roza Lang.
5. Comentaţi acţiunile eroului, urmărind în roman:
21
• originea lui Ion şi evoluţia familiei sale;
• relaţia dintre calităţile eroului şi condiţia sa;
• evoluţia spirituală de la „Glasul pământului” la „Glasul iubirii”.
5. Personajele. Semnificaţii simbolice. Protagonistul

1. Recunoaşteţi conflictul central din romanul „Ion”.
2. Comentaţi deznodământul romanului sub toate aspectele presupuse de desfăşurarea acţiunii romanului
(situaţia lui George şi a Floricăi; rivalitatea dintre preot şi învăţător).
3. Precizaţi trăsăturile morale ale eroului, reprezentative pentru ţăranul român. Raportaţi-l pe Ion, din
perspectiva acestor trăsături, la eroi cu aceeaşi semnificaţie, din alte opere literare studiate.
4. Argumentaţi pluralitatea perspectivelor asupra protagonistului, comentând:
- opinia bătrânului învăţător;
- punctul de vedere al satului;
- poziţia familiei Herdelea;
- părerea lui Vasile Baciu.
Alcătuiţi fişe literare cu citate corespunzătoare din textul romanului privind esenţa personajului din
perspectivele citate mai sus.
5. În privinţa identităţii şi tipologiei eroului din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, critica românească a
identificat două tendinţe analitice ferme, aproape exclusive. Pe de o parte, G. Călinescu vedea în Ion „ fiinţa redusă”,
care acţionează din inerţie şi instinct, cu ferocitatea brutei, pentru atingerea dorinţei sale, asemenea „unui animal plin
de candoare, străin cu ingenuitate de orice noţiune de scrupul”. Pentru E. Lovinescu, Ion ar fi „expresia violentă a
unei energii”, care se vede permanent închisă între zidurile unei „ideaţii” personale „obscure şi reduse”. Din linia
ţăranilor lui Balzac, dar mai ales ai lui Zola, „Ion e expresia instinctului de posesie a pământului, în serviciul căruia
pune o inteligenţă suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă (...). Ion
este expresia violentă a unei energii (...) în limitele ideaţiei obscure şi reduse, e un erou stendhalian în care numai
obiectul dorinţei e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral rămân aceleaşi (...).
Redus la un instinct puternic, Ion este un om de voinţă şi de acţiune”. Alegeţi dintre cele două interpretări de mai sus
pe cea care, în opinia voastră, exprimă esenţa personajului principal din romanul „ Ion” de Liviu Rebreanu. Aduceţi
argumente pro şi contra.
6. Încadraţi-1 pe Ion într-o tipologie literară şi accentuaţi trăsăturile caracteristice ale personajului. Ţineţi
seama şi de faptul că „energia cu care eroul luptă să-şi realizeze ţinta este o realitate explicabilă sub aspectul social
ca şi sub aspectul psihologic, este verosimilă în planul superior al ficţiunii şi dovada o reprezintă coeziunea artistică
a personajului”. (Lucian Raicu)
6. Ion: „un posedat al posesiunii”

1. În lucrarea „Aspecte ale romanului” (Bucureşti, 1968), E. M. Forster etichetează personajele drept „plate”
(când acestea se impun printr-o serie limitată de trăsături, având apariţii scurte în roman) şi „rotunde” (construcţii
complexe). Identificaţi, în opera literară studiată, personaje corespunzătoare acestui tip de clasificare.
2. Drama ţăranului român, aşa cum este reflectată şi în romanul „Ion”, este aceea a condiţiei umane
degradate din cauza lipsei de pământ. În viziunea lui Rebreanu, ierarhia oamenilor este determinată de legile „averii”
şi de cele asupra proprietăţii pământului. Această obsesie asupra pământului ca „stihie de care depinde viaţa” (Nicolae
Balotă) determină, în bună măsură, voinţa teribilă a patimii lui Ion. Reprezentaţi trăsăturile morale ale eroului
romanului Ion din perspectiva relaţiei cu pământul.
3. În ce măsură dorinţa obsesivă a personajului principal de a avea pământ generează un conflict tragic (între
om şi „pământul-stihie”)?
7. Simboluri ale romanului („realism al esenţelor")

1. Spaţiul fictiv al romanului „Ion” este dominat de anumite elemente simbolice totalizatoare („realism al
esenţelor”). Analizaţi valenţele totalizatoare ale simbolismului crucii: „La marginea satului te întâmpină din stânga o
cruce strâmbă, pe care e răstignit un Hristos cu ţaţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată la
picioare”. Aveţi în vedere următoarele variante:
a). (Crucea) ca o simplă componentă materială a peisajului;
22
b). imaginea ce totalizează extremele: calvarul, suferinţa şi moartea;
c). afirmarea în eternitate a vieţii biruitoare.
2. Identificaţi, în fragmentele de mai jos, asemenea simboluri, dezvăluindu-le semnificaţiile:
a). „Sosi totuşi mai devreme şi de aceea se îndreptă cu merinde spre un măr pădureţ din marginea holdei, să
aşeze acolo coşul. [...] Prin umbra subţire a mărului, lumina albă pătrundea tremurându-şi pletele”.
b). „Văzu băltoace de sânge lângă grădiniţă, aproape de prispă, apoi dâra roşiatică, spălăcită, ce se
întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne”.
8. Alte personaje ale romanului

1. Personajele sunt construite în relaţie cu Ion şi cu drama acestuia. Demonstraţi complementaritatea şi
antiteza dintre Ana şi Florica.
2. Ana şi Florica sunt victimele celor două patimi ale lui Ion. Demonstraţi cum, la acest nivel existenţial,
condiţia feminină reduce aspiraţiile la posibilităţile împlinirii conjugale.
3. Explicaţi slăbiciunea lui Ion faţă de Florica din perspectiva relaţiei cu Ana.
4. Vasile Baciu şi George Bulbuc sunt şi ei victime ale celor două „glasuri ale eroului”. Prezentaţi conflictul
dintre Ion şi cele două personaje masculine.
5. Comentaţi stările sufleteşti trăite de George, după înfăptuirea crimei, aşa cum sunt sugerate aceste trăiri
din perspectiva Floricăi.
9. Condiţia intelectualului
1. Romanul ilustrează condiţia tipică a intelectualului. Prezentaţi succint statutul intelectualului (Herdelea),
aşa cum este descris acesta în toată complexitatea relaţiilor sale cu instituţiile (statului străin) şi cu ceilalţi intelectuali.
2. Maria Herdelea: un tip unic de feminitate surprins la diferite vârste. Daţi exemple de alte prezenţe
feminine din romanul Ion de Liviu Rebreanu.
3. Argumentaţi ideea nunţii ca formă a compromisului moral al eroinelor.
10. Personajul simbolic

1. Urmând exemplul lui Ioan Slavici (romanul Mara), L. Rebreanu aduce „vocile” satului ca instanţă morală
care judecă acţiunile eroului. Demonstraţi, în acest sens, rolul Savistiei în destinul eroilor, insistând asupra
semnificaţiilor morale ale efectelor intervenţiilor sale.
11. Titlul romanului

1. În cazul creaţiilor epice care înfăţişează întâmplări, titlul reprezintă o sinteză a conţinutului şi, în acelaşi
timp, un simbol. Explicaţi, în acest sens, semnificaţia titlului romanului „Ion” de Liviu Rebreanu, având în vedere şi
următoarea afirmaţie: „Titlul programează lectura textului: textul determină sensul şi titlul, raporturile dintre titlu şi
text sunt diferite”. (Marian Popa)
12. Proces literar
Organizaţi-vă într-un complex de judecată pentru a vă pronunţa într-un proces literar imaginar legat de
Cazul Anei lui Vasile Baciu sau de Cazul lui Ion al Glanetaşului (la alegere). În pregătirea dezbaterii reţineţi din
acţiunea romanului „Ion” cele mai potrivite aspecte pentru cazul dezbătut. În analiza acestui caz, valorificaţi cele mai
cunoscute opinii critice, cu deosebire cele două afirmaţii contrare ale lui E. Lovinescu şi G. Călinescu. Să aveţi în
vedere, de asemenea, utilizarea elementelor de procedură, de judecată şi de limbaj specifice domeniului administrativ-
juridic.
Redactaţi în scris rechizitoriul procurorului (punctele pe care se sprijină acuzarea) şi pledoaria (motivaţia
apărării).
• Etapele procesului:
a). Deschiderea procesului:
- Preşedintele comisiei de anchetă informează Instanţa cu privire la subiectul cazului dezbătut.
- În continuare, dă cuvântul Anchetatorului pentru a oferi datele problemei.
23
b). Prezentarea faptelor (punerea în temă):
- Informaţiile sunt desprinse din acţiunea romanului, pe baza cercetărilor întreprinse.
- Sunt interpretate, pe rând, gesturi, gânduri, acţiuni, unele cuvinte, reţinute, în general, drept probe
ilustrative.
- Adăugaţi la pledoaria anchetatorului cele mai elocvente fapte ale personajului supus acestei judecăţi.
c). Audierea „martorilor” acuzării.
De exemplu, în cazul Anei Baciu, se depune mărturie împotriva numitului Ion al Glanetaşului, insistându-se
asupra elementelor prin care acesta s-a făcut vinovat în legătură cu sinuciderea propriei sale soţii (Acuzat 1: Ion Pop
Glanetaşu). Sunt formulate, de asemenea, acuzaţiile împotriva lui Vasile Baciu (Acuzat 2), un tată care, prin faptele
comise, este bănuit că şi-a împins propria fiică spre sinucidere. Acuzat 3: George Bulbuc. Sunt aduse argumente în
sprijinul ideii că acesta are, ca pretendent la mâna Anei şi ca pretins îndrăgostit, o bună parte din vină în legătură cu
sinuciderea Anei. Alţi posibili acuzaţi (în cazul Anei Baciu): Zenobia Glanetaşu şi chiar Ana lui Vasile Baciu.
Decideţi, în continuare, dacă Ana şi Zenobia sunt sau nu vinovate de faptul că o viaţă tânără a fost curmată în acest
mod.
d). Pe baza depoziţiilor prin care acuzaţii au fost învinuiţi, preşedintele prezintă concluziile anchetei.
e). Redactaţi sau prezentaţi cuvintele preşedintelui de judecată, insistându-se asupra vinovăţiei celor
implicaţi în proces: Ion al Glanetaşului, George Bulbuc, Vasile Baciu, Ana şi Zenobia.
f). Ilustraţi-vă pledoaria cu fapte edificatoare, desprinse din subiectul romanului.
g). Formulaţi sentinţa de condamnare. (După Eleonora Zamşa, Procese literare, Bucureşti, 1992).
13. Exprimaţi-vă părerea

1. Elaboraţi o compunere-eseu în care, pornind de la afirmaţia lui L. Rebreanu, să explicaţi relaţia dintre
realitate şi ficţiune, autor şi personaj în creaţia sa: „Romanul este o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă adevărată:
a mea!”.
2. În viziunea lui Liviu Rebreanu, naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc experienţele decisive ale existenţei:
„Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii (...). Literatura trăieşte prin ea şi pentru
ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”. Realizaţi o dezbatere în care
să susţineţi importanţa pe care autorul o acordă acestor experienţe de viaţă.
3. Argumentaţi perspectiva lui G. Călinescu asupra operei lui L. Rebreanu: „Liviu Rebreanu este un mare
scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese”.
Romanul „Ion” – comentariu pe text (pe capitole și secvențe narative)
24
1. Capitolul I: Începutul – secvența horei - stratificarea socială a satului Pripas (prezentarea

principalelor conflicte)
Până la locul acțiunii, până la prezentarea satului, a personajelor și a conflictelor, Liviu Rebreanu, în
incipitul romanului va plasa un suprapersonaj, un drum cu o mare funcție estetică în arhitectura
romanului. La început, drumul este „alb”, „pustiu”, mai degrabă o potecă desprinsă de șoseaua ce vine de la
Cârlibaba, care după ce trece mai sus de Armandia, și „spitecă” satul Jidovița, „se pierde” în cealaltă șosea
națională, care „coboară” din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului, ca mai apoi să „urce” printre dealurile
strâmtorate [...], să „înainteze vesel, neted” printre fagii tinerei ai Pădurii-Domnești, mai „poposind” puțin la
Cișmeaua Mortului, „unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare”, apoi să „cotească brusc” pe sub Râpele-
Dracului și „să dea buzna” în „Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”.12 Acest drum alb are o alură de
potecă, iar dacă se va ține seama de pertienta disociere făcută de Ion Petrovici între șosea și potecă, am putea
sublinia implicațiile psihologiei asupra funcției estetice a drumului rebrenian. Acesta exprimă ideea de
aventură, de risc, de izolare, este un drum de mobile tăinuite ce păstrează în ființa lui ceva din șovăiala
visătorului, din îndrăzneala răzvrătitului, din elanul acelui care merge spre necunoscut. Este spontan, legat de
sentimentele umane, o grafică a simțirii umane, o poezie a trecutului în care se poate citi povestea
perechilor înamorate, rătăcirea deznădăjduiților și chiar pașii singuraticilor. El poate fi asemănat cu acea
cărare pe care se duce Ion la pământuri și tot pe ea vin, pe rând, Ana și Florica după duminica cu bătaia de la
cârciuma lui Avrum dintre Ion și George. Pe cărare, Ion intră în lumea unei taine, într-un spațiu gol, ferit de
lume, în care setea lui de pământ se dilată nestingherită.
Drumul-potecă, ce duce în Pripas, pare o vietate mitologică: „El trece râul peste un pod bătrân
de lemn, acoperit cu șindrilă” (o relicvă a civilizației de demult, țărănești și rudimentare). Personificat, el
„spintecă”, „aleargă”, „se pierde”, „urcă anevoie”, „își face loc” printre opreliști, precum o ființă
răzbătătoare, „înaintează vesel”, „ascunzându-se” printre fații tinerei, „poposind puțin” la Cișmeaua
Mortului (parcă pentru un tainic ceremonial), „cotește brusc”, pentru „a ajunge” în Pripas. Drumul
prefigurează zbuciumul, voința și stăruința lui Ion, meandrele și ascunzișurile lui sufletești. Însă, e un
drum care nu aduce pe nimeni, el numai duce undeva, la locul acțiunii, în spațiul artistic, și până la urmă ne
scoate din el, redându-ne din nou realității obișnuite. Drumul „alb și gol” crează un spațiu al așteptării și
izolării între viața obișnuită și viața de roman: „Opera de artă este o insulă imaginară înconjurată din toate
părțile de realitate” (Ortega Y Gosset). Drumul pustiu intră într-un sat pustiu, străjuit de un Hristos răstignit
pe o cruce strâmbă cu fața „spălăcită de ploi”. Drumul ne introduce într-o lume necunoscută, într-un
univers închis cu spiritualitate proprie, într-un loc unde are să se petreacă acțiunea cu momentele ei
esențiale. În satul Pripas, Rebreanu răsfrânge, ca într-o oglindă, imaginea întregii Transilvanii. În satul
acesta se oblindește o lume, din lumea aceasta mare, cititorul intră în intimitatea satului, în universul creat de
Rebreanu, parcurgând descrierea drumului.
În expozițiune ne sunt prezentate principalele personaje, timpul și spațiul, ceea ce conferă
veridicitate romanului realist. Pentru realizarea unei imagini complete și complexe cu referire la ce
reprezintă satul românesc în viziunea lui Liviu Rebreanu, în romanul „Ion”, este necesară o abordare a
subiectului din două puncte de vedere: primul se referă la spațiul satului, al doilea la oamenii din acest sat.
Descrierea satului de la începutul romanului este realizată printr-o tehnică folosită de autor, numită tehnica
focalizării. Această tehnică constă în filmarea selectivă, concentrarea obiectivului pe un anumit element.
Camera nu urmărește tot peisajul, ci își fixează atenția asupra unor aspecte.
Primul obiect focalizat de cameră este crucea de la începutul satului: „La marginea satului te
întâmpină o cruce strâmbă pe care este răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori
veștede agățată de picioare”.13 Imaginea sa spune multe despre sat și locuitorii acestuia, ea sugerează
neglijența și are două funcții: este prezentată la început ca o anticipare a lucrurilor ce se vor întâmpla, iar
12
A se vedea Liviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 5.
13
Liviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 5.
25
în final crucea este în aceeași condiție, deci întâmplările nu au schimbat nimic condiția umană, toate dramele
fiind lipsite de semnificație în comparație cu existența în ansamblul ei. În același timp, la cea mai mică
adiere a vântului, „Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înegrit
de vremuri”. Pe de altă parte, crucea are și o funcţie de sinteză şi de măsură: „În ea se întâlnesc cerul şi
pământul. În ea se întrepătrund timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical niciodată retezat între cosmos
şi centrul originar. Dintre toate simbolurile, el este cel mai universal, cel mai totalizant” (Jean Chevalier şi
Alain Gheerbrant).
Apoi se trece la prezentarea satului într-o atmosferă calmă, într-o tăcere înăbușitoare: „Satul parcă
e mort”. Nu există nimic care să anunțe ce se va întâmpla, toată această descriere părând a fi liniștea de
dinaintea furtunii. Satul parcă este adormit sub „fumul albăstrui” ce se înalță din grădinile prăfuite,
învăluindu-le într-o ceață cenușie. Satul părea „mititel”, cât să-l cuprinzi tot „într-un pumn” și să-l pui în
traistă, „ca o jucărie pentru copii”.14 În acest spațiu pustiu încep, pe rând să apară elementele specifice
comunității rurale (case și personaje). Prima casă focalizată a satului este casa învățătorului Herdelea,
„tăiată adânc în coasta unei coline”, închisă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu „două ferestre care se uită
tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare”.15 Învățătorul are cea mai importantă pozitie din sat, iar
faptul că a sa casă este prima locuință de la intratea în sat, îi oferă acestuia un statut privilegiat. Însă, casa
acestuia se află pe o bucată din pământul bisericii, simțindu-se, astfel, incomod deoarece este în permanență
„sufocat” de faptul că locuiește pe o bucată de pământ ce nu-i aparține. Apoi este descrisă casa lui
Alexandru Pop-Glanetașu: locașul marelui zbucium al lui Ion. Aceasta are „ușa închisă cu zăvorul”,
„coperișul de paie parcă e un cap de balaur”, iar „pereții văruiți de curând de abia se văd prin spărturile
gardului”.16 După aceea sunt menționate casele lui Macedon Cercetașu, a primarului Florea Tancu unde
„într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești”. Din dreapta și din stânga „casele privesc sfioase”
din „dosul gardurilor vii”, acoperinu-și fețele sub „ștreșinile știrbite de ploi și de vite”.17
Această descriere a satului spune multe despre oamenii ce locuiesc aici, ei se simt amenințați și au o
atitudine defensivă, se produce o izolare a întregii familii. Ultimul element focalizat este cârciuma lui
Avrum, ce reprezintă un punct de răscruce, pe acolo trecând toți oamenii și producându-se numeroase
evenimente: „De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește”.18 Aici doi țărani
îngândurați oftează rar, cu o sticlă de rachiu la mijloc, pe când din depărtare se aud până aici sunete de viori
și chiuituri.
Fiind un sat bine organizat, Pripas are câteva instituții importante: școala, biserica, cârciuma și
familia. Școala este o institutie pe care comunitatea rurală nu pune prea mult accent. Cu toate acestea,
învățătorul are o funcție importantă în sat, el sfătuindu-i pe săteni, iar aceștia nu considerau necesar să învețe
și ei la rândul lor. Învățătorul era un erudit în măsură să citească întreaga existență a fiecărui sătean ca pe o
carte. Însă această imagine pe care familia Herdelea o afișează intră în contrast cu situațiile penibile în care
se găsesc câteodata membrii familiei. Ei sunt competenți de pozițiile lor însă sătenii nu aveau dreptul să
participe la problemele lor. Biserica reprezintă și ea o instituție importantă. Preotul este respecat de săteni,
iar absența familiei îl sacralizează. Se arată un om devotat, încercând să construiască o nouă biserică, însă el
face din această construcție un scop personal. El știe să-și urmarească interesele, are o atitudine superioară,
întruchipând moralitatea. Atât în cazul preotului cât și în cel al învățătorului, imaginea lor nu ar putea fi
afecatată în ochii sătenilor, chiar dacă ar fi lipsiți de moralitate, deoarece aceștia nu își pierd încrederea
niciodata în aceste instituții. Și cârciuma se bazează pe o ierarhizare socială, aici existând grupuri omogene
ce nu se amestecă. Oamenii ce populează acest spațiu sunt bine organizați, respectă cu strictețe regulile
nescrise, tradițiile, și funcționează ca un mecanism. Funcționalitatea acestui mecanism este asigurat de
ierarhizarea socială, prezența treadițiilor și instituțiile existente în sat.
14
15
16
17
18
26
În sat existau câteva familii reprezentative. Una dintre ele ar fii familia învățătorului Herdelea,
ce este o familie clasică, tradițională, Herdelea nefiind un om cu mentalitate de oraș. O altă familie ar fi
cea a Glanetașului, ce este o familie tipică de țărani, care însă s-au izolat de restul lumii în urma pierderii
averii. Acestei familii îi lipsește calmul, aici producându-se o ruptură între membrii familiei, ce se vede prin
conflictul interior al fiecărui membru. O altă familie, dar de data aceasta în formare, este familia lui Ion.
Ea nu este bazată pe dragoste, iar în momentul în care copilul apare, lucrurile tot nu se schimbă. Astfel că,
Liviu Rebreanu vrea să sublinieze faptul că familia este un element de bază, iar când regulile nu mai sunt
respectate, ea se dezbină și nu mai este suficient de închegată. Pe de altă parte, Vasile Baciu este un țăran
înstărit și, prin urmare, respectat de ceilalți consăteni. El dorește să-și mărite fiica după George Bulbuc, băiat
cu stare.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se aflau la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Casa acesteia, „bătrână, pleoștită și dărăpănată”, este chiar
peste drum de vechea bisericuță a satului. Remarca autorului asupra Todosiei este de ordin moral: „Văduvia-
i sărăcie lucie”.19 Autorul sancționează lipsa de chibzuință a femeii, în urma morții lui Maxim: „Ce
agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai
puțin”.20 Acum ograda este este goală, iar în grajduri „rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic
flămândă”. Aici hora este în toi, locul geme de oameni. Cei trei lăutari, Briceag, Holbea (ce este chior și are
un picior mai scurt) și Găvan („un țigan urât și negru ca un harap”) cântă cu patimă lângă șopron să-și rupă
arcurșurile. Interesantă este afirmația autorului ce afirmă că „de tropotele jucătorilor se hurducă pământul”.
La horă toate pasiunile se revarsă în acest dans, iar perechile formate sunt un adevărat ritual. Descrierea
jocului tradițional - someșana este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici,
vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor.
Zecile de perechi bat Someșana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc,
iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în starturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de
mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le
dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc, ridicând tălpile, își ciognesc zgomotos călcâiele, își plesnesc
tureacii cizmelor cu palmele nădușite... Glasueile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți... Numai arar
vreunul mai țanțoș începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. [...] Apoi jocul
urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor...
Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, turburându-le ochii și inima. [...] Învârtita
ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură.21
Hora sătească este un mijloc, un eveniment specific de manifestare a omului de la țară ce reunește
în același loc toată suflarea satelor. Cârciuma, hora, se constituie parcă dintr-o „agoră rurală”, într-un
original platou de filmare, unde romancierul începe să-și prezinte personajele, să le așeze în ecuații sociale
seminificative, să schițeze conflictele și să creeze atmosfera generală a dramei. De la viziunea globală,
panoramică, se trece la prezentarea grupurilor reprezentative, tipice pentru viața satului. Satul arhitectural
devine, în locurile unde se strânge colectivitatea umană, un fel de „sculptură vie” ce cuprinde „spațiul
absolut”. Cercul horii devine un centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Hora este
un eveniment cu semnificații adânci în tradiția satului, având rolul de a asigura coeziunea și de a facilita
întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și
fete. Pe margine, la câțiva pași de pâlcul jucătorilor, stau „fetele care au rămas nepoftite” privind „cu jind” și
izbugnind „în râsete silite”. Mai la o parte, mamele și babele, „grămadă, forfotesc despre necazuri și-și
admiră odraslele”. Și copii, neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac
haz când „victimele” îi ocărăsc sau îi înfurie. În schimb, bărbații se țin mai departe, pe lângă casă, pe la
poartă, „grupuri-grupuri” și vorbesc despre treburile obștești. Primarul, Florea Tancu, „cu mustățile albe,
răsucite, cu niște ochi albaștri mari și blajini”, caută să-și păstreze deminitatea apăsând vorbele și însoțindu-
19
20
21
Liviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 7-8.
27
le cu gesturi energice, în „mijlocul câtorva bătrâni fruntași”. Astfel că, „hora”, de la începutul romanului,
surprinde și stratificarea socială a satului, care se face pe acest fundal etnografic.
La horă, oamenii stau așezați după prestanța și locul fiecăruia într-o ierarhie nescrisă dar
respectată de toți. Această aşezare a oamenilor indică o ierarhizare fermă ce relevă relaţiile lor sociale
precis delimitate. Primarul, fruntașii satului şi chiaburii (Ștefan Hotnog – „un chiabur cu burta umflată,
ce și-o mângâie într-una parcă ar avea junghiuri” și Trifon Tătaru – „mititel, cu părul gălbui și glasul
subțire”) alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al ţăranilor mijlocaşi, „aşezaţi pe prispă” (Macedon
Cercetașu cu straja Cosma Ciocănaș, Simion Lungu, Toader Burlacu, Ștefan Ilina) și ascultau „palavrele”
fostului învățător Simion Butunoiu „la o dușcă zdravănă de rachie”. Sărăntocii dau târcoale acestei lumi,
dar nu îndrăznesc să se apropie prea mult, ceea ce atestă faptul că în satul tradițional, lipsa pământului
(averii) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu: „Pe
de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se alăture în
vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre printre bogatași”.22 În același timp, Zenobia, soția lui Alexandru
Glanetașu, cu sticla de rachiu în mână se plângea văduvei Todosia de „un afurist de junghi care o tăia prin
șale de câteva zile și nu-i mai trecea”. Alexandru Glanetașu provenea dintr-o familie săracă, el era „un
băiețel curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche”.23 Fugea de muncile grele și nu știa să
țină bine coarnele plugului: „i-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul”.
Dar, și mai bucuros trândăvea prin ogrăzile oamenilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la
evreii din Armandia și Jidovița. În schimb Zenobia era „harnică, alergătoare și strângătoare”, o femeie ca
un bărbat. Ea știa că „din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă”24. Ea era singură la părinți
și din oameni cu stare, și ar fi putut să-și ia ca bărbat un fruntaș al satului, îmsă la Ales pe Alexandru
Glanetașu. O perioadă au dus-o bine, având numeroase animale și parcele de pământ. Însă, așa cum afirmă
Liviu Rebreanu, „unde nu-i cap, nu-i spor”. Așa că Alexandru Glanetașu ba se ia de fluierat, ba se lasă de
fluier și se ia de băutură. Și cum munca nu prea îi plăcea, au început să o ducă din datorie în datorie: „ca să
astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură”. Și iată cum au fost nevoiți să vândă din pământ, „azi o
limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă”,25 ba lui Iftode Condratu, ba lui Toma Bulbuc, ca să se mai
ușureze din datorii. Și, iată cum părinții lui Ion „s-au încuscrit cu sărăcia”, fără să se mai gândească și la
viitorul copilului lor. Acum ei mai aveau doar casa veche părintească și trei petece de pământ: fâneața și
două porumbiști, dincolo de șosea, tocmai la hotarul satului Sărăcuța. În schimb, ce ar fi trebuit să fie
Glanetașu, a fost băiatul: „Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila”.26
Pământul îi era drag „ca ochii din cap”: „Nicio brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut
dânsul stâlpul casei”, și, cum-necum, în doi-trei ani și-au plătit și datoriile. Ion fusese „cel mai iubit elev al
învățătorului Herdelea”, care mereu l-a bătut la cap pe Alexandru Glanetașu să-l dea la școală la Armandia și
„să-l facă domn”.27 Așa s-a și întâmplat, dar după două luni de învățătură, Ion a preferat să se întoarcă acasă
„să păzească vacile” și „să țină coarnele plugului”., să cosească și să fie „veșnic însoțit cu pământul”.
La horă este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a veștilor rele în sat,
înfățișată cu un portret grotesc: „Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista,
oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon
Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî
schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmălate, cu colți de dinți
galbeni, rari și lungi”.28 Ea este ținută de Trifon Tătaru, pe lângă casă, să-i vadă de copii. Aceasta sosește cu
mare gălăgie, „gâlgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat”, dar nu o bagă nimeni în seamă, în afară de Maria lui
Trifon, care află de la ea că Vasile Baciu s-a bătut cu Avrum.
22
23
24
25
26
27
28
28
La horă se conturează nu numai forma de organizare a satului, ci şi intenţiile unor personaje, poziţia
unora faţă de celelalte, se anunţă conflicte viitoare, mai ales între perechile premaritale: Ion-Ana şi George-
Florica. Se deschide o relaţie de rivalitate erotico-matrimonială: Ion-George, dar şi una de adversitate
economico-socială: Ion-Vasile Baciu. Instinctul de proprietate şi erosul vor fi cele două forţe obscure,
răscolitoare care vor genera tensiunile şi dezordinea din lumea satului. Treptat, din amalgamul participanţilor
la horă se detaşează o pereche de personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc. Hotărârea lui Ion de a o
lua pe Ana „cea bogată” la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului: „Nu-i
fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o
vedea sau își amintea de ea, simțea că tot mai mult o iubește. Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și
umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă
decât dânsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe...”.29 Ion, încă de la început este prezentat ca având
„ceva straniu în privire”, parcă o nedumerire și „un vicleșug neprefăcut”. După ce țiganii se opresc din
cântat, Ion, bea „o dușcă zdravănă de rachiu”, sub apostrofările mamei, trece pârleazul pe lângă grajd și se
duse pe cărarea ce duce în Gârla-Popii, împreună cu Ana în dosul șurii, sub un nuc bătrân și scorburos și stau
pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. Privirea Anei „lucea de bucurie”, și plină de emoție, dar și de neliniștea
de a fi văzută de oamenii ce treceau pe cărare, ea se posomorăște cu „o întipărire de suferințe” în momentul
în care Ion îi va spune că „mult aleanu-i în inima lui”: „Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea,
gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să mă mărite cu George al Tomii și-o ține morțiș cu George. Și,
Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți când nu ți-i drag omul...”.30 Ion o ascultă și-l cuprinde mila,
dar, în același timp se gândea la Florica, apoi, deodată „tresări, o strânse la piept, și, fără să rostească nicio
vorbă, o sărută lung pe buze”. Această secvență a fost văzută de fratele de cruce a lui George Bulbuc, Ilie
Onu, care întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, îi salută „și râdea gros și batjocoritor”, dându-
le de înțeles că întâlnirea lor va fi divulgată lui Vasile Baciu. De altfel, Ilie aducea rachiul pentru George,
care se silea din răsputero să învețe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din bistrița la un chef
al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armandia.
Între timp, își fac apariția la horă și notabilitățile satului, preotul Belciug și familia învățătorului
Herdelea, care onorează cu prezenţa „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc (nu participă
efectiv la ea, ci păstrează distanţa): „Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoseră
pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare. Venea preotul Belciug împreună cu d-na Maria
Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiseră în
poartă întru întâmpinarea domnilor”.31 Aceștia, invitați la această „petrecere a poporului”, nu vor participa
efectiv la ea, ci vor păstra distanța. Doamna Herdelea este o fată de țăran de pe la Monor, dar pentru că
umblase întotdeauna „cu straie nemțești” și mai ales că s-a măritat cu un învățător, „se simțea mult deasupra
norodului” și avea „o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc”.32 Titu Herdelea este un tânăr de
vreo douăzeci și trei de ani, ce este îmbrăcat în „haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la
gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par”. Acesta este invitat la horă de către George
împreună cu Laura, care „nici în ruptul capului” nu agrează această idee de a se amesteca printre țărani.
George Bulbuc este „un fecior greoi, spătos, și umeros ca un taur” și „umbla legănat și cu genunchii
înmuiați”.33 Auzind că Ana este cu Ion în dosul șurii, se aprinse de mânie, iar cuvintele lui Ilie Onu „îl
loviseră drept în suflet”. Ana îi era dragă lui și știa de faptul că îi era făgăduită de Vasile Baciu lui ca nevastă,
dar îl mai știa și pe Ion că este „arțăgos ca un lup nemâncat” și, de aceea, preferă să stea liniștit o vreme
pentru că „O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere”.34 În același timp, se tot
gândea ce vrea Ion de la Ana, știindu-l cu Florica, care la rându-i, asemenea lui, stătea „pleoștită”, semn că și
29
30
31
32
33
34
29
ea știa și „o băteau aceleași gânduri”. Remarca autorului – „când nu ești singur, suferința se ușurează”
aticipează oarecum formarea cuplului și a viitoarei familii George – Florica: „De-amu am să joc numai cu
Florica... Cel puțin să pleznească firea și într-însul...”.35 Preotul, în schimb este prezentat ca o frână morală a
satului, dar care are „fața tăbăcită de slăbiciune”. Acesta vorbește cu primarul și cu ceilalți țărani despre
mersul vremii și cum i-au scos lui doctorii de la spitalul din Cluj, un rinichi.
În timp ce lăutarii „își potriveau zgomotos” instrumentele pentru a reîncepe jocul, își face apariția la
hora satului și Vasile Baciu, „lălăind un cântec de beție”. Acesta „se clătina ușor în mers și dădea într-una
din mâini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit”.36 Acesta își recunoaște viciul în fața preotului Belciug
(„Eu, domnule Părinte, spun drept, îs mare păcătos... Maaare!... ’S bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește
în șapte sate, zău cruce!... Așa-s eu, ce mai calea-valea!”), dar consideră ca a bea nu este un păcat, pentru că
bea din „ce este al lui” din supărare („Ce-i drept nu-i păcat, așa-i domnule părinte? Că de supărare beau,
așa-i?... Și beau pentru că beau dintr-al meu...”37). Aflăm și pricina pentru care bea: „Că o fată am și eu și
nu-mi place deloc fata pe care o am. [...] Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat
că nu vrea să se uite în gura mea”38. Secvența stârnește reacții diferite: Belciug e iritat pentru că-i știrbește
autoritatea în fața poporului, doamna Herdelea ascultă foarte serioasă, cu capul sus, „cu buzele strânse
pungă” și cu „privirea mânioasă”, oamenii din jur, curioși, râdeau „pe-nfundate”, lui Titu Herdelea îi
„plăceau îngânările bețivului”.39 De fapt, care era motivul supărării lui Vasile Baciu? Acesta nu era de acord
cu mariajul dintre Ion și Ana, fata acestuia. Gândul că Ana s-ar putea mărita cu altcineva decât cu George
Bulbuc îl înfuria. Voia „ginere cumsecade”, pe măsura averii sale, nu „fleandură”, „hoț”, „tâlhar” și
„sărăntoc”, cum îl numește pe Ion, cu aerul lui de dispreț, datorat poziției sale sociale. Și îi aduce aminte
lui George promisiunea facută: „Io-ți dau fata, iar tu să ai bici să-i scoți din cap gărgăunii!...”40. Furia lui se
dovedește însă neputincioasă în fața voinței și ambiției nemăsurate de care era stăpânit Ion în lupta pentru
pământ. Dintr-o scurtă retrospectivă făcută de autor înțelegem că drumul parcurs de Vasile Baciu pentru a se
ține „printre fruntași” este, până la un punct, același pe care apucase Ion. „Era un bărbat silitor Vasile Baciu
când se găsea în toate bune”, notează în construcții sobre, lapidare Liviu Rebreanu. În tot acest timp, George
Bulbuc stătea posomorât „ca un copac cu măduva uscată”. Preotul Belciug „înghițindu-și mânia” caută să-l
potolească cu „o dojană blândă”: „Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe
două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu
hîlbăriile lor drăcești...”. La cuvintele preotului, Vasile Baciu va răspunde cu „o mustrare caraghioasă”:
„Vai de mine, domnule părinte! Dar cui i-am băcut vreun rău? Băut-am cu banii cuiva, ori averea cuiva? Că
beau, beau... Da’ beau din munca și sudoarea mea... Atunci de ce mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu d-tale,
spune drept!”.41 Acum va interveni primarul Florea Tancu, împăciuitor, în timp ce Vasile Baciu, trăgându-l de
mână pe George Bulbuc, o caută pe Ana. George rușinat, ca și când cineva „parcă l-ar fi băgat într-un
cuptor aprins”, simțea cum „o mânie amestecată cu rușinea” îi cuprindea sufletul. Între timp își fac apariția
din nou la horă, Ana cu Ion, motiv de ceartă între acesta din urmă și Vasile Baciu. Flăcăul, apostrofat și
numit „sărăntoc”, primește ocara „ca o lovitură de cuțit”, evidențiindu-se astfel, permanentul conflict ce va
avea loc pe toată acțiunea romanului dintre el și Vasile Baciu: „O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri,
lucitori ca două mărgele vii”. Dialogul dintre ei doi anticipează evoluția acțiunii: „- Ce-s eu sluga dumitale,
să-mi poruncești? / - Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți din vorbă, am să te umplu de
sânge!”42. Se poate observa astfel că pe lângă viciul beției, Vasile Baciu este stăpânit și de alte vicii precum
iubirea de avere și mânia. Ion, în schimb, stătea „neclintit”, „ca un lemn” și doar „inima îi sfărâma coastele
ca un ciocan înfierbântat”: „Îi fierbea tot sângele, și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca
35
36
37
38
39
40
41
42
30
să-l poată apoi sfârtica în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe george care privea disprețuitor și
mulțumit”.43 Mânia lui Vasile Baciu este dusă la paroxism: „Lăsați-măăă!... Lăsați-mă să-i scot blohotăile!...
Trebuie să-i beau sângele, altmintero pleznesc! [...] Ce are hoțul cu fata mea? Ce are...! Uuuh! Lasă-mă
Nistore!... Tfff!...”.44 Reacția lui Ion este acum mult mai instinctuală decât rațională: „Genunchii îi tremurau,
iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă,
cu deosebire fiindcă auzea tot satul”. Însă chipul Anei îi revine în minte și „îl țintuiește pe loc”45. Deja,
femeile și fetele se împrăștie, care încotro poate „ca un cârd de galițe speriate de uliu” și priveau din uliță și
din curțile vecine cele întâmplate. Interesantă este și afirmația preotului Belciug ce i se adesează doamnei
Herdelea: „Asemenea destrăbălați trebuie dați pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai așa s-ar
face oamenii de omenie... Păcat că Ion nu l-a scuturat puțin... Ar fi meritat...”.46
Hora încetase de mult. Țiganii s-au retras „înspăimântați” în șură. Flăcăii satului se adunară toți în
jurul lui Ion, încurajându-l la violență: „- Ce te-ai lăsat Ionică, să te ocărască?... Trebuia să-i tragi măcar
vreo două scatoalce, să te pomenească!...”. Alții, care erau prietenii lui George, stăteau deoparte, „rânjind”.
George, cuprins de mânie, caută motiv de ceartă cu Ion: „Uite cum se strică toată veselia din pricina!...”.
Ion, însă, „nu vedea” și „nu auzea” nimic, fiindcă rușinea „îl ținutuise locului”.47 Însă, autoritatea ţăranului
sărac în faţa celui bogat va fi pusă imediat în evidenţă de faptul că lăutarii ascultă de Ion, deşi sunt plătiţi
de George și vor începe să cânte, mergând către cârciuma lui Avrum. George cu ai lui va rămâne pe urmă,
lângă șură, furioși, dar neîndrăznind să se împotrivească. Lui George îi re mare necaz că el dăduse arvună
țiganilor și tot el avea să-i plătească restul până la patru zloți adunați de la flăcăii din sat. Această
„însărcinare” îi dădea acestuia un aer de superioritate: „Îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalță
deasupra tuturor”. Însă, acum el se simțea „umilit” și nu mai dorea să plătească niciun creițar, că, doar, Ion
„are destui”. Și aceștia vor pleca apoi la cârciuma lui Avrum pe calea mai scurtă, prin Grădină, spre Gârla-
Popii, spre bucuria Todosiei, ce a scăpat de încăierarea dintre cei doi tineri: „Mulțumescu-ți ție Doamne, că
nu i-ai încăierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!...”. Lângă prispă, Savista-Oloaga, ședea
„înghemuită” și „speriată de moarte”, iese și se târăște cât se poate de repede până-n uliță și apoi mai
încetișor pe marginea șanțului spre casă.
La cârciuma lui Avrum se strâng, rând pe rând, „mai singuratici”, „mai în grupuri”, flăcăii, în
timp ce Avrum, împreună cu Aizic se învârteau „îngrijorați” printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi
uriaș de rachiu. Când au sosit George cu prietenii săi, „prispea gemea de oameni” care dezbăteau pro și
contra întâmplarea din curtea Todosiei, unii luând partea lui Baciu, alții lui Ion. În curând va sosi și grupul
lui Ion cu numeroase „chiote” de veselie, „mai furtunoase și mai sălbatice” decât cele ale grupului lui
George.Atmosfera este gravă, plină de încordare sufletească, chiotele prefăcându-se „într-un zgomot
asurzitor de chemări răgușite, de porunci mânioase și de țipete nerăbdătoare”. Mirosul de rachiu „se
frământa” cu fumul greu de tutun și cu „zăpușeala acră de sudori”. Toată lumea vorbea „de-a valma”,
închinând, strigând și „lălăind”: „Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună pe lăutari sau pe
Avrum, sau pe Dumnezeu însuși”.48 Viciile și păcatele îi copleșesc pe aceștia, în lumina lampei „funiniginită”
și agățată de grinda din tavan. Este o lumină „galbenă-bolnavă”, o lumină ce evidenția și mai mult starea de
beție a oamenilor. Ochii lor „luceau mai sălbatic”, iar brațele lor „goale, ciolănoase”, cu „mușchii umflați ca
niște șerpi flămânzi” se redicau mereu peste „capetele turburate”, prevestind o mare primejdie. Vorbele lor
deveneau mai „grosolane” și ocara lor mult mai „mânioasă”. Fețele lor „asudate” sclipeau, fiind când „roșii-
pare”, când „galbene-verzui”. Râsetele lor era „zvăpăiate”, ba chiar provocatoare cu câte „un râgâit larg” și
multe „urlete prelungi”.49 Simion Lungu, beat „leucă” își înjura nevasta, care stătea lângă el în picioare cu
43
44
45
46
47
48
49
31
„un copilaș la țăță”. Lăutarii cântau din ce în ce, mai cu suflet, „doine de beție, tătăgănate ca niște femei
dezămățate”.
În această atmosferă, Ion se simțea „atât de amărât” că nici rachiul nu-i tihnea. Rușinea ce i-o
făcuse Vasile Baciu „i se așezase pe inimă ca o piatră de moară”. Mintea îi era „otrăvită” numai de ocară:
„O dorință grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitot în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se
descarce ca să se răcorească”.50 Privea la George cu coada ochiului, ce era tare înviorat și închina mereu,
„cu glasul gros și neplăcut”, un cântec domnesc, „cu ochii fulgerători” și cu „o trufie provocatoare pe
față”51. Îl vedea și pe Ilie Onu, stând lângă el, și își aduse aminte că acesta l-a văput îmbrățișându-se cu Ana
și i-a spus lui George, iar George lui Vasile Baciu. Și, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, acum „i se înfipse”
în mintea lui Ion gândul că trebuie să se răfuiască cu George: „Îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-
l chinuiască. Se frământa și suferea pentru că nu știa cum să înceapă”.52
La cârciumă va ajunge, mânat de curiozitate și Titu Herdelea, ce avea o presimțire că cearta de la
horă nu va rămâne fără urmări. La cina herdelenilor, se dezbătuse amănunțit întâmplarea și cu toții căzuseră
de partea lui Ion, și „pentru că li-e era vecin”, și „pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți
flăcăii din Pripas”.53 La cârciumă, Titu cumpără tutun pe datorie, îl salută prietenește pe Ion, închină cu
acesta un pahar de rachiu într-o vizibilă emoție și ieși apoi împreună cu acesta în afara localului, disvutând
despre cele întâmplate, și mărturisindu-i acestuia, „cu pumnii stânși”, că nu se va lăsa „până nu-i va vedea
sângele”, chiar cu prețul a zece ani de temniță. În fața cârciumei, pe prispă și în uliță, „pâlcuri-pâlcuri” de
oameni „închianu”, povesteau și se sfădeau. Macedon cercetașu, „mort de beat”, comanda militărește, tolănit
în marginea șanțului, „de vuia satul”. 54 Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu a mai plecat
acasă: „trebuia să vadă bătaie, să aibă ce povesti mâine familiei și poate chiar prietenilor din Armandia”.
Tensiunea din sufletul lui Ion începe să se verse aproape de miezul nopții, când lăutarii dorind să plece și-au
cerut plata de la George, care „parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune” și el pe Ion.
Cearta pleacă tocmai de la faptul că George tocmise lăutarii și strânse banii de la flăcăi, iar acum
nu dorea să mai plătească, ci îi trimitea la Ion, căruia i-au cântat. Între timp, Ion se ridică de la masă și se
apropie de George și îi spune cu o liniște „aproape bolnăvicioasă” să plătească. Acesta refuză și cu o
atitudine de superioritate, devine din ce în ce mai dârz și amenințător. Nu mai apucă să mai spună apoi
nimic, fiindcă Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, „direct în obraji”. În aceeași clipă se repezi și
George, dar Ion îl lovi și mai „țeapăn”. Apoi s-au luat la bătaie: „George mugea ca un taur și-l apucă de
cheotoarea cămășii, sucind-o așa încât vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu
toate acestea Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea
șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele”.55 Nimeni nu sărea să îi despartă, parcă toți așteptau să vadă
care este mai tare. Numai cârciumarul Avrum, de teamă să nu-i spargă sticlele și paharele, „cu un curaj
nebănuit”, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre ușa de la uliță: „Rostogolindu-se
în uliță, cei doi se descleștaseră. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l
poată opri cineva croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung”.56 În același
timp, Ilie Onu, încerca „să rupă un lătunoi” dintr-un gard de peste drum „ca să crape capul lui Ion”, urlând
furios: „Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț...”.57 Gura, mustățile, bărbia și cămașa lui George erau pline
de sânge, însă numai „lovitura de par în biruise”. Ion era mulțumit acum și „răcorit” și nu se mai sinchisea
de nimic: stătea sprijinit în par, ciobănește, „privind triumfător și amenințător”, dacă cineva ar mai îndrăzni
să îl supere. Prietenii lui George, îl luară pe acesta din șanț, unde era căzut, și îl duce acasă, în timp ce flăcăii
50
51
52
53
54
55
56
57
32
ce îl însoțiseră pe Ion, s-au strâns în jurul lui Ion, „privindu-l cu respect” și cu multă admirație. Ion aruncă
parul în grădina „ovreului” și pronește agale, mulțumit, spre casă, ca „după o ispravă bine făcută”.
Când a trecut pe lângă casa lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă, dorea să intre la Ana, să-i spună
ce ispravă făcuse, însă imediat își zise că mai bine află de la alții și „să-l dorească mai mult”. Se simțea
acum „răzbunat” și „mai vrednic”.58 Însă, Ana, presimțind că ceva s-a petrecut îl aștepta în dosul portiței „cu
glasul cât un purice”. L-a văzut pe George dus pe brațe de către flăcăi și s-a închinat „mulțumită că cel
zdrobit nu era Ion”.59 Acum, ea îl aștepta pe Ion, „mișcată de mândrie” și parcă simțind cum îi crește în
inimă „iubirea stăpânitoare”, iubirea care pecetluiește soarta oamenilor: „Simțirea aceasta o înfiora și în
aceeași vreme îi aprindea toate tainițele sufletului...”60. La șoaptele rugătoare și chemătoare ale Anei, Ion
trece triumfător, fuierând, aproape nepăsător. Aproape ajuns acasă, Ion se întâlnește din nou cu Titu care
alerga gâfâind, dorind să afle ce s-a întâmplat: „N-avusese norocul să vadă bătaia și era nemângâiat”. De
remarcat este răspunsul lui Ion, în cântul cocoșilor ce vesteau miezul nopții: „Ce să fie? M-am răcorit
oleacă...”.61
De aici, se vor urmări destinele mai multor familii din satul Pripas ca familia lui Ion Pop al
Glanetașului, familia învățătorului Herdelea, destinul preotului Belciug, familia Baciu, familia Bulbuc și
familia Floricăi. Aceste famili sunt statificate pe plan social în țărani bogați, cu mult pământ (Baciu,
Bulbuc) și țărani săraci, fără pământ (Ion, Florica). Lumea reprezentată în roman apare astfel ca „un teatru
al ambiţiilor, al căderilor, al suferinţelor şi al tuturor pasiunilor” (Eugen Lovinescu).
2. Capitolul al II-lea – „Zvârcolirea” – glasul pământului domină glasul iubirii
Capitolul al doilea se deschide prin imaginea „luminii cenușii” a dimineții, ce privea nestingherită pe
fereastra lui Alexandru Pop al Glanetașului. Cântatul „gros și poruncitor” și „cârâitul vesel” al cocoșului
cutremură întreaga casă, încânt Alexandru Glanetașu tresare și-și face cruce înspăimântat. Zenobia se
trezește și-și leagă „zadiile”, bolorosind rugăciunile de dimineață, în timp ce tatăl își căuta chibriturile în
firida hornului să aprindă lampa. Zenobia, după ce își termină rugăciunile, începe să—și blesteme bărbatul
ce încă nu găsea chibriturile: „O trăzni-te-ar să te trăznească, om nebun și fără Dumnezeu, că nu mai poate
omul de rine nici să-și zică ocinașele”.62 Aceasta iese, dă grăunțe găinilor, urcă în podețul cu fân și îl strigă
pe Ion să se trezească și să meargă la muncile câmpului, și după o perioadă aceasta coboară, știind că
feciorul „nu se codește de la muncă și nu lenevește”.63 Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra
grajdului, tocmai pentru a nu-i mai deranja pe bătrâni, când venea el noaptea de pe ulițe.
Ion își biruiește repede „lenea somnoroasă”, se târăște până la gura podului și coboară în ogradă, în
timp ce o adiere de vânt, „răcoritoare”, pătrunde în sufletul lui, alungându-i și „cele din urmă rămășite de
somn din oase”. Zenobia află de isprava lui Ion, de bătaia lui cu George Bulbuc, îi ia cămașa de sărbătoare și
intră în tindă înspăimântată. Ion se îmbracă în hainele de lucru, încalță opinicile, se spală pe obraji în Pârâul-
Doamnei, care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla-Popii. Zenobia îi pune în traistă „un codru de pâine de
mălai, niște brânză și ceapă”, în timp ce bătrânul se pregătește să plece la notar. Interesantă este afirmația lui
Ion: „Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Că mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în
casă subprimarul cu strajă după bir”.64 Tânărul își luă cosa din cui, agață traista de mâncare în coasă și
coasa pe umăr și pornește, închinându-se, spre delnița ce urma a fi cosită. Trece pe lângă casa învățătorului
Herdelea, care „dormea dusă”, merge pe o cărare lină, printre „porumbiștile” despărțite de răzoare crescute
cu iarba grasă. Acesta pășea grăbit, să ajungă cât mai devreme, pentru a cosi o bucată bună din delniță,
înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă „se taie mai bine și mai lesne”. Trece pe lângă Simion Lungu,
58
59
60
61
62
63
64
33
pe care-l găsește cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz al lui Vasile
Baciu. Ajuns în inima hotarului dintre pământul lui și al lui Toma Bulbuc, Ion își reamintește de faptul că
Alexandru Glanetașu îi vânduse acestuia jumătate din pământ: „- Locul nostru, săracul!”. Acesta privește
tarlaua vândută „cu o privire setoasă”, cântărindu-l. În același timp simte „o plăcere atât de mare” călcând
pe propriul pământ, încât „îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze”65. Acesta nu s-a putut stăpâni și
rupe „un smoc de fire și le mototoli în palme”. Își bate apoi coasa și începe să cosească. Pentru el pământul
„respiră și trăiește”, porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, grădinile, toate „zumzeau”, „șușoteau”,
„fâșâiau” și „vorbeau” cu un grai aspru:
Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât
un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și
înfricoșat în fața uriașului:
- Cât pământ, Doamne!...
În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Brazda culcată îl privea
neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai
mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar
ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.
Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei
crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...
Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre
pătimașă: trebuie să aibă mult pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă... 66
Ion cosește din răsputeri: „oboseala îl întărâta ca o patimă”, dar „munca îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare”.67 Sudoarea de pe obraji se prelingea pe buze și „se înfrățea” apoi cu huma:
„Sudorile îi țâșneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui”. Dar deodată fața i se însenină de
bucurie în momentul în care o zărește pe Ana urcând încet cu un coș de mâncare, pe care îl muta dintr-o
mână într-alta, pentru a-l duce lui Vasile Baciu, ce se afla și el la coasă ceva mai sus. Apropiindu-se de el,
fata i se păru „slăbuță și urâțică”, „Cum să-i fie dragă?”.68 După o scurtă discuție despre cele întâmplate cu
o seară înainte, ea își continuă drumul, legănându-se în mers „ca o trestie bolnăvicioasă”, fără vlagă, slabă.
Atunci, Ion are o tresărire: „Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi! [...] Dar Las’ că-i bună Anuța! Aș fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...”69. Imediat, în spatele lui, apare Florica, „cu fața
rumenă, plină și zâmbitoare, sprintenă ca o ispită”. De îndată, frământarea din sufletul lui Ion piere în
bucuria clipei de a o revedea, de a o îmbrățișa și de a o săruta cu o patimă sălbatică: „În inima mea însă tot
tu ai rămas crăiasă...”70. Momentul de tandrețe a fost repede risipit de Zenobia, ce venea cu mâncarea,
„grăbită și supărată”. În același timp, Ana ajunge pe deal „gâfâind” de atâta drum și osteneală, în timp ce
Vasile Baciu „cam morocănos”, cosind împreună cu alți doi lucrători, îi părea rău că a venit așa devreme cu
mâncarea: „Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată ca oamenii să lucreze mai mult până-n
prânz, că tot îi plătea destul de scump”71. Vasile Baciu era „un bărbat silitor” atunci când „se găsea în toane
bune”. El a avut o viață grea și „plină de trudă”, dar i-a plăcut din totdeauna să fie printre fruntașii satului. S-
a născut sărac („Părinții nu i-au dat decât sufletul într-însul”) și s-a însurat „cu o fată bogată și urâtă”, dar
pe care a iubit-o „ca ochii din cap”, pentru că ea „îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l
ridicase deasupra nevoilor”72. Astfel că bogăția îi deschide lui Vasile Baciu dragostea de muncă, râvna de a
agonisi din ce în ce mai mult. Numai că această dorință a avea avere a început să pună din ce în ce mai mult
stăpânire pe sufletul lui: „Îi era frică mereu că un trăznet din senin îi va zdrobi toată truda vieții”. Șapte
65
66
67
68
69
70
71
72
34
copii a avut, primii trei au murit înainte de a împlini un an, alți doi au venit „fără de zile”, iar un băiat
„încăpățânându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte” avea „să stârnească numai jale și
nenorocire” – avea să cauzeze moartea mamei Anei și a soției lui Vasile Baciu („toată casa s-a cutremurat
de gemete și vaiete”). Nici măcar doctorul Filipoiu din Armandia nu a mai putut face nimic, fiindcă femeia
începuse să se învinețească și peste puțin timp și-a dat sufletul, în timp ce „copilul a mai mișcat într-însa
vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de
viu, să se facă moroi și să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii...”.73 Sub imperiul acestor superstiții
necreștine, Vasile Baciu își înmormântează impreună cu nevasta și „o parte din sufletul său propriu”. Numai
Ana îi va rămâne ca alinare, ca mângâiere, dar și pe aceasta, în același timp „o ura”, fiindcă „din pricina
unui copil” s-a tras moartea femeii iubite. De acum, lui Vasile Baiu îi va slăbi pofta de muncă și își va înneca
jalea în rachiu, și, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des:
Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moșia
îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se
frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care
ar putea lua fata, așetptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simțea
un vrăjmaș. Cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar
numai văzându-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui...74
Chiar întâlnirea dintre ea și Ion de pe coastă îl irită grozav, făcându-l pe Vasile Baciu să-i arunce câteva
priviri mânioase: „Apoi vezi bine c-așa... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum
te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu ți-s popa...”.75 Furia lui
se transformă ușor, ușor în ocară și batjocură, în sudalme greu de suportat, numai că Ana, înțeleaptă, răbda
„cu inima împăcată”, zicându-și că pentru Ion are să sufere. Vorbele grele „ce o plezneau”, de față cu ceilalți
oameni, o chinuiau grozav. Și, parcă, pentru a accentua și mai mult dramatismul trăirilor, Ana, își întoarse
privirea în vale și îl văzu pe Ion strângându-o pe Florica în brațe: „Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o
îmbrățișează”. Atunci „tot sângele i se adună în obraji [...] O durere mare i se sfredelea ăn piept și ochii nu
și-i mai putea smulge de la dânșii”. Auzea, în schimb, ca prin vis, amenințările tatălui: „Mai bine te tai eu în
bucățele decât să ajungi bătaia de joc a Glanetașului... Baremi să știu că eu te-am făcut, eu te-am
omorât...”.76 Însă, glasul acestuia nu-i intra în sufletul fetei, căci sufletul ei „se împietrise de amărăciune”.
Acum, se simțea „neputincioasă și părăsită” și doar buzele ei „subțiri și înălbite” murmurau un adevăr,
tremurând de durere: „Nu mă iubește... Tot nu mă iubește... Of, Doamne, Doamne!...”.77
În același timp, tot satul „fierbea”. Cearta de la horă și mai ales vestea bătăii dintre Ion și George de la
cârciuma lui Avrum „trecea din casă în casă”, din ce în ce „mai umflate”. Femeile născoceau, ba că iar fi
crăpat țeasta lui George, ba că feciorul lui Toma Bulbuc trage să moară, ba că ar fi murit și că Toma s-ar fi
dus la popa Belciug dis-de-dimineață pentru înmormântare. Numai că adevărul era cu totul altul. George,
care, „în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă”, era teafăr, ca și când nimic nu s-ar fi
întâmplat, iar tatăl acestuia, „stâlp dranic al Bisericii”, s-a dus la preotul Belciug să i se facă dreptate.
Preotul, indignat, îi va făgădui că duminica viitoare „are să-l dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe
amvon” în fața comunității, „ca să-l învețe omenie”. Și în familia învățătorului Herdelea nu se mai vorbea
altceva decât despre „întâmplările grozave” petrecute cu o seară înainte. Herdelea aflase cele întâmplate de
la Macedon Cercetașu, care ăn toate lunile „își găsea de lucru pe acasă spre a-și putea vindeca oboseala
beției de dumineca”.78 În același timp, Titu, care de obicei „nu se cărăbănea din pat” până pe la amiază, de
data aceasta s-a sculat pe la nouă de dimineață, tocmai pentru a se documenta și a relata cele întâmplate cu o
seară înainte. În timp ce Laura și Ghighi, mezina familiei au tăbărât pe el să le povestească, acesta sub
73
74
75
76
77
78
35
pretextul că merge să-și cumpere tutun, va merge la cârciumarul Avrum, „izvorul cel mai autentic” să se
documenteze, înainte de a vorbi. Cârciumarul nu-i răspunse însă nimic, de frică să nu aibă urmări bătaia, să
fie și el amestecat și să riște să i se închidă prăvălia: „Tăcerea negustorului e totdeauna de aur...”.79 Norocul
lui Titu este faptul că l-a întâlnit pe Dumitru Moarcăș, „un client credincioș al cârciumii”, de la care află
repede povestirea senzațională, pe care o va relata cu lux de amănunte familiei sale la masa de prânz. Toată
familia Herdelea „era trup și suflet de partea lui Ion”: „De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca
Ion?...”. Însă această părtinire nu era deloc dezinteresată: învățătorul făcuse o clacă cu o iarnă în urmă, să-i
aducă satul lemne de foc; de la această clacă au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc și, de
atunci, familia Herdelea nu-i mai avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu („Lăs’ că-mi pică ei în mână, și
Toma și ceilalți... Și am să-i joc eu cum se cuvine...”)80. Titu, dorind să ducă vestea mai departe, se va
îmbrăca cu cele mai bune haine și plecă „agale” spre Jidovița, ocazie în care autorul prin analepsă îl va și
caracteriza. Titu era „mândria familiei Herdelea”, avea douăzeci și trei de ani, „era înalt, cam deșirat, cu o
față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte largă”, „mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea,
zicând că se poartă după moda anglo-americană”.81 Toată casa îl admira, jurând că „un asemenea tânăr ca
dânsul nu se pomenește în împrejurime”. Dealtfel, școala și-a început-o sub îndemnurile tatălui său care „l-a
scos eminent”. Urmează apoi liceul din Armandia, liceul unguresc din Bistrița și liceul săsesc unde v-a învăța
și maghiara și limba germană: „Las’ că-i bine să învețe și ungurește – a zis învățătorul – că-n ziua de azi nu
faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii. [...] Cu limba nemțească poți umbla toată lumea”.82 Neînțelegându-
se cu profesorii, care-l „persecutau” și datorită taxelor mari, Titu se va întoarce acasă pentru a studia
ultimele două clase ale liceului. Însă, nu-și va da bacalaureatul din cauza taxelor și pentru faptul că „se cam
săturase de atâta buchiseală searbădă”. Iar, într-un sfat familial, lui Titu i se recomandă să devină notar
comunal, cu toate că doamna Herdelea îl vedea preot în satul natal, în Monor. Numai că pentru a deveni
notar, trebuie să ai bacalaureat și astfel, Herdelea îi va propune să urmeze școala normală și să devină
învățător în locul lui în Pripas. Dar Titu avea groază de dăscălie: „Mai curând salahor decât dascăl”.83 Și,
cum el se afla la vârsta în care omul este „în toată firea” și nu putea să trândăvească, pentru că ar fi de
rușinea satului, învățătorul Herdelea apelează la un bun prieten, la notarul din Slava, să-l ia ca ajutor și
practicant, „dându-i casă, masă și ceva de buzunar”. Titu a mers, și după doar trei luni se întoarce acasă. În
zadar, notariatul nu-i plăcea și nu dorea să ajungă „un amărât de jălbar” – batjocura satelor. El era plin de
ambiții, citea din ce în ce mai multte versuri, romane, ba mai mult, a început el însuși să scrie versuri, iar
când i s-a publicat prima lui poezie în revista „Familia”, s-a hotărât definitiv, dar „în taină” să devină poet.
Surorile îl priveau ca „pe un bărbat însemnat”, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mânca
și se va îmbrăca Titu din poezii „împărtășeau” părerea fetelor. În curând tot județul l-a consacrat poet, iar
Titu citea și scria mereu până noaptea târziu, „înjgheba câte un vers în cap” și îl eterniza pe hârtie. Titu iubea
două femei. Inima lui „îl chema și ici și colo”, ici la Jidovița, la soția domnului Lang – Roza, și colo la
domnișoara Lucrețea Dragu din Armandia, fata profesorului de matematică, Valentin Dragu, „o fată micuță,
oacheșă visătoare”.84 Iubirea dintre el și Lucreția era una eterică alcătuită numai din „rare priviri cu înțeles”,
„din suspine dese”, „din câte-o strângere de mână mai vie”, „din cărți poștale ilustrate” și mai ales „din
declarații timide, exprimate prin limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor”: „Tăcerea spune mult mai
mult decât toate frazele, își zicea Titu”.85 Dar și în Jidovița, nu ezita să treacă pe la nevasta învățătorului
evreu Lang – Roza Lang, o femeie „drăguță, cochetă” ce se plictisea grozav fiindcă bărbatul ei era bețiv și
petrecea mai în toate nopțile prin cârciumile din Jidovița sau prin cele din Armandia. Acesta, deși ofta după
Lucreția, râvnea mult și după o iubire pasională, dar nu prea știa cum trebuie să fie cucerită o femeie și de
aceea îi era frică să nu se facă de râs în fața unguroaicei. Simțea însă cp doamna Lang îl simpatizează și
79
80
81
82
83
84
85
36
aceasta îi dădea imbold să stăruiască. Ajuns la Jidovița, acesta trece pe la locuința soților Lang, cu gândul de
a o revedea pe Roza Lang, care obișnuia să stea după-amiaza „trândită în pat”, citind romane de dragoste și
fiind „visătoare ca o cadână din panorame”. Numai că astăzi nu prea are noroc. În dormitor se afla culcat
domnul Lang, care dormea „sorăind ca o dihanie” după o noapte în care a petrecut cu solgăbirăul, cu popa
din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea, la berăria Rahova. Soția era plecată în Armandia la
plimbare, „să cumpere nu știu ce...”.86 Acesta se purta „cu niște mustăți ungurești”, „avea un nas gros”,
„ochii vii, negrii” și „un păr creț negru tăciune”.87 Titu va trece apoi pe la cancelaria comunală unde urcă
repede treptele să stea de vorbă cu notarul Stoessel, și negăsindu-l decât pe practicianul Hornstein, „un
flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari și cu o tremurătură nervoasă din cap”, se resemnă și se închise în
camera notarului și citi gazetele până seara când îi povesti acestuia cele întâmplate în Pripas și se reîntoarce
acasă pentru a lua cina în familie.
În timp ce Zaharia Herdelea, în vacanță, își „pierdea” vremea „mai curățind un pom prin grădină”, „mai
plivind câte o buruiană”, ca mai apoi după amiază să se odihnească vreo două ore în stupină, alintat fiind de
zumzetul albinelor, doamna Maria Herdelea „robotea toată ziua cu bucătăria”: „N-ar fi îngăduit fetelor
pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor”88. Fetele se ocupau de spălatul vaselor și de căratul apei
(Ghighi), și mai ales de curățenia casei (Laura). Toate treburile se isprăveau seara, atunci când urma „odihna
în pridvor”, unde femeile brodând sau croșetând vorbeau și râdeau, în vreme ce Herdelea „cu pipa-n gură”
răsfoia câte-o carte. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidovița parcă defilau pe
dinaintea lor, oferindu-le numeroase prilejuri de vorbă. Seara, fetele împreună cu mama începeau să cânte
vechi romanțe românești „cu niște voci simpatice de sopran”, acompaniate uneori șu de basul învățătorului.
Dealtfel, doamna Herdelea era „cântăreață înflăcărată” și „o femeie foarte evlavioasă”: „Toată ziua ținând
tigăile de coadă și amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar duminica, fiindcă n-avea răgaz să
meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia”.89 Doamna Herdelea, ce provenea dintr-o familie
de țărani săraci, rămasă orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe
vremuri în Monor, „un om harnic” și „un român înfocat”. Acesta, să ferească satul de ungurizare va organiza
reprezentații de teatru românesc din opera lui Alecsandri, spre fericirea Marei Drujan, care în scurtă vreme, a
cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață actriță. Numită de către protopopul Șoimuș „primadonă
diletantă”, Maria devenită acum Herdelea, căsătorită de treizeci de ani cu Zaharia Herdelea, „învățător cu
mult viitor în Lechința”, a avut nouă copii, dintre care i-au murit șase, „toți după ce i-a scos din nevoie”,
muncid ca o roabă și uitând de toate momentele vesele ale tinereții: „Din frumusețea ei de odinioară n-au
mai rămas decât urme și amintiri”90. Mângâierea o mai găsește acum în credința în Dumnezeu, fierbinte și
neclintită, dar și în bucuria că-și vede cei trei copii mari, gata „să-și ia zborul în viață”.
Și cum noaptea se lăsa pe nesimțite, oamenii „sleiți de muncă” se întoreau pe „șoseaua albă”, ba pe jos,
„răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți”, ba în carele lor goale, ascultând din depărtare „cu drag”
cântecele familiei învățătorului: „Răpirea Basarabiei” și „Hora Griviței”.91 Iar, în timp ce treceau pe lângă
casa lor, Toma și George Bulbuc, cântecul încetă, fiindcă aceștia, cu toate că puteau coborî de pe hotar de-a
dreptul acasă, dinadins au trecut prin fața casei învățătorului „să-i povestească pozna” de cu o seară înainte,
să-și laude feciorul și să-l ocărască pe Ion. Numai că din curtea alăturată, Zeonbia, mama lui Ion, sări ca
arsă, petrecându-i pe aceștia în mari afurisenii: „Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care
vede și aude toate! [...] Nu se mai satură, mânca-l-ar peștii Dunării de zgârcit și afumat! Îmi ponegrește
băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea și nu alta. [...] Da’ să-i ardă focul, că prea-s câinoși la suflet”.92 Familia
învățătorului, ținându-i partea lui Ion, râse cu mare poftă de pățania lui Toma, în timp ce Zaharia Herdelea
86
87
88
89
90
91
92
37
afirma: „Ehei Zenobio, crezi tu că cei bogați vreau să știe de necazurile altora?”.93 De îndată ce se mai
liniștise atmosfera și familia Herdelea își reîncepu cântecele de seară, iată că se ivește în ograda casei lor,
preotul Ion Belciug și Vasile Baciu. Preotul fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii, în
timp e Vasile Baciu venea de la coasă. Aceștia nici nu apucă bine să intre că și au început să vorbească
despre bătaia dintre Ion și George la cârciuma de la Avrum: „- De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a
făcut becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească
odată în sat cu bătăușii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!”
(preotul Belciug).94 Familia Herdelea îi va ține partea lui Ion: „În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E
muncitor, e harnic, e săritot, e isteț. Omul mai greșește, că doar de aceea-i om. Nu trebuie osândit așa
ușor”.95 Preotul zâmbește „acru și încruntat”, ba chiar „batjocoritor”, în timp ce Vasile Baciu interveni și el
în discuție, deși nu apucă prea multe să spună, că dăscălița îi taie vorba aspru: „Ba tu n-ai ce să te amesteci,
Vasile!... Slavă Domnului, m-am întâmpinat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un
porc și te-ai agîțat de Ion din senin! Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în loc să
se ferească de tine ca de o ciumă!”.96 În timp ce Baciu înghițea în sec rușinea, preotul Belciug luă cuvântul
să mai aplaneze conflictul: „Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică... Nu, nu... Dsar omul beat e neom și-i
mai ierți fărădelegile...”97. Se vedea clar cp familia Herdelea se dușmănea într-ascuns cu preotul Belciug,
însă nu voia să se ajungă la o ceartă „ca să nu dea pildă rea sătenilor”. Numai că reacția lui Vasile Baciu
(„Umblă mereu să sucească mințile Anuții”) și faptul că nu dorește să-l accepte pe Ion ca ginere, declanșează
din nou conflictul dintre dăscăliță și Vasile Baciu: „Apoi vezi c-așa sunteți voi, proștii... Uite-așa, nătângi și
căpcăuni!... Adică pentru că tu ai câteva petece de pământ nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai
un fecior care știi că n-are să-și hărtăpănească ce-i dai, tu te gândești numai la avere. Parcă cu avcerea ai
să te îngropi... Duceți-vă, duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume!”.98 Preotul, mâhnit de cuvintele femeii,
„care i se păreau că-l priveau și pe el”, pentru că familia dascălului stătea pe o bucată de pământ a Bisericii,
încearcă, la rându-i să aplaneze conflictul, numai că în acel moment, pe uliță venea încet Ion cu „o pală de
fân proaspăt în coasă”. Atunci preotul „îngălbeni” de ură, și, cu toate că se silește să-și stăpânească „mânia
sub limbă”, acesta îi dă curs cuvântului mușcător și otrăvitor de suflete: „Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce
faci! Rușine să-ți fie! [...] Fiindcă ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic! Asta ești! Ar trebui să dai
pilde celorlalți feciori că te ții mai deștept ca toți, dar umblii numai blestemății... Mai mare rușinea!...”.99
Flăcăului „îi pieri toată oboseala din oase”, și sângele „îi năvăli în obraz”, dar se opri la timp să nu
răspundă cu o sudalmă și trecu respetuos pe lângă ei, ziând, aproape cu nepăsare: „Bine, bine... Noapte
bună”. Gestul lui îl supără și mai tare pe preot care îndârjit era hotărât să-i dea o lecție de viață: „Obraznic!
[...] Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa curând!...”. Glasul împăciuitor al învățătorului, ce-i ținea și
el partea lui Ion („Și tu ești prea aspru cu el, părinte”) declanșează conflictul dintre ei doi: „Sunteți voi
îngăduitori cu dânsul și pentru mine! De aceea și-a luat nasul la purtare!...”.100 Preotul pleacă „fierbând” de
mânie, fără a-și mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia lui Herdelea i se părea „o jignire
personală”. Dealtfel, chiar din ziua în care venise învățătorul în sat, a simțit că acesta „umbla să-i sape și să-
i știrbească autoritatea în sat”.101 Cu toate acestea era convins că numai printr-o pace aparentă „doi
surtucari români” pot trăi fără ca lumea să-i vorbească de rău. Pe Vasile Baciu, în schimb, „mânia îl rodea”,
se gândea numai la Ion și era furios pe Herdelea. Pe de altă parte, învățătorului îi părea rău „c-a ajuns la
ciorovăială” cu preotul, care „e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi”, pentru că era
conștient că nu mai putea apela la trăsura lui pentru balurile din Armandia sau să împrumute vreo dou zloți,
93
94
95
96
97
98
99
100
101
38
până la leafă. Cearta fățișă i-ar fi dezbinat ca un zid, și, de aceea, căuta să îndrepte lucrurile. Dar dăscălița și
fetele nici nu voiau să audă și-l făceau pe Belciug cu ou și cu oțet: „Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui
țepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă și tocită pe care după cum spunea el însuși, n-
a schimbat-o de șapte ani încheiați”102. Tocmai în aceste neînțelegeri apare și Titu din Jidovița, căruia i se va
cere și lui sfatul: „- Bine-ați făcut că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească. În
privința asta nu mai încape discuție. Dar iarăși nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i frumos și nu se cuvine.
Nu uitați că aveți nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămâneți certați, cum mai
mergem la bal? Ori poate doriți să mergeți pe jos? Bine v-ar ședea, ăn toaletele de bal, cu pantogi albi și pe
jos!”.103 Chiar și fetele ăși dădeau seama de asta, cu toate că mai exista și o alată alternatică, să ia trăsura
notarului, numai că aceasta eea cam stricată, și nici măcar nu are arcuri.
După cină, toți membrii familiei Herdelea au ieșit din nou în pridvor pentru a-și continua „cântecele
familiei”, mai întâi „fricoase”, iar apoi, din ce în ce mai „răsunătoare”. În acest timp a venit și Ion al
Glanetașului cu capul gol și „s-a înfipt în poartă”, să audă mai bine cum horesc domnii. Într-o pauză, Laura,
amintindu-și de isprăvile flăcăului îl întrebă dacă îi este cu adevărat dragă Ana, în timp ce Ion îi răspunse
șovăind: „De, domnișoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie dragă?”104. Cuvintele lui Ion îi sunt întărite
și de învățător și dăscăliță: „Ana-i fată foarte bună... [...] Păcat numai că are un tată ticălos”.105 Numai că
Ion știa că nu cu tatăl ei are să se însoare, ci cu Ana, fata lui. Seara târziu, personajul principal este
surprinsoftând lung și îmbrățișând „cu o iubire pătimașă pământurile adormite” și, îngândând ca și cum ar fi
vorbit cu sufletul său: „- Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie!...”106.
3. Capitolul al III-lea – „IUBIREA”
Capitolul al treilea se deschide prin prezentarea preotului Belciug, care după ce a rămas văduv chiar din
primul an al preoției, și după e își iubise foarte mult nevasta devenise ursuz, cu „sufletul acru”. Era
„bolnăvicios” și atât de „jigărit”, „slab, galben și prăpădit” încât nu știai dacă mai este viu sau mort. Dar
după ce își scose un rinichi la spitalul din Cluj, și după ce se hrănise mai mult cu lapte și ouă, își mai revnise
puțin. „Văduvia și străjnicia” i-ai dobândit faima de om sfânt. Țăranii îl respectau mai mult pentru că, după
moartea preotesei, nu a mai vrut să se recăstorească și nici „să umble după alte femei din sat”.107 O avea pe
baba Rodovica ce avea grijă de gospodărie și frământa întotdeauna prescurile pentru Biserică și două slugi la
vite și în ogradă. Dar, preotul mai era și „o fire încăpățânată”, nu-i plăcea să fie contrazis („Orice
contrazicere îl întărâta și chiar îl învinuia”), ba mai mult, orice cuvânt sau orice privire neplăcută „îl rodea
zile și săptămâni întregi”.108 Acum, Herdelenii și Ion nu-i dădeau pace. Se înfuria în sine când pe învățătoare,
când pe feciorul Glanetașului: „Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur”,
pentru că bătăile dintre flăcăi la horele satului erau destul de frecvente. Însă acum, întâmplarea lua în ochii
lui o altă înfățișare, una provocatoare, și de aceea, se simțea obligat „să se apere”: „Îi părea rău că dascălul
nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă în el mânia”.109 Rămânea însă
hotărât să-l pedepsească pe Ion, „mângâindu-se” că o parte se va răsfrânge, măcar indirect și asupra
învățătorului. Și cu toate că miercuri seara, cum era obiceiul între flăcăi, la cârciuma lui Avrum, Ion s-a
împăcat cu George, iar Toma Bulbuc a mers apoi la preot să-l ierte pe Ion, acesta, în duminica viitoare,
răzimat cu cotul de sfeșnicul împărătesc, nu ezită să-i condamne reaua purtare a lui Ion:
... în curând vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiți și mâniați de necuratul. Apoi oprindu-se puțin, dădu ca
pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului. Toată lumea întoarse capul, la comandă, spre Ion, care se făcu galben, puse
102
103
104
105
106
107
108
109
39
ochii în pământ, tremurând de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște
pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni de bătaia de la Avrum și de
altele mai de mult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mânia lui Dumnezeu aici și dincolo
de moarte.110
Dojana preotului „îl schifuia ca un bici de foc”, fapt ce îl făcu să mediteze la faptul că numai ticăloșii sunt
astfel loviți în fața lumii întregi. Dar, oare el era un ticălos „pentru că nu se lăsa călcat în picioare, pentru că
vrea să fie în rândul oamenilor?”.111 Lui „îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz”, iar când a
prins momentul în care preotul și-a isprăvit predica, fuge de îndată acasă, unde se ia la harță cu tatăl său din
orice. Apoi pleacă în Jidovița la cârciuma Zimăliei, unde a băut toată ziua, de necaz că a fost făcut
„netrebnic” în biserică. Aici, el se va plânge de toată necinstea ce a îndurat-o din partea preotului și a
țăranilor, iar mai pe seară, când rachiul începuse să-și facă efectul, se tot lăuda că va lua de nevastă pe Ana,
„numai să-i arate el popii ă dacă-i la adicătelea, nu-i pasă de nimeni în lume”, ca mai poi să ia o bătaie
zdravănă de la un flăcu din Parva. A doua zi dezmeticindu-se din beție, își mai veni în fire din „aiureala
probozeniei” și îi păru rău de banii cheltuiți și ăși zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr este
vinovat: „Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai
pentru că are avere?...”.112 În același timp, își aminti de Florica: „Ce bunătate de fată. Și frumoasă... Și cât a
iubit-o până ce nu i-a trăznit prin minte gândul să ia pe Ana! Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim Oprea
cu amândouă mâinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonisi mai mult decât
luând-o pe cealaltă...”113. Iată deci, că de la o vreme, Ion se puse mai vârtos pe muncă, ca și când s-ar fi
hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Și, totuși, seara când venea frânt de oboseală, gândurile îl frământau
din ce în ce mai des: „Va să zică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții, să muncească spre a îmbogății pe
alții?”.114 I se părea că istețimea lui „nu plătește nici măcar cât o ceapă degerată”, dacă nu ar avea și el
pământ mai mult. Și, iată cum de la o vreme, Ion umbla pe uliță numai cu ochii în jos, și, parcă nu-i mai
venea să se uite în fața oamenilor. Acesta își închipuia că este întâmpinat numai cu „priviri compătimitoare”,
care l-ar necăji, ba chiar cu „priviri batjocoritoare”, care l-ar mai și înfuria. Lumea începe și vorbește că
„Ana nu-i de nasul lui”. Vorbele acestea îl mâniau și-l încăpățânau și mai mult, dar apoi, ușor, ușor îl
„moleșeau”. Ba mai mult, pe george îl privea de la o vreme cu sfială, îl ocolea, fiindcă i se părea că acesta
are „o bucurie ascunsă” în privire: „Cu cât vorbele lui erau mai bune și mai blânde, cu atât îl ațâțau mai
tare”.115 Ion nu se mai ducea seara pe la Ana, așa cum obișnuia înainte de bătaia cu George, dar când a aflat
că George a început „să-i dea târcoale fetei”, l-a cuprins o „mânie mare”, trântind și suduind toată ziua,
aproape să-l bată și pe Glanetașu, pentru că l-a fpcut „fără de noroc”.116 Apoi a băut singur la cârciuma lui
Avrum, pe prispă, venindu-i să turbeze, gândindu-se că „pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui
George, iar el va rămâne tot calic, mai rău decât o slugă...”117. Și, cu toate că se întâlnea cu Ana, nu-i
vorbea, îi dădea doar „binețe”, ca oricare altcineva. Fata, vâzndu-l zbuciumat, avea și ea „un surâs dureros”
pe buze: „Poate că dragostea ei a fost numai o închipuire de-a lui?”.118 Vasile Baciu, între timp „îl îmbulzea
cu prietenia”, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul.
Însă, într-o sâmbătă seară, Ion, stând cu băieții împrejurul cârciumii, până pe la miezul nopții și,
fiind foarte vesel, cântând din frunză, și amuzat fiind de „glasul aspru și răgușit ca un cocoș bătrân” al lui
George și „de țopăitul lui greoi și burduhos”, în inima luise ivise o nebănuită bucurie. Și cu toate că
„suspină ușurat” și dorea să intre pe la Ana să-i mulțumească și să-și ceară iertare, el merse direct în ograda
văduvei lui Maxim Oprea. Gândurile lui „erau atât de încâlcite” că nici măcar nu mai încerca să le
110
111
112
113
114
115
Liviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 68
116
117
118
40
limpezească. Numai bucuia „îi tremura în inimă” mereu vie și stăpânitoare. Aici, pe prispă, cu toate că nu
credea cuvintele prefăcute ale acesteia („Presimțeam că ai să vii... Te-am așteptat...”), pentru că nici el însuși
nu a crezut că are să vină, o cuprinse în brațe și o crâmpoți în sărutări, spunându-i: „Florico, ascultă, să știi
că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!...”119.
Pe de altă parte, „probozirea” lui Ion în Biserică avea să dezlănțuie „un potop de mânie” în casa lui
Herdelea împotriva preotului: „Popă-i ăsta?... Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de câine!... /
Pămâtuful!”120. I se spunea pămătuful pentru „mersul lui posac, cu niște fire de paie în barba încâlcită, plin
de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor”121. Învățătorul Herdelea se afla în pripas de vreo
cincisprezece ani; a ajuns printr-o favoare deosebită făcută inspectorului Cernatony, care în schimbul unor
lădițe de fagure de miere îl iubea ca pe un frate. Acesta a fost transferat de la școala comunală din Feldioara,
la școala statului din Pripas, unde însă se cerea să se știe și limba ungurească. Aceasta era și singura piedică
pe care nu o putea accepta Herdelea: „Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș.
Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească numai ungurește nu mai e român, ci renegat
sadea...”122. Dar, constrând de sărăcie și de posibilitatea de a i se tripla leafa și de a avea drepturi de pensie
acceptă să vină în Pripas, după șaptesprezece ani de dăscălie comunală. În Pripas, la început, a dus-o foarte
greu, a trebuit să-și închirieze de două ori casă, pentru că o dată ce o schimba în căsuță arătoasă, proprietarul
desfăcea contractul de închiriere și se așeza dânsul în ea. A treia oară, a primit ca donație din partea comunei
și a bisericii, un petec de pământ, unde și-a ridicat casa în care stăteau acum. Nici prin gând nu-i trecea
învățătorului să ceară vreun înscris pe pământ, pentru că „vorba unui prieten e mai sfântă ca orice
hârțoagă”123. Numai că, o dată ce starea conflictuală cu preotul începe să se contureze, acesta din urmă
refuză să-i mai dea ceva în scris pe pământul donat spre a-și ridica învățătorul casa, și, de aceea, se simțea
mereu sub „o amenințare ascunsă” pe zi ce neînțelegerile lor crșteau în intensitate. Învățătorul ajunse să-i
suporte toate toanele pentru a putea să se mențină pe o linie de plutire. Dar, ura împotriva preotului creștea
fără voia lor, din ce în ce mai puternică, „ațâțată parcă de mâna soartei”.124 Învățătorul se și îmbolnăvește,
toate nopțile „tușește ca un buhai” și a început să slăbească „de s-a făcut ca un ogar”. Tocmai în această
vreme de răstriște, în luna iulie, cu prilejul unui bal săptămânal, apare un pețitor pentru Laura, un student în
teologie, George Pintea. Acesta, prin cele șaptezeci și nouă de scrisori își mărturisea dragostea sinceră și
devotată, pasiunea ce o avea față de Laura, pasiune aprinsă de „frumusețea, blândețea și cultura aleasă” a
acestia. Numai ca inima Laurei nu era tocmai singură. Un elev de la un liceu din Armandia, îi făcuse curte de
vreo doi ani, iar după ce își luase Bacalaureatul a plecat deîndată fără să-i mai scrie niciun rând. Cu toate
acestea, Laura, sfătuită și de Titu să-i scrie, „dar cu multă băgare de seamă”, i-a trimis la rându-i douăzeci
de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale, ilustrate, în care s-a dedat „la puțin sentimentalism cochet”,
însă fără a-i făgădui, nici măcar printr-o aluzie, iubirea ei. Iubirea pentru Laura (ce avea nouăsprezece ani)
este „ceva gingaș și se sfarămă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite”125. De Pintea își aducea aminte că este
cu două degete mai mic decât ea, și avea oroare de bărbații mici. Apoi, ei îi plăcea de Aurel Ungureanu, un
tânăr student la medicină, de vreo douăzeci și trei de ani, „înalt, sfios, delicat și frumos”126. Cu acesta s-a
văzut la balul studenților, în Armadia, apoi în vacanța Crăciunului, în vacnața de Paști și aproape zi de zi în
vacanța mare. Aurel se mulțumise doar să-i strângă mâna ceva mai puternic și „să-i apese degetul mijlociu,
ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică te iubesc din fundul inimii”127. Iar, de îndată ce iubirea
pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început să o
plictisească: „I se părea că îi pătează dragostea pe care o dorea s-o păstreze neprihănită numai
119
120
121
122
123
124
125
126
127
41
medicinistului”.128 Părinții ei însă nu erau de acord cu prietenia dintre ea și Aurel, pe când Pintea li-era drag,
fără să-l fi văzut vreodată, iar simpatia pentru el creștea deodată cu numărul scrisorilor. Pe Laura o revoltau
gândurile părinților, mai ales că acestea veneau totdeauna după „tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre
nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții” și mai ales „despre vremurile materialiste”. Adeseori plângea și
se închidea împreună cu Ghighi în salon, mărturisindu-și iubirea pentru Aurel. Numai că, într-o zi, sosiră și
cea de a optzecea scrisoare a lui Pintea, adresată de data aceasta părinților Laurei, prin care „cerea pentru
totdeauna mâna drăgălașei” cu adaosul post-scriptum: „Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile
materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Preasfinția-sa, episcopul mi-a și desemnat o parohie nouă
de Sătmar, așa încât vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele”129. Aceasta însemna că o lua fără
zestre. Numai că Laura nu voia să audă nici în ruptul capului de măritiș cu Pintea. Iar în timp ce învățătorul
merse la cârciuma lui Avrum să ia o sticlă de rachiu, Laura se ceartă cu dăscălița: „- Nu mă mărit! Nici să nu
vă gândiți să-mi leg viața de un...”130. Ghighi îi sare în apărare, accentuând ideea că „măritișul acesta ar fi o
nenorocire nemaipomenită”, pentru că Laura îl urăște pe Pintea, pentru că Pintea e mai mic decât Laura.
După câteva cuvinte grele adresate de mamă fiicelor, acestea se pun pe un bocet nemaiîntâlnit, apoi „luă o
atitudine tristă de martiră”, fapt ce îl supără și pe învățătorul care se ăntoarse între timp de la cârciumă cu
rachiul. Ea știe prea bine că e o diferență mare între preot și medic, „cerul fiind doctorul, și pământul
preotul”. Cu toate insistențele mamei și argumentele tatălui, că învățătura și drumusețea nu-i folosește nimic
omului, atâta timp cât lasă norocul să-i treacă pe lângă ușă, Laura nu acceptă să se mărite cu Pintea, nu vrea
„să-și îngroape tinerețile alături de o stârpitură de om, pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o
ceară în căsătorie”131. Pe ea nu o interesa că Pintea este un om cinstit, chibzuit, cu o carieră deschisă, fără
pretenții, sincer și devotat și se jura că mai bine moare decât să se căsătorească cu el: „Ea însă nu voia să se
mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie
nevinovată și nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soția lui...”.132 La aceste cuvinte, tatăl izbucni nervos,
în timp ce Titu împăciuitor încerca să rezolve conflictul dintre el și fete: „Sunt tinere și fără minte... Parcă
știu ele ce vorbesc?... Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?...”133.
Și pe cât trecea vremea, cu atât neliniștea sporea atât în sufletul învățătorului, cât și în sufletul lui
Ion, care muncea ca și când „și-ar fi pus în gând să se îmbogățească într-o clipire”, să scape de orice grijă și
mai ales de orice râvnă, dar se înfuria de fiecare dată când vedea că rodul muncii lui de-abia se unoștea.
Sosise toamna, iar lui îi rămăsese vreo sută de zloți. Zvârcolirile acestea îi aduceau aminte din nou de Ana și
pământurile lui Vasile Baciu. Se simțea „înfrânt” și „neputincios”, iar simțământul acesta „îi aprindea
sângele și mai tare” și îi „umplea creierii de planuri și de hotărâri” care de care mai năzdrăvane. Și, totuși,
nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu și nici să mai vorbească cu Ana. În schimb, se ducea
din ce în ce mai des pe la Florica: „Ochii ei albaștri îi mulcomeau zbuciumarea”. Dar în același timp se
gândea cum să scape de sărăcie, însurându-se cu Florica: „Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel
jigărit și câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie
să fie temelia”134. Între timp, Zenobia află că Florica și cu mama ei au umplut satul de vestea că Ion a cerut-o
de nevastă, fapt ce o va mâhni pe Zenobia și îl va întrista pe Ion: „Tot la sărăcie tragi, dargul mamii, tot?
Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit âtu-i satul de mare?!... Da’ de ce să mă mor,
dragul mamii, ce mă mai mir?!”.135 Flăcul înțelese deîndată vorbele mamei și se înfurie, dar nu pe cele spuse
de Florica, ci pe mânia Zenobiei și sări la ea să o lovească, numai că a fost oprit de tatăl său. Mâhnirea și
iuțimea mâniei se manifestă apoi prin cuvinte grele și de ocară asupra tatălui și mamei: „Mai bine să nu mă
128
129
130
131
132
133
134
135
42
fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor”.136 În ziua aceea, mai pe seară, flăcăul o întâlni pe Ana pe drumul
cel vechi către Jidovița și a oprit-o, luând-o de mână. Văzându-i lacrimile, deznădejdea și numeroasele acuze
că a părăsit-o, Ion simțea „o înviorare mare”: „Lacrimile Anei i-au încolțit în inimă o încredere nouă”137. Din
acea clipă se va simți un alt om, parcă „toată firea i se schimbase”, era un om mult mai puternic, mai
îndrăzneț, gata să înfrunte toate prejudecățile lumii, era vesel, glumea, râdea, încât Zenobia, speriată, credea
că l-a fermecat cineva. De atunci începuse să pândească liniștit casa lui Vasile Baciu și vîzând că lampa nu se
stingea, știa că george vorbește mai mult cu tatăl Anei, decât cu ea. Astfel că în mintea lui încolțea deja un
plan și o hotărâre de nezdruncinat de a o lua de nevastă pe Ana. Deja se simțea stăpânul pământurilor lui
Vasile Baciu și își făcea „planurile” cum va ara fâneața cutare, iar proumbiștea cutare o va semăna cu trifoi.
Într-o bună dimineață, cam mohorâtă, Ion iese cu plugul să are o porumbiște pe care le primăvară
socotea s-o semene cu grâu. Porumbiștea era îngustă și își aduse aminte tatăl său îi vânduse lui Dumitru
Moarcăș și apoi lui Simion Lungu jumătate din delniță. Și cum cele două delnițe de pământ erau despărțite
doar de o scobitură mai adâncă de plug, atunci Ion, frământat de dorința de a avea cât mai mult pământ
(„Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu!”), ia hotărârea să schimbe hotarul cu vreo 2-3 brazde
mai mult. După ce și-a croit un alt hotar, chiar atunci veniră și Simion Lungu să are și numai că bagă de
seamă că hotarul îi fusese schimbat. Bucuria și liniștea lui Ion s-au preschimbat repede în neliniște și mânie,
iar după ce s-au luat la bătaie timp de o jumătate de oră, fiecare și-a văzut de treburile lui până seara. Simion
Lungu îl amenință cu judecata, pe când Ion afirma că lui „nici de Dumnezeu nu-i mai pasă...”138.
În același timp, în fiecare seară, în familia învățătorului se discutau amănuntele scrisorii a optzecea
și se dorea insistent să i se trimită un răspuns cât mai grabnic. Numai că Laura insista ca până duminică să nu
trimită nicio scrisoare, pentru că avea întâlnire cu fetele din Armandia și cu Aurel chiar la ea acasă. Aceasta
pregăti trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până în ziua următoare să
fie pus în cafea. Sindrofiile acestea se țineau în fiecare duminică, pe rând, la fiecare din fetele „inteligenței”
satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiesc un cerc deosebit și pentru care întâlnirile acestea, împreună
cu balul din octombrie și dansanta din februarie, organizate de profesorii și elevii din Armandia, erau
distracțiile cele mai înalte. Odată sosite fetele din Armandia, învățătorul le primi „cu glume bătrânești”, încât
toate izbucniră în hohote de râs, în timp ce dăscălița „boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă”.
Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le săruta pe obraz, dar fără să se scoale, fără să le zâmbească și fără să
răspundă întrebărilor obițnuite, semn că îi displăcea prezența lor: „Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni
sindrofiliile, întâi pentru că în tinerețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi, că se cheltuiau
bani scumpi pe mofturi nefolositoare”139. Odată intrate în salon, fetele încep să își așeze părul în oglindă, să
râdă, să fredoneze cântece. La petrecere partcipau Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armandia, ce-l iubea
în taină pe Titu și, care era între toate drept cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă, Margareta
Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, „o brună înaltă, mlădioasă, drăguță, cu sprâncenele
înnegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc”, fetele profesorului de limba română Spătaru, Elena
și Alexandrina și Silvia Varga, care din prea mare mândrie nu se prea băga în seamă cu fetele. Elena era mai
în vârstă, dar „micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat”, iar Alexandrina era „înîltuță, cu buzele
cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mâncăcioasă”140. Acestea după ce bâfiră toți băieții
și fetele care nu erau în cercul lor și stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e „prea
cochetă și că a început să îmbătrânească și să se ofilească”, întrebară de Aurel. Acesta venise și sta pe bancă
de vorbă cu Zaharia Herdelea, în timp ce Laura era nerăbdătoare. Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo
douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teca, „cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu
niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând
136
137
138
139
140
43
să arate bine-crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat”.141 Acesta aduce vestea
că balul din octombrie a fost amânat în miljocul lui noiembrie, dezvăluindu-le cu lux de amănunt, toate
evenimentele ce aveau să aibă loc. El le va promite câte un vals fetelor și mai cu seamă Laurei cu care va
dansa și cadrilul al doilea, al îndrăgostiților, fapt ce o va emoționa și o va îmbăta de fericire pe aceasta. După
ce terminară toate subiectele, fetele au început să discute despre literatură, Ghighi știind pe dianafară „toate
poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc”. La apusul soarelui, fetele împreună cu Aurel se întorc pe drumul
cel vechi, tocmai pentru a-l vedea și pe Titu. Laura rămâne în urmă cu Aurel, care nu avea însă curajul să-și
deschidă sufletul către ea și ea să-și limpezească așteptările. După un scurt sarut pe obraz, aceștia își
continuă drumul în spatele fetelor ce-l necăjeau pe Titu („Lăsați-mă în pace, vă rog!... Vă rog!... Am de
lucru. N-am vreme de prostii!...”),142 Laura îi mărturisi că Pintea a cerut-o de nevastă, fapt deja știut de Aurel
de la tatăl ei. Și cum Aurel îi spuse că „Pintea este un băiat foarte bun...”, aceasta se întoarse acasă tăcută,
împovărată de gânduri amarnice fără să mai simtă pământul sub picioare.
De altfel Titu plecase de acasă, tocmai pentru a nu se întâlni cu „gâștele”, care-l plictiseau cumplit
fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereu poezii. El se hotărâse în ziua aceea să facă un drum
până în Armandia, să o mai vadă puțin pe Lucreția. Titu își zicea adeseori că „iubirea aceasta îl înalță și-i
dă noi avânturi” creative. Pe drum se schinui de vreo zece ori „să toarne dragostea într-o formă poetică”,
pentru a o putea duce apoi plocon Lucreției ca dar neprețuit al inimii lui. Și cum mergea el agale spre
Jidovița, mohorât, iată că deodată văzu o siluetă albă în această singurătate amețitoare. Era chiar doamna
Roza Lang. De șapte luni o cunoștea și nu a avut ocazia să-i vorbească între patru ochi, mai ales că știa de la
notarul Stoessel că îi era drag. Roza Lang era „o femeie nostimă”, „cu obrajii de păpușă”, „cu năciorul
obraznic”, „cu niște ochi visători și leneși”, „cu forme mlădioase și plinuțe” asemenea unei fete de douăzeci
de ani. Ea se credea nefericită și îl disprețuia pe Lang că era evreu și bețiv. Resemnată, aceasta trăia ca o
eroină din romanele pe care le citea cu pasiune, „trăia fără o țintă anume” și se bucura din când în când de
iubirile mărunte și variate.143 Aceștia se priviră câteva secunde, fără a spune nimic, iar din momentul în care
a fost invitat să stea alături de ea, Titu a prins curaj, și după ce-i mărturisi că o iubește, cu o mișcare bruscă,
biruitoare o sărută prelung, „sălbatec” ca și când și-ar fi dorit „să-i soarbă dintr-o dată sufletul”. Când
acesta o luă cu brațul de mijloc, aceasta tresări și se dezmetici și-l îndepărtă ușor: „Ei, dar știi că ești cam
îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț...”144. Titu, cu toate că simți un val de sfială,
continuă să-și mărturisească iubirea și să îi propună să se vadă cu el într-o noapte, când domnul Lang nu este
acasă.
În drum spre casă, Titu îl întâlni pe la Cișmeaua-Mortului pe Ion, care venea din Jidovița, „singur,
gânditor și-n mers șovăitor”.145 Titu văzându-l supărat, îi spuse dacă a aflat de faptul că Simion Lungu l-a
pârât la judecătorie pentru faptul că „i-a sfeterisit nu știu câți stânjeni din porumbiște” și că martor ar fi chiar
preotul Belciug, care se lăuda că nu se lasă până „nu-l vede la răcoare” pe Ion.146 Tăcerea lui Ion, însă îl
înspăimântă pe Titu, care vedea prea bine că alte pricini mai mari decât aceasta îi măcinau sufletul. Și, așa și
era: voia cu orice preț să o ia de nevastă pe Ana lui Vasile Baciu. Chiar Ion, recunoaște că e urâtă și slăbuță,
dar „fără dânsa nu scapă de sărăcie”.147 Acesta îi va cere un sfat lui Titu, care nu prea înțelegea nici
„încăpățânarea lui Ion de a o lua pe Ana” și nici „încăpățânarea lui Vasile Baciu de a nu i-o da”. El vede în
amândoi „niște țărani deopotrivă de treabă”,148 între care nu e nicio deosebire, poate doar faptul că vasile
Baciu este mai înstărit, pe când Ion este „mai dezghețat și mai harnic”, ceea ce face uneori cât o moșie. Cu
toate acestea el ținea mai mult la Ion și îi zise: „Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l
141
142
143
144
145
146
147
148
44
silești”.149 Vorbele acestea îl făcu pe Ion să tresară și părea că „o dâră luminoasă” îi arăta lămurit calea.
Acesta oftă prelung de parcă i-ar fi cpzut o povară uriașă de pe inimă și ridică privirea cercetător, „ca un hoț
prins cu ocaua”, mulțumindu-i lui Titu pentru sfatul luminos dat: „Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai
deschis capul. [...] De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria!”.150 Titu intră în casă cam uluit
de izbucnirea lui Ion. Deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuși „că a dezlănțuit
o pornire sălbatecă încât îl cutremura”.151
În casă Laura și Ghighi plângeau în salon, ocărându-l pe Aurel și găsindu-i cusururi chiar mai mari
decât îi găsiseră părinții lor (întâlnirile cu Vica, fata popii din Vărarea). Herdelea prinde momentul când
lacrimile o podidiră și mai furtunos și primește încuviințarea de la Laura să-i scrie lui Pintea că toată casa
este doritoare în al vedea cât mai grabnic.152
4. Capitolul al IV-lea – „NOAPTEA”
De când Ion se îndepărtase de Ana, George Bulbuc începe să meargă aproape în fiecare seară pe la Vasile
Baciu. Știind că feciorul Glanetașului are alte necazuri de rezolvat după pozna cu Vasile Baciu, după dojana
din Biserică, după bătaia cu simion Lungu, George își încerca norocul să o mai îmbuneze pe Ana și să-i fie
alături. Numai că Ana îl tot ocolea și „avea ochii veșnic roșii de plâns ascuns”.153 Neînduplecarea fetei îi
jignea mai ales mândria lui de fruntaș al satului: carte știa și el, era chiar abonat la „Foaia poporului”, prost
nu era, voinic este, deși nu un bătăuș. Adevărat că era o fire blândă, dar „și când se mânia era în stare să
facă și moarte de om”.154 În schimb Ion este „mai sprinten, mai osos, mai șiret”, pe când el este „mai așezat,
mai cumpănit, ca omul care are ce pierde”. Și, iată cum de la o vreme, Vasile Baciu îl primea totdeauna
voios și îl poftea să stea în casă, în cinstea cu rachiu „îndulcit de fata lui”. George părea mulțumit și trăgea
cu coada ochiului la Ana, care mereu âși făcea de lucru pe lângă vatră și de-abia îi răspundea la vorbele lui.
La început a rezut că este sfioasă, dar apoi își dădu repede seamă că ofta după Ion. Pleca din casă înjurând-o
în gând și se întorcea seara următoare că poate, poate s-o îmbuna. Pe de altă parte îi era rușine să vorbească
despre asta cu ceilalți tovarăși, fiindcă s-ar fi făcut de râs că nu e în stare să-i dobândească dragostea. Astfel
că, George era nevoit ca în fiecare seară să asculte palavrele lui Vasile Baciu despre războiul din Bosnia,
unde l-ar fi pupat pe însuși împăratul. Ar fi preferat să se vadă pe ascuns cu Ana, pentru că asta ar fi fost „o
dovadă de dragoste”.
Dealtfel, Ana trăia într-o frământare „cu atât mai dureroasă, cu cât trebuia să o tăinuiască”. Ea era „o fire
tăcută și oropsită”, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. Ea a crescut singură, lipsită de o
dragoste părintească mângâietoare. Tatăl ei o iubea, dar cu „o iubire plină de toane”:155 „Vorbe bune a auzit
prea puține de la dânsul; bătăi a suferit însă nenumărate, mai pe dreptate, dar mai multe din senin”.156
Prietene cu alte fete nu putea lega, în schimb sufletul ei căuta „o dragoste sfioasă și adâncă”; zburdălnicia o
întrista: „chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie”157. Sudălmile și amenințările tatălui,
cât și revenirea lui George, nu o speriau deloc și nici nu-i clinteau hotărârea. Dar, nu-i înțelegea purtarea lui
Ion, pe care-l știa atât de „încăpățânat și de bun”. Depărtarea și lipsa lui îi sfâșiau inima și îi aduceau
gânduri de negre de moarte din ce în ce mai des. Privea în vălmășagul apelor și se întreba: „Ce să mai
aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește?”.158 Și, totuși, găsește într-un colțișor al sufletului ei, chiar în
mijlocul chinurilor celor mai crâncene o fărâmă de speranță ce o îndemna să creadă că încă nu e totul
pierdut: „Grăuntele de speranță care nu părăsește pe om până nu-și dă ultima suflare [...] îi dădea și ei
149
150
151
152
153
154
155
156
157
158
45
puterea să mai aștepte și să stăruiască...”159. Și numai că, într-o noapte, după ce George plecă, Ana de îndată
ce ieșise afară „plânsă și frântă”, desculță, zări „o mogâldeață neagră răzimată de stâlpul porții”. Era Ion ce
aștepta de ceva vreme acolo. Ana, cuprinsă de fericire îl invită în curte, pe prispă, trăgându-l de mânea
sumanului, numai că Ion nu se dădea clintit din loc. El voise doar să-l vadă ea și să știe „ hotărât că n-a
părăsit-o”160. Știa că pentru a-și duce la bun sfârșit planul, trebuie mult tact și răbdare, trebuia s-o ia domol:
„Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată”161. Cu toate că plecase foarte repede, Ana rămase cu o
mulțumire mare în suflet: „S-a întors la ea, va să zică o iubește!...”162. A doua zi, Ana era alta, fața i s-a
îmbujorat de o încredere senină, umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a
arăta lumii întregi că e fericită. George observă de îndată schimbarea ei, dar repede își dădu seama că s-a
întâlnit cu Ion.
Însă, a doua zi, când straja îi aduse citația, Ion „strânge din umeri nepăsător” și întreabă în ce zi este
judecata, fiindcă nu pricepea scrisul unguresc. Ce-i drept, Ion s-a cam speriat de citația primită, dar în gând îi
venea ideea cum să-l facă pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă pe Ana, împreună cu toată moșia. Ziua
judecății era într-o joi, când în Armandia se ținea și bâlciul. Armandia era „un orășel lunguieș împrăștiat pe
țărmul râului până la poalele dealurilor”163. Aici era și singurul liceu românesc din zonă și judecătoria unde
avea să fie judecat Ion. Judecătoria era „o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj și cu ferestrele
zăbrelite”164. În fața ei erau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinașii până le venea rândul la
judecată. Ion ajunge ceva mai devreme, le dădu desagii părinților să meargă la târg, iar el îl căuta din ochi pe
Simion Lungu, dar fără să-l găsească. Între timp acesta sosi împreună cu preotul Belciug cu brișca. Acesta
coborî și „rămase încurcat” pe trotuar, aruncând o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă de vorbă cu
un moșneag din Vărarea. De îndată ce se întâlniră cei doi, se și împăcară și spuseră aprodului să înștiințeze și
pe domnul părinte că nu vor să mai meargă la judecată. Între timp, Ion a văzut și birourile cărților funduare,
și se gândea deja că aici va trebui să ajungă cu Ana și cu Vasile Baciu să-i scrie toate pământurile pe numele
lui. De îndată ce preotul află că cei doi doresc să-și retragă jalba, se înfurie și îi târăște pe amândoi în fața
justiției, neinteresându-l cuvintele celor din jur: „Nu se cuvine ca unui preot să-și năpăstuiască credincioșii,
târându-i în fața judecătorilor unguri”.165 Preotul se mâniase că era în joc numele lui: „Piei din fața mea
măgarule! se răsti la Simion indignat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs înaintea
oamenilor?... Las’ că știu eu e poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule!”. Apoi nu
Simion Lungu ceruse să fie adus la judecată, ci preotul Belciug era cel care insistase să vină să ceară
dreptate. Pe Ion, această „îndârjire” a preotului îl uluiește, și deodată „o presimțire ciudată” începe să i se
„încuibeze în inimă”. O teamă stranie îl cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simțea o amenințare de care nu se
mai putea feri. Acum se gândea de ce nu s-o fi împăcat mai dinainte, când ar fi fost mult mai ușor. Trece pe
lângă temnița judecătoriei și intră în sala de judecată. Aici, la biroul din mijloc stătea „un domn gras, cu o
chelie ascunsă puțin sub niște fire de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de
metal”166. Lângă acest birou, la o altă masă, stătea, „un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o
cărare aleasă foarte îngrijit”167 și răsfoia într-un teanc de acte câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa
judecătorului. Preotul luase deja o ținută solemnă. Până și aerul era „apăsat și atât de vrăjmaș”, încât cei doi
țărani, „îngroziți”, aera gata „să o tulească în orice clipă”. Începe procesul. Ion simte deja „cum îl învăluie
primejdia”. O clipă de liniște veniră în momentul în care Simion Lungu afirmă că s-au împăcat și că-și
retrage jalba, moment în care judecătorul, nici nu lasă pe Simion să termine că sare în picioare și începe să
răcnească: „- Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?... O să vă bag la răcoare pe
159
160
161
162
163
164
165
166
167
46
amândoi, o să vă...”168. Atunci sări în picioare preotul Belciug, care după un cuvânt în ungurește, în care era
în joc prestigiul lui, judecătorul dă și sentința: „- Va să zică tu ești spaima satului, câine ticălos!... Bine.
Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!... Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare ca să-ți
treacă pofta de bătăi!... Mișelule și netrebnicule! [...] Și acum ieși afară!... Marș!”169.
În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea dormea în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole
pentru mâncarea de seară, sosește „drăguța tatii”, o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o telegramă de la
Pintea, ce îi înștiința că va sosi sâmbătă. Pe colțul telegramei îi scrise și singurul funcționar român de la poșa
din Armandia: „Multe gratulări - Bălan”, dorind să fie primul care trimite felicitările cuvenite întregii
familii. Este trezit tatăl, Ghighi este mușcată de o albină în colțul gurii și deja se gândesc la pregătirile ce
avea să aibă loc înainte de seara dansantă, care pixa tocmai duminică. Probabil și acesta era motivul pentru
care venea Pintea de sâmbătă, „să se mândrească în fața lumii cu așa logodnică frumușică”170. Seara târziu,
după cină, vine și Glanetașu la Herdelea să se sfătuiască cu acesta în privința jalbei de la Judecătoria din
Armandia și va pleca cu promisiunea că va întocmi o plângere tocmai la ministrul justiției, „ca să afle și cei
mai mari cum se poartă cu oamenii domnii de pe aici”.171 Plângerea o va face însă după ce va trebui să ia
trăsura pentru bal de la preotul Belciug.
Sîmbătă, spre seară, sosi Pintea, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de „doi călușei iuți și
grăsuni”. Întreaga familie ieșiseră în întâmpinare. Tată îi spune Laurei sp stea mai în față, să vadă omul că-l
așteaptă cu drag. Pintea, coboară din brișcă, scote pălăria ceremonios, salutându-i respectuos. Toți îl
întâmpiană în cor: „Bine-ai sosit!” și îl sărutară pe ambii obraji, așa cum se obișnuia ca între neamuri. Laura,
la rându-i, îi întinse mâna grațios, și cu un surâs cochet, încerca să-l intimideze și să-l încătușeze și mai mai
mult în gând și în purtare. Titu dă și el o mână de ajutor birjarului și duse caii în grajd, neavând șură sau
șopron să adăpostească și brișca. Pintea era un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută,
„cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru,
pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie”172. Acesta îmbrăcat într-o redingotă puțin prea lungă, sub care
purta o vestă încheiată în nasturi, deși până la gulerul alb și tare care-i cuprindea gâtul scurt, el nu avea nimic
preoțesc nici în ținută și nici în vorbă. Cu mișcări iuți, itră în casă, intimidat de privirile celor din jur. Le
povestește despre părinți, despre tatăl ce era preot în Lechința (un orășel cam cât Armandia), despre frații și
surorile numeroase așezați și răspândiți prin toate colțurile pământului românesc, despre perioada de liceu și
că a sosit aici, ca la rându-i „să-și întemeieze fericirea”.173 Laura se înroși și se „topi de rușine”, făcându-se
că trebuie să caute ceva pe la oglindă. În curând rachiul fiert și în dulcit de Laura era gata. Fetele merg în
bucătărie să așeze masa în timp ce vorbesc între ele despre Pintea, care privea nestingherit după ele. Îi
admiră ținuta, brișca, că e de o mie de ori mai simpatic decât Ungureanu, este vorbăreț din fire și îi place
cum povestește. Acestea, după masă, îi întind invitația la bal, în timp ce Pintea, galant, își oferă brișca lui
spre a merge cu toții împreună, spre bucuria și mulțumirea tatălui, dar nu aveau loc în ea toți și, de aceea,
erau nevoiți să mai împrumute încă o trăsură. Oricum, fetele trebuiau să meargă la Elvira Filipoiu să se
schimbe în ținuta de gală. Târziu de tot, tânărul se urni să plece în Armandia la Augustin, o veche cunoștință
a învățătorului să înnopteze, casa lor fiind prea mică, cu precizarea că era așteptat la masa de prânz. După
plecarea lui, Laura lăcrimă de câteva ori, câte puțin, gândindu-se la cadrilul al doilea promis de Ungureanu.
Ghighi îi spulberă repede tristețea, amintindu-i de toate stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede,
de încrederea lui ridicolă și era foarte mulțumită că reușea să o facă pe Laura să râdă. Totuși, în noaptea
aceea laura a visat numai la Aurel, care „părea că o iubește nebunește și coia să se împuște din pricina lui
Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea
bosumflat într-un colț, ca o arătare, urâtă...”174.
168
169
170
171
172
173
174
47
În ziua următoare, duminică, după ce clopotele au sunat ieșirea de la biserică, Titu merge „cu inima
strânsă” la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru diseară la bal. El conștientiza că niciodată până acum
răceala dintre preot și învățător nu a fost atât de „fățișă”. Belciug, sosit de curând acasă, însoțit de câțiva
stfetnici de-ai bisericii, care înghițeau în sec, privind la popa cum mânâncă, așteptând să isprăvească spre a
lua o înțelegere în privința clădirii noi biserici, se afla în toane bune, primimdu-l pe Titu „cu o adevărată
explozie de prietenie”175. Poezia era una dintre pasiunile preotului, ce în tinerețe „mâzgălise” și el niște
versuri, înainte de a intra în seminar, de dragul „unor ochi albaștri și mângâioși”. Preotul dă afară pe sfetnici
și rămase tăcut și chiar întunecat, de îndată ce află motivul vizitei poetului. După un timp, gânditor, acesta îi
zise: „- Am să v-o dau, firește, dar numai pentru d-ta... Pentru d-ta înțelegi?... Căci pentru părinții d-tale n-
aș da-o, mai bine s-o ardă focul... Uite așa!... [...] Acum tu eștiu băiat deștept și mă vei pricepe fără multe
explicații. Când a venit tatăl d-tale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și-am făcut ce-am putut ca
să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față/ Să nu creadă
dânsul că eu sunt prost. Am simțit demult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine... toate... Când
am deschis ochii, m-am speriat de n-am văzut...”176. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare, dar
Titu se abține să zică vreo obrăznicie și se mulțumește prin a aplana conflictul: „Acuma nu mai lua în seamă
și d-ta toate mărunțișurile”. Preotul îi dă întru final trăsura, spunându-i că nu are vizitiu la ea, iar Titu
gândindu-se că vorbește cu Ion, îl asigură că el însuși va mîna caii. Acasă, la Herdelea, tocmai ce sosește
Pintea, care după masă rămâne cam vreo oră cu Laura de vorbă, nedeschizându-și încă sufletul. Herdelea
dorind să se asigure că nu pretinde zestre fetei, dori să se încuviințeze și verbal despre asta și îl luă pe Pintea
într-o discuție serioasă ca între socru și ginere, la care Pintea afirmă că nu are nevoie de nicio ață, că Laura e
„cea mai mândră comoară din lume”.177 Spre seară Pintea pleacă la gazda din Armandia să lase răgaz de
pregătire fetelor pentru bal. La balul anual însă, nu poate veni toată lumea, ci doar intelectualii și clasele
sociale cu un nivel financiar ridicat. Înainte de acest spectacol se fac pregătiri serioase, el având o importanță
mai mare decât hora, deoarece are loc doar o singură dată pe an. Ierarhizarea se face aici de asemenea după
sex, existând grupuri separate de femei si bărbați, însă aici femeile sunt privilegiate, și după vârstă, într-o
parte stând elevii, iar în alta adulții. Domnișoarele erau aici privilegiate, fiind așezate în primul rând. Dansul
este precedat de un spectacol, iar fetele acordau băieților diferite dansuri în functie de atenția primită și de
sentimentele lor. Dansul tradițional se păstrează, deschizându-se cu Someșana. Spre deosebire de horă, aici
exista un bufet. Funcționalitatea mecanismului este asigurată și de prezența tradițiilor și obiceiurilor
respectate cu strictețe de săteni. Sunt prezentate două evenimente ce în structura lor reprezintă același lucru,
însă obiceiurile diferă de la o clasă socială la alta, fiind astfel redată în două moduri diferite.
Trăsura preotului se umple cu multe cutii, legături, geamantane, astfel încât Titu nu mai avea loc și se așază
lângă Ion în față. Herdelea îi dăduse bani de cheltuială lui Titu, dar să nu cheltuiască mai mult decât se
cuvine, că nu se știe cât timp va sta Pintea pe la ei, și „gologanii sunt numărați”. Nu uită însă să-i spună să
plătească peste taxa de intrare cel mult cincizeci de creițari, să salveze onoarea familiei și să fie trecuți în
„Gazeta Transilvaniei” printre „suprasolvenți”, dar „să nu se întindă la chef...”178. Și, tocmai când să intre în
Armandia, Laura își aduce aminte că a uitat evantaiul ce avea un preț deosebit pentru ea din „pricina
diferitelor iscălituri de la diferitele baluri”,179 alcătuind un adevărat trofeu, dar nedorind să le meargă rău, nu
se mai întorc după el. Fetele împreună cu Elvira se pregătesc în casa doctorului Filipoiu, în timnp ce Titu
cere să i se mai calce o dată dunga de la pantaloni și își mai lustruiește ghetele o dată, să arate impecabil.
Când a venit Pintea fetele erau zâne. Doamna Filipoiu îl felicită pe Pintea pentru norocul de a fi găsit „o
ființă atât de drăgălașă” cum este Laura, iar Elvira le șopti fetelor că este „foarte drăguț și simpatic”180.
Aceștia ajung la liceul românesc, unde balul începuse deja, primesc câte o fundă tricoloră, Pintea plătește
175
176
177
178
179
180
48
intrarea tuturor, Titu după ce îi spune lui Ion ce să facă și cum să intre și el prin curtea din dos a liceului, vine
și îi plătește ca suprataxă o coroană profesorului de desn și caligrafie Romașcu, care îndeplinea funcția de
casier și îl notează în caietul liniat special pentru „suprasolvenți”. Sala de gimnastică era transformată în sală
de spectacol, împodobită cu ghiralde de brad, scena era improvizată din catedre suprapuse cu culise de
scoarțe și covoare pestrițe. Aranjorii așezaseră invitații la locurile pregătite lor. Programul dealtfel încărcat
începe cu vreo zece declamații, recitări și dialoguri, toate gustate cu „deosebita plăcere națională”, urmate
apoi de conferința profesorului Ștefan Oprea, ce a fost în dese ori întreruptă de „căscături ascunse” cu foarte
multă discreție, primindu-și însă binemeritatele aplauze care însemnau „bine că s-a isprăvit”.181 Într-o clipă
bufetul era plin cu publicul ce ieșise din sală. Titu a avut grijă să rezerve masa cea mai bună invitaților săi de
onoare, făcând prezentările de rigoare. După ce lucrurile intraseră pe făgașul normal, acesta se duse la masa
Lucreției Dragu ce stătea împreună cu părinții ei - „doi grași ca niște butoaie”182. Se așeză lângă ea, spre
disperarea profesorului conferențiar, care îi făcea curte. Fata îi invitară apoi pe amândoi să i-a loc, și de aici
încep tachinarile între ei doi, un duel de aluzii și înțepături ca între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu,
care „avea groază de orice discuții pe care nu le înțelegea”. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în
ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare,
pretutindeni, că Oprea nu se prea pricepe la literatură „nici cât straja de noapte din Pripas”. Titu imită apoi
stângăciile rivalului său, se ia de costumația acestuia, de fracul conferențiarului, făcându-i exerciții și
declarații de dragoste Lucreției, care îi privea melancolică și visătoare. La un moment dat, Titu îi cere să îi
acorde cadrilul al doilea la dans (al îndrăgostiților), aceasta însă îl refuză elegant, spunând că nu s-a prea
grăbit și că i l-a acordat deja lui Oprea. Defapt mințise, moment pentru care Lucreția rămase „cu inima cât
un purice” și tremura să nu fie răzbunată de minciună. Apoi, prinse momentul și îl invită ea pe Oprea la
dans, care acceptă bucuros și supus. Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mirosul amestecat de
sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala, toate creau o atmosferă densă ce înroșea fețele oamenilor.
După o someșană cântată impecabil de Goghi (un țigan din Bistrița, pentru care s-a amânat ziua balului),
perechile de dansatori, intrau rând pe rând în sala de dans, „urmate de mamele credincioase ce-și luau
locurile de pază și admirație pe scaunele așezate pe lângă pereți”183. Laura dansa cu Pintea, care „nefiind un
dansator încercat”, greșea de multe ori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și-i amintea de Aurel ce era
neîntrecut în dans. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns
„zâmbea cu resemnare îngerească” și întorcea capul după celelalte perechi. Dându-și seama că toți ochii o
urmăresc, Laura dansa numai cu Pintea. Doar câtorva profesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată,
la acordat câte un dans, aruncând însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de
dânsul. Când la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit în față cu Aurel Ungureanu, care dansase ostentativ
numai cu Ghighi, aceasta i-a răspuns foarte rece, ascunzându-și „cu dibăcie emoția”. De abia, la cadrilul al
doilea, Pintea a început să o tutuiască și să-i spună ceea ce simte el pentru ea, că „o iubește cum nimeni din
lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pământesc”184.
Laura îl asculta întâi foarte mișcată, neobișnuită cu asemenea declarații, atât de fățișe, pe urmă și ea s-a
deschis față de el, astfel încât au hotărât pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, când are să vină și
părinții lui George. Titu, în schimb, nu mai avea chef să mai intre în sala de dans, îl plictisea cadrilul al
doilea, vorbește cu sivicultorul Madarasy și cu solgobirăul Vasile Chițu, care era reprezentantul autorității
statului, ce veghea la buna desfășurare a balului, ca nu cumva să se transforme balul într-o reprezentație
împotriva Ungariei sau vreo altă manifestație antipatriotică. În cele din urmă, întîrâtat de păhărelele de vin și
cu gândul să se răzbune pe „gâsca proastă”, făcând-o cochetă și necredinsioasă, începe să îi tachnieze pe cei
doi (Lucreția și Oprea), tulburându-le idila sentimentală. Tare mulțumit a fost când, la cel dintâi vals, după
pauză, profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă,
„primind din plin o ploaie de stearină” în spatele îndrăgostiților. Pe la ora două, după miezul nopții, după
181
182
183
184
49
pauza cea mare, Titu își aminti de Ion și-l găsi la ușa dinspre grădină, „cu ochii plini de mirare și de
plăcere”. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură, iar după ce-i mulțumi zise: „- Tare-s mândre
petrecerile d-voastră, domnișorule!”185. Imediat, apoi, Ion „cotoșmănit în suman”, în dosul ușii dinspre
grădină, nu simțea nici frig, nici somn. Privea doar mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor,
râsetele. Văzând fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o viață fără nicio grijă, fără necazuri și
fără supărări. Începea deja să-i pizmuiască, amintindu-și de zbuciumările și chinurile lui: „Bine le mai merge
domnilor! Își zicea cu o părere de rău dureroasă”186. Dacă ar fi învățat și el carte, poate că se afla și el printre
ei, vesel, „fără gânduri grele, fără trudă în oase”. Își aduse aminte că învățătorul Herdelea îl încuraja să
învețe. Dar, toată dragostea lui zbura acasă, la pământurile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea niciun
rost: „Toate acestea nu plătesc cât o ceapă degerată”187. De acum, Ion vedea pământul aspru, dar și
ademenitor, „ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele...”188.
Între timp, tot satul „cinstea mai mult pe Ion” și-l compătimea, după ce a auzit ceea ce a pățit la
judecătorie: „Unii ocărau pe Belciug, alții huiduiau pe simion Lungu, care se apăra din răsputeri că n-are
nicio vină și nici nu mai îndrăznea să sufle vreo vorbă despre brazdele împricinate”.189 Până și Vasile Baciu,
când era treaz, începuse să-l compătimească: „Lăsă, măi băiete, că temnițele-s pentru oameni, nu pentru
draci!”. Pedeapsa primită îl răscolea, dându-i peste cap toate planurile, știind că dacă va sta două săptămâni
la răcoare, o va pierde pe Ana și va pierde și pîmânturile ei și va fi silit „să îndrăgească veșnic numai
pământul altora”. Și cum zilele treceau și sentința întârzia să apară, neliniștea lui creștea. Se gândea chiar la
o agravare a pedepsei. Cu toate acestea, menționează autorul, Ion nu avea nicio ură împotriva preotului și
nici chiar împotriva judecătorului. El își zicea că „e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite”190, dar măcar s-a
ales cu acele câteva brazde ale lui Simion Lungu. Începuse să se ducă seară de seară pe la Ana, ba în șopron,
ba în tinda casei. Blândețea ei începea însă să-l neliniștească, și începea să creadă că ea are în sine „ o
ascunsă șiretenie”, mai ales atunci când îl rugă să se „ostoiască și mai bine să stea în temniță decât să se
pună împotriva celor mari”.191 Iar, de îndată ce îi sosi sentința, a fugit repede la învățător să-i scrie jalba către
Minister. Numai că învățătorul începuse a se teme de conflictul cu preotul și chiar cu judecătorul („eu zic să-
i dai dracu pe toți, Ionică, și să te mulțumești cu pedeapsa! Adică ce-o să fie dacă-i sta și tu la răcoare două
săptămâni?... Astfel te pomenești că pățim mai rău!”),192 și încercă să îl convingă pe Ion să renunțe în a mai
scrie jalba către minister. Numai că hotărârea flăcăului îl făcu pe învățător să o scrie, apoi o dă Laurei să o
transcrie, pentru că scrisul laurei nu avea de unde să-l cunoască și o trimise la minister, sub privirile pline de
mulțumire ale lui Ion, care îi va mulțumi învățătorului, dându-i trei zloți.
Peste vreo două săptămâni, sivicultorul Madarasy cu șolgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din
Armadia, venind de la o vânătoare eșuată de iepuri, „pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală”, au trecut pe
la casa învățătorului Herdelea să-l ia în Jidovița, la cârciuma lui Neumann „să se dezmorțească cu câte litre
de vin fiert” și să-și potolească foamea înainte de a ajunge acasă. Doamna Herdelea, știindu-le nărvaurile
petrecărețe, se învoi să-și lase soțul, dar până cel târziu seara înainte de cină, în schimb, Titu poate să rămână
cât poftește, „că-i tânăr și fără răspundere”193. Ajunși la cârciumă, găsiră „o societate numeroasă și veselă”:
profesorul de greacă Maiereanu, „un chefliu și jumătate”, popa Belciug, profesorul Spătaru, doctorul
Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, „cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului”.194 Titu,
își dădu repede seama că aici are să se încingă o mare petrecere care nu se va termina până în zorii dimineții
următoare, motiv pentru care se gândea să-l aducă aici și pe Lang, soțul Rozei, să rămână apoi singur cu ea
185
186
187
188
189
190
191
192
193
194
50
toată noaptea. Domnul Lang primește voios invitația: „Uite prietenul adevărat care nu-și uită niciodată
prietenii”, în timp ce Roza afirma: „Cât ești de drăguț că vii să ne mai scuturi din plictiseala asta
otrăvitoare!”.195 Lang era bețiv reputat și a fost primit cu mare bucurie. I se oferă un scaun lângă perceptorul
din Armandia, să poată vorbi împreună ungurește. Între timp, ceilalți îi făceau „complimente ștrengărești”
cârciumăriței, care era tinerică, durdulie și sprintenă. Cârciumarul „închidea ochii și urechile” de dragul
bunul mers al afacerii. După ce vinul a sosit, popa din Vărarea începe „să lălăie cântece bisericești” spre
marea indignare a preotului belciug, care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot.
Ceilalți se ospătară, și cu cât foamea se potolea, paharele se goleau mai des și „limbile turuiau mai
slobode”.196 Veselia creștea din ce în ce mai mult, iar vremea trecea ca părerea. Când își aduse aminte
Herdelea că până la cină trebuia să fie acasă, era deja mult prea târziu și îi zâmbea lui Titu cu „un zâmbet
complice”. Deodată profesorul Spătaru, „mititel și cu cioc blond”, în culmea unei înflăcărări patriotice
nestăpânite, începe să cânte „Deșteaptă-te române”. Solgăbirăul Chițu „păli și-și mușcă buzele” când auzi
aceasta și deodată se aprinse împotriva pornirilor șovinste ale învățătorului: „Nu pot permite, domnilor, să
faceți și aici politică!”. Spătaru, știindu-l fost elev, se ridică și îi spuse: „Iar eu nu-ți permit d-tale să fii
obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria d-atele renegată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești d-ta, nu
aici, între oameni cumsecade!”.197 Sivicultorul Madarasy, ungur de neam, mai îngăduitor, îi împacă cu
blândețea sa: „- De ce să nu cânte, prietene, dacă așa le place... Exagerezi. [...] Îmi pare rău că nu-l știu, că
l-aș cânta și eu”.198 Chițu se așeză apoi la masă, continuănd să o țină pe-a lui cu „agitațiile șoviniste”, cu
„nsăcocirile tendențioase” și cu „flecăriile iredentiste”.199 Acum intervine și Maireanu, care se chercheli de-a
binelea, iar avocatul Damian începe să dovedească preceptorului cu date istorice „dorința de unire a fraților
români”. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, dezaproba tot ce se zicea: „Eu nu vreau nimic... Nu
vreau... Jos!... Nu vreau!...”.200 Herdelea, în schimb, vorbea cumpătat, încet, ungurește cu preceptorul din
Armandia și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui „admira îndrăzneala” de-al
înfrunta pe Chițu. Pe la miezul nopții, popa Belciug, refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să
slujească la Biserică, iar după canoanele Bisericii, acesta va trebui să aibă timp și de reculegere sufletească și
de odihnă trupească, pe când popa din Vărarea îl considera „un dogmatist nevrednic de vremurile noastre
moderne”.201 Curând, toți își dădu seama că Titu lipsește. Curând, crâșmărița îi lămuri că domnișorul plecase
de mai bine de două ore. În acel moment Herdelea simea „un fior de spaimă”: dacă Titu plecase acasă, ar fi
ieșit mare scandal. Dar se liniști, de îndată ce Lang îl încurajă, zicându-i: „Ei, cre vreți, tinerețea, sânge
fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!”202. Și, adevărat vorbea, fiindcă Titu
plecase, ce-i drept cu mare teamă la doamna Lang, pe care o găsi dormind sub lumina slabă din odaie.
Aceasta dormea ușor, parcă somnul „ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută”: „Părul ei, desprins se
împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii
alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Picioarele goale
răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celălalt îndoit puțin și aruncat peste plapoma
mototolită”203. Titu, privea năucit corpul femeii și „ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le
îmbrățișeze”. Goliciunea femeii îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Se apropie de ea, și în timp ce o
săruta aceasta se trezește bucuroasă de prezența lui și continuară să se îmbrățișeze cu largi fiori de sfânt
mister. Dar deodată Titu tresări din pat rușinos, îi era teamă, dar curând la insistențele femeii se lăsă copleșit
de clipă, până în momentul în care îl auzi pe Lang bătând în geam și spunându-i că pleacă în Armandia și se
va întoarce în zorii zilei.
195
196
197
198
199
200
201
202
203
51
Pe de altă parte, sufletul Anei se scălda „într-o bucurie nemărginită”; ea uitase de toate suferințele
și îndoielile ce i le pricinuise Ion: „stăruințele flăcului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite ce o
umpleau de mândrie”204. Cu toate acestea, ea își ascunde fericirea față de tatăl său, iar pe George îl primea
„fără sfială, ca pe un vrăjmaș”, uitându-se direct în ochii lui iscoditori, „zăpăcindu-l și prostindu-l”,
apărându-și cu străjnicie dragostea pentru Ion. Flăcăul pândea neîncetat momentul când să-și izbândească
planul „care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune”.205 În același timp, George știa că Ion se
pune de-a curmezișul și, de aceea, se încăpățâna și mai tare, voia să-l prindă în fapt și apoi să se potolească.
Și, iată cum peste o săptămână, se făcu că „cotește pe ulița din dos”, dar se întoarce „ca un hoț” și se așază la
pândă, și, numai că îl vede pe Ion intrând în ograda lui Vasile Baciu. Siguranța faptului îl mulțumi, însă
fățărnicia Anei îl biciuia. Se gândea să le întoarcă spatele și să-și vadă de treabă, însă orgoliul nu îl lăsă. În
schimb, Ion nu vorbeau prea mult. Prin tăcere urmărea să deștepte mai mult iubirea în inima Anei, care îl
invita mai întâi la poartă, apoi, în ogradă, pe urmă pe prispă, dorind să-i dea dovadă întreaga sa iubire. Și
numai că, aproape de Crăciun, când bătea un crivăț afară, Ion este luat de mână și dus de Ana în casă. Cu
toate că Vasile baciu dormea și sforăia de „hurduca pereții”, fiindcă băuse în Jidovița, aceștia intrară în casă,
și stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile bătrânului tată. Se puteau auzi „bătăile inimilor,
îndurerate de încordare”. Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale. Amândoi au
înlemnit: Ion îngheță, iar Ana îi strânse mâna cu disperare. Ana dormea sus pe cuptor, după horn, ântr-un
culcuș de velnițe, țoale, perne, cearceafuri aruncate de-a valma. După ce urcară, Ion o luă în brațe și „o
crâmpoți în sărutări”, până când pe Ana o podidiră lacrimile și plânse cu sughițuri, tocmai când Vasile Baciu
se treziră auzit oftările înăbușite în lacrimi ale fetei, dar crezând că este George, se culcă la loc, în timp ce
glasul lui („Ce faceți voi acolo?”) le îngheță sângele în vene: „Apoi... ia seama... nu... vezi bine... rușine...
porcăria... asta.... ”.206 La cel de-al doilea cântat al cocoșilor, Ion s-a dat jos din țoale, iese afară, urmat de
Ana care îi spuse că „tare mă tem să nu fi rămas grea!”. Cuvintele acestea le auziră foarte bine și George,
care aștepta de câteva ore bune ascuns în fața porții ei și se arătă după ce Ion plecă mulțumit de ceea ce
auzise: „Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în
sufletul lui se frământa un gol ce-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le târa. Se
pironi în mijlocul uliții, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa uluit și pierdut, ca un
stâlp de piatră. Umezeala îl pătrunseră la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o
ușurare mare: - Scroafă!...”.207
5. Capitolul al V-lea: „RUȘINEA”
În săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul Pripas „clocotea de guițări
deznădăjduite”208. Porcii îngrășați „se prefăceau” în mușchi și cârnați, meniți „să mai înzdrăvenească puțin
pe oamenii jigăriți de postul care parcî nu se mai sfârșea”. În vremea postului doar popa și învățătorul
mâncau de dulce: „Bleciug fiindcă avea stomacul afurist”, iar Herdelea fiindcă „nu voia să dea ascultare
minciunilor popești...”209. În această vreme, Ion, ce auzea guițările, „se simțea mai nenorocit ca oricând” și
se înfuria văzând că numai Glanetașu și țiganii „nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită”. El își blestema
viața care l-a sortit să rămână de rușinea satului. Cu toate acestea, priceput fiind, mergea în curțile oamenilor
de îi ajuta la tăierea poricilor și își aduna „cărnăriile de sărbători”. În schimb, familia Herdelea avea să taie
doi porci, pentru că lui Herdelea îi plăceau mult cârnații și pentru că nu mai erau nevoiți să cumpere untura
pentru consumul casnic de la piață, ceea ce scutea o cheltuială însmenată din „punga lui dăscălească”. Dar,
în acest an, „bojotaia” avea să aibă o și mai mare importanță din pricina logodnei Laurei cu Pintea, ce avea
să aibă loc în luna ianuarie. Porcii îngrășați cu porumb erau astfel scutiți de o moarte păguboasă: „năbușirea
204
205
206
207
208
209
52
lor în grăsime”. Astfel că, în zorii zilei, meșterul măcelar, Glanetașu, vine împreună cu Ion și cu Zenobia la
casa Herdelenilor, ce era toată în picioare. Doar fetele se aflau „ascunse” în salonul casei, „cu capul între
perne” și „cu degetele în urechi” să nu audă „horcăielile animalelor osândite”210. În timp ce Glanetașu, își
ascute cuțitul de junghiat „cu multă îngrijire”, Ion ia porcul de urechi și-l va trânti jos, Herdela și Titu îi vor
mobiliza picioarele din spate, iar Zenobia picioarele din față, pe când dăscălița va strânge sângele într-un
lighean. După ce îl pârlesc cu paiele împrumutate de la Macedon Cercetașu, Zenobia afirmă că slănina este
groasă „de șapte degete” și este numai bun de mâncat. După „o dușcă de rachiu fiert”, au ieșit și fetele, și,
după tradiție, își primiră porțile „de urechi rumenite”, care le mâncară la fața locului. Munca mai grea de
abia de acum începea cu spintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, facerea cârnaților,
lăsând topirea unturii pe ziua următoare. În același timp, Herdelea era mulțumit când vede pe masă „o
tocană grasă și pipărată” cu mămăliguță lângă ea, „spre încântarea stomacului”, cam prea încărcat de
rachiu. În timp ce toți mâncau, Zenobia, „înghițindu-și saliva” de poftă, rămâne singura ce ține postul până
la sfârșit: „Am ținut postul atâtea săptămâni... n-o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele
sărbători, că doar nu suntem copii și n-om plezi”211. Seara, după ce Glanetașu cu Zenobia plecară, Ion, „cu
limba delegată de băutură” îi povestește lui Titu, foarte satisfăcut că Ana ar fi rămas însărcinată: „Cum o
vrea Dumnezeu, domnișorule. Și de n-a rămas până acum, mai are vreme să rămâie!”212. Cuvintele acestea
le spune cu atâta răutate și încăpățânare, încât Titu, înfricoșat, murmură dojenitor: „Al dracului ești, măi
Ioane!”.
Și, chiar în ajunul Crăciunului, familia Herdelea primește o scrisoare de la părinții lui Pintea, prin
care se fixa data logodnei pentru a doua duminică după Bobotează. Astfel că, sărbătorile de iarnă au fost
mult mai vesele decât de obicei în familia învățătorului. Acesta aprovizionează rachiu din belșug, dăscălița
face cozonaci „ca aurul”, Laura și Ghighi pregtesc trei feluri de prăjituri ca să ajungă și a treia zi de Crăciun,
când aveau să vină prietenele lor în Pripas. Oalele de sarmale forfoteau în cuptor, așa că „puteau veni
colindătorii”. Cel dintîi care se înfățișează este Ion, ce va cânta o colindă frumoasă „sub fereastra luminată”
și o alta în casă, fiind cinstit cu băutură și câțiva gologani, cum e datina. Afară, fetele din sat cântau „Lerui
Doamne”, în timp ce dăscălița lăcrima, aducându-și aminte de tinerețe. Mai târziu sosesc și soții Lang, în
urma invitației lui Titu, pentru a serba Crăciunul în stil românesc, spre indignarea doamnei Herdelea, care-i
socotea jidani. În timp ce Lang se bucura de rachiul dulce și gratis al învățătorului, Titu iese la plimbare cu
doamna Roza, hoinărind aproape o oră „prin locurile cele mai întunecoase”.213 După miezul nopții, sosesc și
studenții corului liceului din Armandia, veniți dinadins să câte trei colinde „părinților celor mai drăgălașe
domnișoare dimprejur”, cum a spus îndrăzneț, într-o cuvântare patetică, un elev „ce o diviniza în taină pe
Ghighi”.214 Veselia începe să ia proporții atunci când membrii familiei iau hotărârea de a merge să-l colinde
pe Belciug, uitând ne neînțelegerile ce-i despărțeau de ceva vreme. Preotul, care juca durac cu câțiva țărani
fruntași, încântat de colindători, pune la bătaie o damigeană de vin și nu-i mai lasă să plece până dimineața,
ba mai mult începe să facă câteva glume lumești cu Roza Lang, spre indignarea lui Titu „îngălbenit de
gelozie”215.
Și cum sărbătorile trec ca părerea, numai că și logodna Laurei cu George a și bătut la ușă. Vremea
fiind scurtă, familia Herdelea, imediat după anul nou, începe pregătirile. Logodnica își isprăvește o nouă
rochie simplă și frumoasă, Ghighi își transformă o rochiță, făcându-o aproape nouă, Doamna Herdelea
consimte să se îmbrace într-o rochie modernă, deși „era vrăjmașa luxului”, în timp ce Herdelea aleargă
mereu vesel prin Armandia după cumpărăturile necesare. Numai pe Titu nu îl interesa nimic, umblând veșnic
pe urmele Rozei Lang, dând loc de interpretări lumii, ce începea să șoptească „că nu poate fi lucru curat
între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului învățător din Jidovița”216. Serile se consumau în
210
211
212
213
214
215
216
53
discuții inteminabile despre zestrea Laurei, motiv pentru care, învățătorul ia girul notarului Stoesel să se
împrumute de o mie cinci sute de zloți de la Banca Someșana, spre a putea ține piept dorințelor Laurei.
Logodna se va face fără prea multă ceremonie și fără invitați. Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru,
cele mai bune prietene ale Laurei au fost invitate în mod excepționa, cu toate că și Titu și-ar fi dorit să viă și
soții Lang. Numai că, la logodnă, apare, pe la prânz, nechemată, și mama lui Herdelea, „o țărancă îndoită de
spate”, „cu fața roșcovană și zâmbitoare”, „cu niște ochi vii și cam vicleni”.217 Când află că Laura se mărită,
„o sărută de nenumărate ori” și „plânge cu mare poftă”, compătimindu-o pe sărmana nepoată că-și începe
„necazurile vieții” așa de timpuriu. Aceasta își aduce aminte de „moșul ei”, ce a murit acum trei ani, după ce
căzuse din vârful unei clăi de fân, pe o grapă de fier și și-a rupt șira spinării, bărbat ce o „cam snopea în
bătaie”. Ea începe să-și aducă aminte de cum l-a făcut pe Zaharia învățător, „fugind de acasă numai cu o
traistă de prune uscate” pentru a se înscrie singur la școala din Armandia, în timp ce doamna Herdelea se
necăjea „de atâta prostie”218. Dar, după ce sosiră invitații, bătrâna merge în bucătărie, acolo unde împreună
cu Zenobia o ajuta pe dăscăliță la pregătirea mesei. Preotul Belciug se oferă să schimbe el inelele logodiților
și să citească rugăciunile potrivite momentului. Doamna Herdelea, în clipa solemnă are „un zâmbet de
fericire”, în timp ce lacrimile îi curg șiroi pe obraji. Învățătorul „era atât de mișcat”, încât a trebuit „să dea
peste cap un pahar de vin” ca nu cumva să-l podidească și pe el plânsul. Toată casa era mișcată, în afară de
Titu, care stătea ursuz cu gândurile la Rozica. George Pintea o sorbea din ochi pe Laura, iar când s-au
sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au înroșit amândoi așa de tare „că toată lumea a râs de dânșii”.219
Logodna se încheie cu o masă împărăteasă. Popa Belciug va ține o cuvântare mișcătoare pentru
fericirea tinerilor, urându-le copii mulți și viață lungă. George îi va răspunde printr-o declarație de dragoste
adresată logodnicei sale. Astfel că, solemnitatea face loc jovialității. George, cu ochii înlăcirmați, plimbându-
se prin casă, începe să-și pună în ordine gândurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul
Vireag, de la marginea românismului, unde „românii nici nu știu românește, încât sunt siliți să spună pe
ungurește că sunt români”220. Deci, rostul lui era să „răspândească graiul românesc” și „să întărească
mândria națională” a acelor șovăitori. Sarcina aceasta ar fi fost mult mai grea fără o asemenea tovarășă de
viață, „ea însăși o româncă entuziastă”. Vorbind însuflețit despre aceste lucruri, însăși Laura, căreia îi
rămăsese în inimă teama că viitorul ei soț era prea scund, „îl vedea acum mult mai mare ca ea, asemenea
unui cuceritor de suflete”221. În același timp, bătrânul Pintea, preot de vreme veche, „păstor harnic, dar
mereu gata să pedepsească oile neascultătoare”, ce avea „o înfățișare impunătoare” („înlat și spătos”, ce se
ținea „drept ca bradul”, cu „fața-i rumenă, părând chiar aprinsă alături de albeața mustăților ce se îmbinau
cu o barbă stufoasă de apostol”, dar în ochii căruia „se oglindea blândețea ce se împerechea cu sclipiri de
voință și hotărâre”, cu „părul mare, nins și zbârlit ca o coroană de zăpadă ce-i venea potrivit pe fruntea lată
și puțin brăzdată”),222 stătea rezervat într-o discuție teologică cu preotul Belciug, semn că nu-i prea convenea
logodna dorită de către fiul său, George. Privirea lui se mai întâlnea din când în când cu cea a fiului care
părea a spune: „Nu-i așa că-s oameni de treabă?”223. Dar, încetul cu încetul, acesta începe să intre în vorbă și
cu învățătorul Herdelea, în timp ce preoteasa Profira, care se împrietenește foarte repede cu doamna
Herdelea ascultau cu mare interes lista copiilor și a reușitelor familiei Pintea. Profira era o femie mică de
statură, ce ajungea abia la inima bătrânului ei soț, „cu pilea obrajilor scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii
căprui, veșnic speriați, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă”.224 Aceasta a dat naștere la treisprezece copii,
dar îi pare rău cp-i lipsește unul pentru a avea duzina completă, fiindcă doar unsprezece trăiesc: „Unsprezece
ne trăiesc din mila lui Dumnezeu.... Și toți mari, toți zdraveni, toți bine, cu ajutorul lui Dumnezeu... [...] Am
ajuns de nici nu mai putem ține socoteala nepoților... Adică stai oleacă... Alexandru trei, Profira trei, fac
217
218
219
220
iviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 154.
221
222
223
224
54
șase, Ștefan patru, Ludovica doi, iaca doisprezece... întâia duzină-i gata!...”.225 Apoi, preotul începe să-și
laude copiii: Alexandru, băiatul cel mare este profesor în România, la liceul din Giurgiu și s-a însurat acolo
cu fata unui arendaș bogat; Ștefan, însurat cu o nemțoaică din Posen pe care a cunoscut-o în Berlin, este
inginer la uzinele Skoda și are „patru copilași frumoși și cuminți”; Liviu, care la numai treizeci și doi de ani
este căpitan de stat-major în comandamentul corpului de armată din Graz, are o singură meteahnă: „îi e
groază de însurătoare”; Virgil este medic stabilit în Sibiu; Ionel este contabil la o bancă mare din Cernăuți,
„strângător, harnic, priceput la socoteli, menit să devină milionar sau cel puțin director de bancă”; George
este băiat bun și el, mai ales că s-a dedicat carierei părintești; Marcu este mai „zvăpăiat” cu naționalismul,
fiind și conducătorul grevei studenților români din Budapesta, pentru că un profesor i-a obligat să nu mai
vorbească în limba maternă; Vasile își termină liceul la Blaj; Profira este măritată tocmai în Basarabia, lângă
Chișinău cu un boier basarabean întâlnit la Giurgiu; Ludovica este măritată cu avocatul Victor Grozea din
Cluj și are doi copii; Eugenia, mezina familiei, „de o frumusețe rară” este nevasta deputatului Gogu Ionescu
din România.226 Când își terminară „pomelnicul copiilor iubiți”, doamna preoteasa începe să lăcrimeze de
bucurie, dar și de mâhnire că toți sunt împrăștiați în toată lumea și este greu să-i mai vadă pe toți, laolaltă, la
masă. Revine apoi discuția asupra zestrei Laurei, tatăl socru fiind puțin nemulțumit, dar la insistențele fiului,
acesta va capitula și va accepta ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea prin scrisoare și să aibă loc la
Armandia, pentru a-i putea da „solemnitatea cuvenită”227. Familia Pintea va pleca seara târziu spre Lechința,
bătrânul începând a-l dăscăli pe George că s-a cam pripit cu alegerea sa și că nu-i place ceea ce a văzut aici,
„să se bage într-o ceată de calici care mai umblă să ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în
fapte”.228 În casa Herdelea, lumina nu s-a stins până înspre dimineață: „o bucurie mare stăpânea toată
familia”. De abia acum își dădeau seama ce noroc mare a putut da peste Laura: domna Herdelea tăcea,
„zdrobită de emoție”, Ghighi „o acoperea în sărutări” pe Laura, în tim ce Titu nu lua parte la bucuria
generală, ci încerca să-și cânte „iubirea herculiană” a propriului noroc.
În același timp, spre „sfârșitul câșlegilor”, vestea că Ana lui Vasile Baciu ar fi rămas însărcinată
umbla din casă în casă, „în șoaptă, ca un tâlhar”. De cele mai multe ori, femeile o înfloreau și o dichiseau cu
voluptate. Cele mai șirete le spuneau celor proaste cum că Ana se strânge cu betele ca într-un chimir tocmai
pentru a-și ascunde păcatul, iar cele păcătoase o bârfeau mai stăruitor „ca omul care nu poate avea odihnă
din pricina paiului din ochiul aproapelui”.229 Chiar Ana trăia „cu frica în sân” și se mira de ce George, care
știa totul, tace și nu dă în vileag păcatul. Această așteptare era pentru Ana „mai chinuitoare ca însăși
conștiința greșelii”. Însuși Vasile Baiu, care-și dădu seama de „încurcătura ei”, de „îngălbenirea obrajilor
ei”, de „bâlbâielile ei speriate”, de faptul că Ana a rămas însărcinată, înțelegea tot și „era mulțumit”, neștiind
însă că nu George este tatăl copilului. Acesta îi arăta lui George din ce în ce mai multă prietenie și-l cinstea
ca pe un ginere gata, ceea ce pe el îl zăpăcea foarte mult. În schimb, Ion nu mai intrase de atunci în casa
Anei, ba mai mult, de la Crăciun de când Ana știa sigur că a rămas însărcinată, el a început să nu mai vină pe
la ea. De aceea, Ana începea să conștientizeze că „viața lui atârnă de voința lui”.230 Zvârcolindu-se fără
somn lângă cuptor, noapte de noapte, Ana nu îndrăznea să-l mustre pe acesta, că îi era teamă că nu va mai
veni deloc: „Se simțea o jucărie în mâinile lui și totuși nu-i trecea prin gând să-l învinuiască”231. Dealtfel, ea
își zicea adeseori că în iubire nu poate fi vorba de vină. Cu toate acestea, îi era rușine de lumea care începea
să o arate cu degetul, umbla cu ochii în pământ și se întreba adeseori cum se va sfârși nenorocirea aceasta:
„Bănuiala că Ion ar fi în stare să-și bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât mânia bătrânului”.232
Cu timpul, aceasta nu își mai putea ascunde sarcina, iar pe când Ion era plecat să taie la pădure în Munții
Bârgăului, împreună cu alți bărbați, își dădu seama că numai de la Dumnezeu mai poate avea scăpare. Ana
225
226
227
228
229
230
231
232
55
începe să se prăpădească plângând amarnic, „ca și când ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i
înece durerea ei cea mare”.233 Fața începea să i se îngălbenească, iar „păcatul nu se mai putea tăinui”, iar
răfuiala dintre ea și Vasile Baciu se apropia. Or, Vasile Baciu, în acest timp înepe să se posomorăască că
George evită să o ceară de nevastă pe Ana. În dese rânduri îl apuca mânia și i se întuneca mintea, dar încî
ținea în el. Ana, aproape de postul mare, începe să aibă amețeli, uneori chiar vărsături, în timp ce Vasile
Baciu îi vedea suferințele și chiar o compătimea. Nedorind să apeleze la doctorul Filipoiu, acesta o aduce pe
baba Firoana, „mare meșteră în descântece și moașă vestită”, care-i va confirma că Ana va avea un băiat.
Ana se înghemuiește pe vatră „ca un câine vinovat”, cu ochii în pământ, așteptându-l parcă pe Vasile Baciu
să o omoare. Or, Vasile, neștiind încă faptul că Ion este adevăratul tată al copilului, stătea posomorât cu cotul
pe colțul mesei, cu „privirea înghețată”, oftând des ca „un bolnav de moarte”.234
Trecând timpul, la Judecătoria din Armandia era zarvă mare din pricina unei anchete venită de la
ministerul justiției, în urma plângerii lui Ion Pop-Glanetașu. Această veste o aduce Ghiță Pop, singurul
român copist de la Judecătorie, învățătorului Herdelea, care simte imediat „o săgeată” în suflet, dar și o
„mândrie priincioasă”. Or, teama era sentimentul ce-i domina sufletul și, de aceea, de îndată e ajunge în
Pripas, va trece imediat pe la Ion să obțină promisiunea că „un domn din Bistrița” l-a ajutat să scrie jalba.235
Ajuns acasă acesta va declara cu multă demnitate că în sfârșit a sosit ceasul dreptății („În sufletul lui se
credea răzbunătorul nedreptăților”). Laura și Ghighi împărtășeau aceeași mândrie a tatălui, în timp ce
dăscălița și-ar dori să-l vadă pe popa Belciug puțin pe la răcoare. De altfel, Laura, de când se logodise, era
mai serioasă („seriozitatea îi ședea mai bine”) și era hotărâtă să fie o gospodină desăvârșită, „o floare așa de
rară în lumea asta materialistă”. Acum, lașitatea lui Ungureanu o scârbea, și cu toate că amintirile o
zăpăceau, ea pare mulțumită cu alegerea făcută: se înroșește de fiecare dată, gândindu-se la sărutarea lui
George de la logodnă, „la strângerile lui de mână, la vorbele lui de dragoste șoptite cu o înflăcărare
stângace”.236 Și, cu toate că avea o sfială aproape dureroasă, Laura va trece de la aceea iubire poetică,
romantică, scăldată în sunete de serenade, de oftări ascunse și de visări sub clar de lună, la o iubire
constructiv-familială: „mintea ei frământă numai bucătărie, gospodărie, proză și, printre acestea, dorința
vagă de-a vedea pe george mare, frumos și bun...”.237 Acum ea se credea chiar „o martiră a căsniciei”, în
timp ce Ghighi nu reușea să-i pătrundă gândurile și nu mai reușea să-i dea răspunsuile mult așteptate.
Naivitatea acesteia nu rispiea din sufletul ei șovăirea și chiar neîncrederea. Probabil că numai Titu avea
posibilitatea de a o liniști, numai că acesta era mereu plecat la Roza Lang, care-i tulbura și îi chinua sufletul,
fericindu-l. Doamna Lang de altfel se simțea măgulită de iubirea lui pasională ce o înviora și o înfrumuseța.
Istețimea ei instinctivă născocea de fiecare dată noi frământăi în sufletul tânărului, căruia îi umbla prin minte
chiar să o despartă de soțul ei și s-o ia de nevastă, numai că neavând cu ce a o întreține, va renunța foarte
repede la acest aspect. Uneori, în întâlnirile lor, cuvintele „domnule, ne iubim și te urâm” adresate lui Lang,
li se păreau „demne și eroice”. Și cu toate că „pasiunea adevărată merge întotdeauna mână în mână cu
discreția”,238 numeroasele lor întâlniri începeau să dea de bănuit celor din jur. Chiar fetele hahamului Cahan,
îi urmăreau și se uitau la ceas când Titu intră și iese din casa soților Lang. Vestea începea să se răspîndească
și în Armandia, printre învățătorii de acolo, și nu trecuse mult timp, până când însuși Herdelea află de
isprava fiului său. Învățătorul nu era însă împotriva unor astfel de fapte, însă se teme să nu izbucnească
vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului și se puse cu dinadinsul să-i găsească un loc de muncă
acestuia, un loc de subnotar, ca să-l îndepărteze din brațele iubirii primejdioase. Vestea ajunge și la urechile
fetelor și a dascăliței care se înfurie și mai tare. Numai că la un moment dat, învățătorul vine cu vestea că ar
fi găsit pe notarul de Gargalău ce avea mare nevoie de un subnotar și că i-ar da o leafă bunicică lui Titu. El
era conștient că plecând la șapte sate distanță de Jidovița, îi va fi foarte greu să se poată să se mai întâlnească
233
234
235
236
237
238
56
cu Roza și dori amânare pentru a-i cere în taină și sfatul acesteia. Roza Lang, simțind că lumea forfotește, nu
se va împotrivi, ba mai mult îl va încuraja pe acesta să meargă și îi smulge promisiunea că va merge să-l
vadă acolo, atunci când se va putea. Și, chiar în ziua în care merse în Armandia să-l întâlnească pe Friedman,
să-i aducă la cunoștință că săptămâna următoare avea să-și înceapă serviciul Titu, Învățătorul se întâlnește,
prin fața liceului cu judecătorul, care tocmai ieșea de la slujbă, și-l vede încruntat și neschițând niciun gest la
saltul său. Întâlnirea cu acesta și schimbul de replici, atitudinea acestuia, care-i va întoarce spatele deja îi
aduse în gând faptul că judeătorul este în stare să-și ducă la îndeplinire promisiunea că se va răzbuna pe cei
care l-au ajutat pe Ion să scrie jalba la minister. Această temere o avea chiar și în momentul în care, ajuns
acasă, află că Pintea hotărăște cununia pentru Duminica Tomii. Acesta se sili să se bucure, dar se vedea că
ceva îl chinuie. Inima lui era mohorâtă. Mai trece încă o dată pe la ion, care de data aceasta, cu toate că îi va
promite din nou fidelitate, i se părea „cam nepăsător”: „Din toată purtarea lui Ion parcă citea și mai lămurit
primejdia”.239 Sufletul învățătorului i se va umple de „o îngrijorare dureroasă” sau este doar „frica ce-l face
să exagereze” sau poate chiar faptul că această conștiință a vinovăției „își bate joc de dânsul”.240 De fapt,
Ion, devenise indiferent cu toată lumea, în timp ce Vasile Baciu se „zvârcolește ca pe jăratec” de îndată ce
află de la Baba Firona, că bănuiala lui este adevărată. Acesta geme prin întuneric mai slobod ca niciodată,
patul i se pare de fier. Ana era și ea cu „respirația suptă” încercând să afle intențiile tatălui. Iar într-una
dintre zilele următoare, Ana, trezită, după ce ațipise aproape de dimineață, se trezește brusc speriată: „groaza
se măsura cu părerea de rău”.241 Două zile spălase și fiersese în tindă rufele murdare, nesimțind nici măcar
gerul de afară, în timp ce ăși clătea rufele în apa înghețată din Gârla-Popii. În mintea ei erau trei întrebări: ce
va face tatăl ei? Ce va face Ion? Ce va spune lumea?
Și cum Vasile Baciu voia să dezlege enigma o dată pentru totdeauna, se hotărî într-una dintre aceste
zile să treacă pe la George Bulbuc să vadă ce are de gând cu fata lui. Acesta, după o noapte întreagă chinuită
de șovăiri, mintea lui nefiind obișnuită cu semenea frământări ale gândurilor ce clocoteau necontenit „ca o
oală plină și descoperită și uitată pe jăretec”, va merge apăsat și îngândurat, parcă nedorind să deschidă
subiectul către casa lui Bulbuc: „O rușine amețitoare îi strângea inima, nu pentru că a rămas fata
însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia... dacă a pângărit-o. Rușinea îl înfuria...”.242 Cu toate aestea,
nu exista încă în toată frământarea lui nicio urmă de ură împotriva Anei, pentru că de la o vreme o știa
supusă și bine intenționată. Mândria lui de țăran fruntaș îl țintuia însă pe loc,chiar și atunci când va trece pe
lângă casa lui Bulbuc, mergând apoi să-și verifice delnițele semănate cu grâu din toamnă și acoperite acum
de zăpadă. Vede apoi casa bogată, cotețul de porumbei, cireada de vite a lui Toma și prinde curaj, urmând ca
la întoarcere să se răstească la George: „Bine, măi George, apoi așa de porți tu cu mine? Apoi de aceea te-
am ogoit eu ca ochii din cap și te-am îmbrățișat și te-am cinstit, ca să mă faci de rușinea lumii și pe urmă
să-ntorci spatele?”243. Nepăsarea și răceala în atitudine, purtare și-n vorbă a lui George îl enervează și mai
tare, dar de îndată ce se convinge că nu el este tatăl copilului, ci Ion acesta are o tresarire de ură față de Ana,
care îi fusese dragă lui George: „Apoi, să știi că greșești, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu
pot să pun mâna pe cruce că nu m-am atins de ea... Mie mi-a fost tare dragă Anuța și am venit pe la d-
voastră și m-am silit în fel și chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat astfel, nu-i vina mea,
bade Vasile. Că eu m-am dat la o parte când am văzut cum a ieșit altul noaptea din casă și încă am auzit ce-
am auzit...”.244 În acel moment, Vasile Baciu „simți ca și când l-ar fi trăznit cu o măciucă în reștetul
capului”, ochii i se înroșesc, în timp ce pământul tot se clatină, iar el „se zvârcolește ca o fiară prinsă-n
capcană”. Se întoarce acasă năucit și cu o tresărie aprigă, parcă văzând în Ana „înfățișarea disprețuitoare și
triumfătoare” a lui Ion, acesta se năpustește asupra fetei, asupra „burții uriașe” a ei, care, parcă „se făcea
vinovată, urâtă, ațâțătoare” în care „rușinea se lăfăia sfidătoare și trufașă”.245 Privirea rece, stăruitoare și
239
240
241
242
243
244
245
57
sălbatică a acestuia o făcu pe fată să-l implore: „Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî”.246 Vasile
Baciu, stă preț de câteva momente plin de mânie, sorbindu-i parcă disperarea și groaza din ochii
deznădăjduiți ai fetei, și ascultându-i strigătele îngrozite, „care-l întărâtau ca niște îndemnuri vrăjmașe”. Nu
mult după aceasta, cu „o smucitură setoasă”, o prinde pe Ana și o trântește jos în zăpadă și „începe ai căra
pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuțeală fulgerătoare, gâfâind și mugind”.247 Țipetele Anei erau din e în
e mai dureroase și mai deznădăjduite, în timp ce vaietele erau și ele mai sfâșietoare. Ochii umflați de mânie,
vîzând „burta batjocoritoare”, îl fac din nou pe Baciu să o lovească și cu mai mare putere. Strigătele fetei
strânseră la poartă numeroase femei ce strigau s-o lase. Nici măcar cârciumarul Avrum n-a reușit s-o scape,
pentru că Vasile Baciu o ridică și o băgă în casă, unde a continuat să o bată timp de o oră fără încetare.
Florica, văduva lui Maxim Oprea, merge repede la învățător, ca măcar de rușinea lui să se oprească, fapt e s-
a și întâmplat, în timp ce domnișoarele și doamna Herdelea nu mai conteneau să-l ocărască și să-l blesteme
pe bețivan. În acest timp, Ion, descoperit, „stătea ca un par”, cu urechile „ciulite către sat”, cu „fața-i
osoasă aprinsă de o mulțumire stranie”.248 La cuvintele pline de îngrijorare ale Laurei, Ion rostește
nepăsător: „Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade”249. Cuvintele lui o indignară foarte mult
pe dăscăliță care îl apostrofa: „Nu ți-e rușine obrazului să vorbești așa, afurisitule și spânzuratule! [...] Voi
nenorociți fetele și le faceți de râs și pe urmă vă mai bateți joc de suferințele lor... Ticălosule!”.250
A doua zi, Vasile Baciu se așează la cârciumă și după ce bea de unul singur și încruntat până după
prânz, vine acasă și din nou ă bate pe Ana, care „plână de vânătăi” de abia a fost scoasă de vecini din
mâinile lui. A treia zi Baciu se mai potolește și îi ere Anei să meargă la Ion negreșit și să se învoiască să o ia
de nevastă: „- Ascultă-mă draga tatii, și ia seama bine ce spun... [...] Ai greșit, vezi bine, că cine nu greșește.
Așa-i omul. Dar grșeala îndreptare așteaptă, altminteri ne-ar mâna toți câinii... [...] Cu pântecele la gură
vezi tu bine că nimeni în lume n-are să te ia... [...] Tu ai greșit, draga tatii, tu singură trebuie să-ți îndrepți
greșeala. Așa!... ori poate nu zic bine?... Ba zic, zic... Ei, ș-apoi am socotit că să te duci tu la Glanetașul tău,
că tu ți l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, și să te înțelegi cu feciorul... C-așa se cade, fata tatii!... Așa! Să vă
învoiți cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec... Așa, draga tatii... ”.251 De îndată, Ana se pornește la
casa Glanetașilor, fără a știi pe unde calcă și pe cine întâlnește în cale. Cu sufletul greu, cu trupul zdrobit, cu
mintea storasă ca un burete uscat, fără nicio nădejde, dar nici neîncredere, mergea ca un câine izgonit din
propria-i asă. De o dată se pomenește în casa Glanetașului, fără să-și dea seama dacă a întâlnit pe cineva în
cale. Ion stătea nepăsător la masă cu un brieag în mână și cresta la o ceapă roșie, ca mai apoi să ia o bucată
de pâine de mălai abia începută și să o amestece cu o bucată de slănină groasă și să o mănânce cu mare
poftă. La vatră Glanetașu „clipocea cu luleaua în colțul gurii”, în timp ce Zenobia strângea jăratecul sub o
cratiță cu trei picioare. Fata se așează nepoftită pe laviță și „tăcea fără să știe ce o așteaptă” și „se minuna
de nepăsarea lui neînțeleasă”.252 După o scurtă replică a Zenobiei („Ai mai venit și pe la noi, Anuță?!”), și
iar după un moment de liniște, în sfârșit Ion se întoarse către ea și o întreabă de ce a venit. Răceala întrebării
îi curmă dintr-o dată glasul, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Ion îi cântărește burta „cu o privire
triumfătoare”, după care îi va zice cu un surâs de mândrie pe buze că „eu cu tine n-am ce să mă sfîtuiesc,
dar cu dumnealui om vorbi și ne-om hibzui, de s-o putea, că doar suntem oameni... Dar fără tocmeală cum
să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu suntem câini, nu,nu... Să-i spui
negreșit lui badea Vasile, c-așa ți-am zis, ca să știe...”.253 Ana, ar fi dorit să mai vorbească, ba hiar să plângă,
să-l roage, să-i adă în genunchi, dar se pomeni de-odată în mijlocul uliței mergând spre casă, „obosită,
suflând greu”: „Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, și nici povețele Zenobiei care se silise s-o învețe cum
să-l ia cu binișorul pe tatăl său ca să-l dea pe brazda cea dreaptă”. Aceasta simțea „o căldură mai vie în
246
247
248
249
250
251
252
253
58
pântecele ei și din când în când câte-o ușoară zvâcnire ce-i umplea inima de bucurie mare și o făcea să uite
toate suferințele”.254 Și, de îndată ce Vasile Baciu află intențiile lui Ion, răcnește cât îl ține gura: „Uite hoțul
și tâlharul... Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu!” 255, și de îndată se năpustește asupra fetei și o
lovește, umplându-o din nou de sânge.
Peste vreo trei săptămâni de la ispravă, Vasile Baciu se nimerește să se întâlnească pe uliță cu Ion,
față-n față, aproape de casa preotului Belciug. Amândoi au o tresărire, flăcul însă nu schițează niciun gest
dorins să treacă mai departe, în timp ce Vasile Baciu îl oprește dojenitor: „- Cum, Ioane, treci așa parcă nici
nu m-ai cunoaște? [...] N-ai tu, băiete, niciun pic de rușine?”.256 Ion, în schimb este rece și sfidător,
răspunzându-i că nu are de gând să o ia de nevastă pe Ana: „Nu vreau bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai
vrut d-ta... Amu nu mai vreau eu, uite-așa!”.257 Vasile Baciu, indignat de vorbele lui Ion, se aprinde și mai
tare de mânie, lumea înepe să se clatine în jurul lui, întocmai ca la aflarea veștii că Ana a rămas însărcinată
cu Ion, se întoarce acasă și o bate din nou pe Ana, ce se prăbușește sub „ploaia de lovituri”, țipând disperată:
„- Tată, nu mă omorî!... Nu mă omorî! Nu mă omorî!...”.258
6. Capitolul al VI-lea – „NUNTA”
De îndată ce Titu ajunge în comuna Gargalău, el este primit de notarul Frideman și i se dă „o odaie
de culcare” la primărie, să poată lucra în tihnă, pentru că „poeții au nevoie de singurătate și de iubire”.259 Ia
masa cu familia acestuia, cu soția, care era o evreică „habotnică, grasă, veșnic murdară și obrajii înțesați de
pistrui”, cu fata lor, de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgostește de Titu la prima vedere și de fratele ei,
un tână de vreo douăzeci de ani, student la drept la Cluj. Cu toate acestea, Titu nu se simțea bine aici,
despărțirea de Roza „îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață”.260 Începea însă să se încurajeze
știind că în fiecare joi va putea merge cu notarul în Armandia și de acolo poate ajunge ușor la Jidovița să o
întâlnească pe Roza. Și cum de când o cunoscuse pe aceasta, începuse să iubească să vorbească ungurește,
aici reușea să vorbească în limba stăpânirii cu preotul calvin, spunându-i acestuia dezamăgirile vieții lui. Pe
Titu începe să-l obosească și monotonia acelorași formule și tipare, dar care nu-l împiedicau să muncească
cu drag știind că joia trebuia să plece. Numai că în prima joi avea să aibă o decepție puternică: notarul
trebuia să umble prin sat să strângă biruri și să pună sechestru pe obiectele rău-platnicilor: „Parcă nicio zi, în
viața lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta, înjura și-și blestema soarta văzând cum pleacă
Friedman, și el trebuia să stea pe loc”.261 În acea zi era cât pe-aci să se bată chiar cu băiatul notarului, care
venise să discute politică cu acesta. Prin gând deja îi trecea faptul că numai tatăl lui îi pusese gând rău să-l
despartă de Roza. Înceară să întocmească câteva rânduri într-o scrisoare, dar nu reușește să-și exprime stările
sufletești și o va rupe. Notarul, a doua zi, îi va transmite salutările tatălui și a familiei sale și îi spune ca a
primit o amânare pentru strângerea birurilor oamenilor. Cu toate aestea, și joia următoare nu a putut pleca,
plecând apoi să strângă impozitele din comună. Ajuns la marginea comunei, unde se aflau bordeiele
murdare, umile, învelite cu paie afumate și „răscolind mizeria până la fund”262, Titu, însoțit de două dintre
străjile primăriei, ajunge să ia taxele de la „o babă uscată și încovoiată rău de picioare”, ce îl pofti speriată
în casă. Aceasta se vaită că „o mănâncă sărăcia și neazurile” și că nu are de unde să plătească cele două sute
de coroane și să-i ia „sufletul”, că atât i-a mai rămas. Inițial, Titu se cutremură „de o rușine ciudată
amestecată cu dezgust”, apoi cuprins de milă din e în e mai lămurit revine cu un glas aspru, mirându-se chiar
el însuși de cum poate rosti niște cuvinte aspre unei bătrâne gârbove, dar de rușine se va înduioșa și va
afirma că poate sunt greșite calculele și că va mai verifica o dată datele de la primărie, cu gândul de a
254
255
256
257
258
259
260
261
262
59
renunța la o asemenea activitate. După întoarcerea acestuia la primărie, îi veneau în minte imaginea bătrânei
și cuvintele acesteia: „N-am nimic domnișorule, afară de sufletul din oase!... N-am!... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!...
[...] Amu încaltea ia-mi sufletul domnișorule”.263 Titu era acum singur în primărie, și un alt eveniment îl făcu
să tresară. Peste drum, la școala ungureasă, învățătorul le cerea copiilor să vorbească și în pauze „doar în
ungurește”.264 Aceste două evenimente îi schimbă cumplit viziunea despre viață lui Titu, care acum nu se mai
gândea la Roza, ci la cât de asupriți sunt românii din Transilvania sub stăpânirea austro-ungară. În același
timp, vedea acum, cu mai multă claritate „ogrăzile mândre” ale țăranilor unguri sfătoși ce contrastau cu
bordeiele necăjite ale țăranilor români, aflați la marginea comunei: „O cetate încercuită de o oștire
desculță”265. De acum, pe Titu „îl gâdila un râs de mulțumire”, încrederea în sine îi cam alungase
zbuciumările sufletești și gândurile negre, iar când a fost invitat la masă, într-o dicuție cu notarul Friedman
asupra românilor, este acuzat de șovinism. Într-adevăr, acum Titu răspundea numai în românește la
întrebările fiului notarului, „simțind ură împotriva stăpânitorilor legali ai țării”.266 Titu ritica, din ce în ce
mai îndârjit, strădania ungurilor „de a ucide prin deznaționalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de
suferințe și de vitejie”.267 Promițând că-i va trimite o carte imediat ce va trece granița în România, Titu
încheie mândru această dispută, făcând aple la sentimentele adevărate și împrietenindu-se cu preotul român,
un bătrân „cu hainele murdare, cu barba neîngrijită și cu niște ochi blânzi ca de apostol”268, căruia îi va cere
iertare că nu venise până acum pe la biserică.
În același timp, zvonul și apoi știrea că Ion nu vrea să o ia pe Ana de nevastă, cu toate că acesta
niciodată nu a confirmat și nii nu a tăgăduit acest lucru, este răspândit în tot satul de către Zenobia. Se
zvonea că acesta nu ar lua-o fără zestre, alții aformau că ar fi doar o răzbunare a lui Ion pe Vasile Baciu,
pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie. Chiar și în casa lui Herdelea, unde Ion era văzut ca un flăcu harnic, fetele
învățătorului îl blestemau pe Ion, iar dăscălița îl suduia de pe cerdac ori decâte ori îl vedea: „Să vă fie rușine
obrazului”.269 Chiar și învățătorul se arăta indignat de fapta lui Ion, și chiar dacă era „un sentimental fără
seamăn”, de data aceasta nu putea să-și explice cum Ion „înnebunise”, „tăcea” și „rânjea ca un câine tubat”:
„- Nii n-am mai văzut așa blestemăție. [...] Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat în temniță, să mai
treacă buiecia”.270 Dealtfel, Ion chiar trăia „într-o turbare atât de ciudată” că aproape nici el nu-și dădea
seama ce mai voia. Toată lumea îl dușmănea și totuși se simțea „mai fericit ca totdeauna”: „Aci era de o
veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieșea în cale, aci se înfuria și suduia din senin, căutând oricui ceartă și
bătaie”.271 Ajunse să vadă în oricine pomenea de Vasile Baciu sau de Ana să vadă în el un dușman. Ba, chiar
într-o duminică, în timpul sfintei liturghi, își bate crunt tatăl, pentru că-l sfătuise, foarte de departe să caute
să se înțeleagă cu Vasile Baciu că ar fi auzit el că acesta s-ar învoi să-și dea fata chiar cu o zestre frumoasă.
Ion avea uneori clipe în care se purta „ca un prostănac”, nedorind să mai muncească, alergând de colo până
colo, fără să-și vină în fire și să se așeze să vorbească lucruri serioase. Câteodată îi venea să izbunească, să
strige în gura mare că și-a împlinit gândul, că de acum poate avea „și pământ și de toate”, numai să vrea
dânsul, căci toate numai de voința lui atârnă: „Așteptarea de azi îi umplea ființa de o plăcere
nemaisimțită”.272 Dar, de acum vor începe și alte zbuciumări și necazuri și mai grele. Și, iată cum într-una
dintre zile, Ion este chemat la judecătoria din Armandia să dea explicație pentru jalba trimisă la minister.
Acesta va merge nepăsător, de vreme ce planul lui a izbutit și „fericirea e atât de aproape”, doar să întindă
mână și să o culeagă. Aici „un domn străin, gros și gras, cu ochelari negri cu fața plină și rotundă ca o
lună” îl întreabă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător. Acesta fără nicio ezitare afirmă că
263
264
265
266
267
268
269
270
271
272
60
Zaharia Herdelea este autorul și că Laura a scris-o, cu toate că după ce îl vede pe preotul Belciug și își
amintește de cele spuse de acesta, îi pare rău că îi făgăduise învățătorului de atâtea ori „că nu-l va vinde nici
în ruptul capului”.273 Prin urmare, bărbatul de la judecătorie afirmă că „plângerea lui e mincinoasă” și prin
urmare în loc de două săptămâni, acum poate fi închis pentru două luni și de ce nu, pentru mai mult timp. Cu
toate aestea, Ion are o înfățișare nepăsătoare și plină de tăcrere. Întors, aesta este întrebat de membrii familiei
învățătorului de ce nu vrea s-o ia pe Ana de nevastă, dojenindu-l pe acest „destrăbălat care nu mai are frică
nici de Dumnezeu și nici de oameni”.274 Ion, încă de la primele cuvinte ale învățătorului „se burzuluiește”,
„se înfurie” și fără niciun pic de rușine le vă răspunde: „ – Dar mai lăsați-mă în seama necuratului, că doar
eu nu-s copil și știu bine ce fac și cum trebuie să mă port!... Apoi zău, așa!... N-o iau, domnule învățător
pentru că n-am poftă s-o iau. Și drept să vă spun mi-i urâtă Ana a mama pădurii și nu mi-ar mai trebui, să
știu că badea Vasile mi-ar pune colea-n palmă tot hotarul Pripasului... Ce-s eu vinovat cu pântecele la
gură? Io-s vinovat? Ea-i de vină, că de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat... Că doar n-am rugat-o eu, păcatele
mele”.275 La cuvintele pline de venin ale lui Ion, dăscălița, cuprinsă de indignare, își pierde cumpătul, dar
înercând să-și păstreze demnitatea îi zie acestuia: „Nu ți-i rușine ție, măi văiete, să vorbești așa în fața
noastră, oameni cumsecade? Acestea-s vorbe de om zdravăn? Nici țiganii cei mai nemernici n-ar îndrăzni
să facă și să grăiască precum îndrăznești tu! Frumos îți stă, n-am ce zice... Noi te-am crezut mai de treabă și
mai așezat ca pe alții, dar văd că n-ai pereche în blestemății... Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de
câine nu faci până-i lumea sită de mătase... Foarte bine a zis...”.276 Herdelea, devine însă mai împăciuitor cu
el („Lasă-l dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr și nu știe e vorbește”), amintindu-i că de fiecare dată când a
scultat de el, i-a mers bine. Această blândețe a învățătorului „îl sugruma” pe Ion, fiindcă îl silea să se
rușineze. Dar nedorind să se dea învins, își aduce aminte de cele întâmplate la judecătorie și răbufnește
nervos: „ – Ce bine m-ai sfătuit, domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai în pace să stau
închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate doi ani!... Lasă că am aflat și noi cum
s-au întors lucrurile, că doar nu suntem tocmai așa de proști...”.277 Înfricoșat de îndrăzneala feciorului,
Herdelea acesta îi va răspunde răspicat: „Vasăzică, asta ți-e recunoștința, măi Ioane? [...] După ce m-ai
rugat o seară întreagă, și tu și ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiți că tot plângerea
mea te-as scăpat de temniță...”.278 Ion, mai cu înverșunare îi reproșa acestuia, că numai din vina lui are să
ajungă la răcoare: „- M-a scăpat, cum să nu mă scape... Zi mai bine că ți-ai bătut joc de neștiința mea cum
nici n-aș fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu d-voastră nu s-a purtat nimeni. Dar amu
nu-i nimic! Să fim sănătoși! De-amu oi știi și eu să mă feresc și să umblu după capul meu... Să dea
Dumnezeu noapte bună!”.279 Obrăznicia lui Ion o supără din cale afară pe dăscăliță făcându-l „bicisnic”.
Asemenea neuviință din partea unui sătean nu li s-a mai întâmplat niciodată și de unde? tocmai de la Ion care
acum dovedea atâta nercunoștință și lipsă de respect: „Fiindcă toți l-au iubit, auma toți îl ocărau la
întrecere”.280 Familia învățătorului îl privise întotdeauna „a pe un om al casei”, „mai isteț și mai spălat ca
ceilalți țărani”, ba mai mult, Herdelea se mândrea că l-a avut elev și-l lăuda pretutindeni. Ce-i drept și Ion,
până acum, „fusese veșnic săritor” și „nu se codea niciodată de la muncă”. În serile lungi de iarnă, îl chemau
pe la ei, ascultând sau spunând basme și jucând loton sau durac. Acesta se păstra întotdeauna cu multă bună-
cuviință. Însă acum, pentru întâia oară, „același Ion nu se ruținează să răcnească și să amenințe pe domnul
învățător!”.281 Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase, îi era tare teamă că Ion ar fi spus cine a
273
274
275
276
277
278
279
280
281
61
scris jalba la minister și că „nenorocirea e pe drum”: „Herdelea se frământă toată noaptea cu ochii deschiși,
speriați, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare...”.282
Pe de altă parte, preotul Belciug, „înnegrit” fiind în plângerea lui Ion, la fel ca judecătorul, fierbea
împotriva lui Ion care a cutezat să pârasă, dar mai cu seamă împotriva familiei învățătorului care făcuse
jalba: „plângerea aceasta constituie o calomnie prea îndrăzneață”.283 Belciug însuși, când a auzit că herdelea
ar fi autorul plângerii, se înroșește de mânie, afirmând că „Asta-i culmea ipocriziei. Pe de o parte îmi vine la
colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăște pe la judecăți! În sfârșit, bine că s-a
făcut lumină!”.284 De acum, era dovedit lucrul că învățătorul îi era dujam și prin urmare se credea îndreptățit
să se răzbune, tocmai când lumea îi va fi dragă: „Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu
deloc!”285. De acum, preotul avea convingerea că herdelea este marele vinovat și că Ion este doar „victima
intrigilor învățătorului”. De acum, preotul va înepe să-l compătimească pe Ion și să-i pară rău că a fost
nevoit să mărturisească împotriva „bietului” flăcău. Acum îl privea cu duioșie, gîndindu-se că s-a pripit
atunci când l-a dojenit în Biserică și că a greșit îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Acum vedea că
„dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion”.286 De aceea, el va încerca să-l împace cu Vasile Baciu și să
ajungă la o învoire omenească, să-l convingă pe acesta să-i dea zestrea cuvenită fetei: „Adevărat că Ana nu
era nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit, [...] dar e face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit
fata și e vinovată, dar pentru o greșeală nu poți să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus
vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă și zdrobită de bătaie”.287 Preotul deja face planul
împăcării, tocmai ca Herdelea să „îngălbenească de necaz”, când va afla că Ion al Glanetașului „își caută
popă ca adăpost sufletesc”. Preotul Belciug simțea și o altă „arsură a conștiinței sale”, căci el îl asmușise
odinioară pe Baciu „să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar...”.288 În sfârșit, preotul
nădăjduia că din această împăcare poate să folosească și la construirea bisericii celei noi cu o donație din
partea lui Vasile Baciu. De vreo zece ani tot aduna bani împreună cu Toma Bulbuc și Ștefan Hotnog și lua
taxe la nunți, botezuri și înmormântări.
Într-una dintre duminici, după slujbă, preotul puse pe primar să-i porunceasă lui Vasile baciu să vină
degrabă cu Ana la el acasă, iar pe una dintre străji o trimise la Ion să fie anunțat să vină împreună cu familia,
fără a li se spune pricina. Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puțin cam „cherchelit”, fiindcă se
grăbise să înghită „o jumătate de rachiu” înainte de sosirea primarului. Ana avea „ochii umflați și arși de
plâns” și încera zadarnic să-și asundă pântecele sfidător de rotund, stând în picioare, cu ochii-n pământ,
lângă ușă. Pentru a nu-i da vreme să răsufle, Belciug îl ia repede și-i spune că face rău „ de-și stâlcește fata”,
c-a ajuns de râsul lumii, ca un om aflat la nenorocire care începe să-și piardă judeata. Ana a greșit, dar orice
greșeală se poate îndrepta cu bunăvoință și nu prin încăpățânare, care este „mama tuturor relelor”. Baciu
privind la preot, „parcă i se mai înumie inima” și răspunse calm: „Da’ cum n-aș vrea eu, domnule părinte?
N-am încercat eu în toate chipurile? L-am și rugat, eu, om bătrân. Dar nu vrea nici măcar să mă asculte Nu
vrea și nu vrea. A batjocorit-o și amu ne freaă... Apoi ce să mai știu eu face? D-ta ești om sfânt și drept și
înțelept. Învață-mă d-ta și eu fac orice!”.289 În acest moment apar și membrii familiei Glanetașului:
„Glanetașul deschise ușa încet și cu respect și își puse îndată căciula jos lângă cuptor și dând bună ziua”.290
Și, cu toate că bănuiau pricina chemării lor, au rămas surprinși de prezența lui Vasile Baciu. La cuvintele
preotului („- Aud și nu cred că tu n-ai vrea să iai pe fata asta nenorocită, după cum vezi și reunoști că ești
vinovat și c-ar trebui să-ți îndeplinești datoria creștinească”), Alexandru Glanetașu „scărpinându-se în cap”
282
283
284
285
286
287
288
289
290
62
și cu ochii ațintiți asupra lui Vasile Baciu, îi zise: „Cum să nu vrea, domnule părinte, [...] el vrea”.291 De
acum Belciug aștepta să înceapă tocmeala, pentru a-i putea împăca. Bărbații stăteau însă „încurcați”,
Zenobia își dădea ochii peste cap, fiind pătrunsă de seriozitatea momentului, în timp ce Ana, „topită de
rușine”, plângea înăbușit, căutând să se facă cât mai mică și să-și acopere cu mâinile pântele. Numai tic-tacul
ceasornicului se auzea. Dintr-o dată, Vasile Baciu zise: „- Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte... Eu îi
dau fata... Uite-o! Să și-o ia și să fie sănătoși! [...] Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne
tot ce am agonist, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume... Cât trăiesc nu vreau să rămân pe drumuri
și s-ajung la bătrânețe să cer de pomană”.292 Vorbele acestea deschise subiectul din „amorțeala așteptării”.
Reacția lui Ion este una cât se poate de clară că acesta nu o voia pe Ana, ci voia pământurile lui Vasile Baciu:
„D-apoi cu fata e să fac eu, bade Vasile? [...] Spune-mi d-ta, e să fac? Am eu avere a d-ta, am eu pământ?...
ori d-ta vrei să ne băgăm sluji ca să nu pierim de foame?”.293 Frustrarea lui Ion se revarsă acum și asupra
părinților care și-au vândut pământurile. Baciu refuză inițial să le dea zestre: „- Cât trăiesc eu, nu dau
nimi!... Asta s-o știi dinainte! Niciun creițar și nicio palmă de loc! Mai bine o omor și o îngrop; cel puțin să
știu c-am omorât-o eu, pentru că nu și-a ținut cinstea și nu m-a ascultat pe mine... Așa! Uite-așa! [...] Dac-
ai socotit să-ți bați joc de fată ca să-mi smulgi moșia, apoi rău te-ai socotit, că nu ți-ai găsit omul... Nu, nu
băiete!... Hm... Știu că ți-ar plăcea... Dar eu... hm..., lasă pe mine... Nu, nu, Ioane, să mă ferească
Dumnezeu și Maica Precista!”.294 După vreo trei easuri de vorbărie, aceștia consimiseră că ar fi bine, ca
vasile Baiu să le dea „cinci locuri și o pereche de boi”, dar pământurile să fie trecute pe numele Anei., dar
Ion ținea morțiș a toată moșia să o numească pe numele lor. Ciorovăiala nu înceată nici acasă, în timp ce Ana
era zorită, „tremura și se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion”, înfricoșată că se cor despărți fără a i se
hotărî soarta și de a i se curma suferințele. Vasile Baciu, se simțea din ce în ce „mai gâtuit”, „pleznea de
mânie” și dorind să se mai răcorească, o mai bate încă o dată pe săraca Ana. Lui Vasile Baciu, „îi fierbea
reierii” căutând cum să o scape din „mâna calicului”, din „ghearele hoțului”. Ion, în schimb, era „vesel și
mulțumit”, era sigur că până la urmă Vasile Baciu are să-i dea tot, „și-și făcea crue mereu mulțumit”.295 A
doua zi cutreieră toate hotarele pământului lui Vasile Baciu, simțindu-se biruitor. Seara se întâlnes din nou
pentru a se termina tocmeala.Acum însă va participa pe lângă Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu și
soacra primarului, „o babă specialistă la pețituri și tocmeli”, Firoana și nevasta dascălului simion Butunoiu.
Ana îndulcise o cupă de rachiu, pentru că „băutura dezleagă limbile și îmblânzește inimile”.296 După lungi
discuții, aceștia se despăriseră cu hotărârea să nu mai reînceapă tocmeala. Însă după câteva zile, după ce
intraseră în postul mare, Vasile Baciu cade la pace cu Ion, îi promite că-i da zestre Anei toate pământurile și
amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Ana se va muta la
Glanetașu, ămpreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu un vițel, o scroafă cu șapte purcei, un ar nou și
altele mai mărunte, dar apoi, se duseră la notar, în aceeași zi pentru înștiințările legale și pe urmă la preot „să
facă strigările de cuviință”, în așa fel încât nunta să aibă loc în chiar a doua duminică după Paște, în
Duminica Tomii, exact atunci când va avea loc și nunta Laurei cu Pintea. 297 Din ziua aceea, Vasile baciu trăia
într-o zbuciumare continuă de parcă el ar fi fost mirele, și nu mai dădea pe la Avrum, dar „bea mai mult ca
de obicei acasă”.
În celălalt plan narativ, Titu Herdelea, după întâmplările relatate în secvența anterioară, „se simțea
un alt om, mai luminat, mai curat”.298 Se gândea mai mult la viața lui de până atunci și „o găsesște stearpă și
rușinoasă”: „Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic”.299 Își dăduse seama că până
atunci umblase prin lume „cu ochii închiși”: „Ce folos că mâzgăli se poezii, când sufletul lui fusese înțelenit
291
292
293
294
295
296
297
298
299
63
de nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână, împuindu-și mintea cu gândurile altora, dacă nu
căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața
ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născociri
romantie?”.300 Pornind de la aceste întrebări și dorindu-și un răspuns, Titu va ajunge la concluzia că
„menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile,
să fiu sprijinul lui!”.301 De aceea, nu peste mult timp, acesta, făcându-și numeroase planuri de viitor în
călăuzirea poporului român „spre lupta de dezrobire”, când „rătăcitor din sat în sat mângâind jelaniile
oamenilor năpăstuiți”, își zugrăvea în minte „chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui” și în
dese rânduri se visa în fundul unei temnițe, „legat în lanțuri, dar tottuși fericit în inimă”.302 Și cum toată
cancelaria scria în ungurește hârtiile oficiale, de o dată îl cuprinse „scârba de slujba pe care o făcea”. Îi era
rușine, că o bună parte de timp, el vorbea ungurește cu Roza Lang și că iubise pătimește o unguroaică. Acum
el n-o mai dorea cu atâta înverșunare. Ba mai mult, notarul Friedman îi devenise indiferent., pentru că din
„șovinist” și „agitator” nu-l scotea. Aștepta cu nerăbdare să învingă „paradisul românesc” și-i găsea
criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să ănfrunte opreliștile guvernului unguresc și să-i învețe
pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate. Titu suferea de fiecare dată când auzea povestirile sforăitoare ale
notarului, care „nu obosea zugrăvindu-i pe țăranii români storși de sărăcie alături de boierii ce nu-și cunos
numărul moșiilor din Țara Românească”.303 Satele prezentate de notar sunt „mizerabile” ca niște colonii de
robi alături de orașele „otrăvite de lux și desfrâu”.304 Acestea erau conduse de acei „clăcași” ce se zvârcoleau
în beznă, de „surtucari” cărora le era rușine să vorbrească românește și se făleau „sporovăind franțuzește”,
de „ciocoi spilcuiți” care nu cunosc nici Dumnezeu și nici lege. 305 Ba mai mult când tu le zici frate, ei îți zic
ție „boanghină”! Și, firește, Titu, stăpânit de duhul patriotismului și pornit împotriva supririi austor-ungare,
el își închipuia tocmai contrariul vorbelor notarului și își zicea că locul lui nu este aici, „într-un cuib
unguresc” și mai ales să-și îndeplinească o slujbă nenorocită de asuprire a românilor, îndreptată tocmai
împotriva celor săraci și năpăsttuiți. Și cum, discuțiile contradictorii nu încetau, aproape de Paști, în joia
mare, când Titu refuză să adune taxele și impozitele românilor, ci numai pe cele ale ungurilor, este dat afară
de la serviciu, primind patruzeci și cinci de coroane și dus în Armandia de unde îl și preluase. Titu avea însă
conștiința împăcată, curată însoțită de un zâmbet modest și demnitate.306
În același timp petrecut de Titu în Gargalău, Macedon Cercetașu aduce învățătorului Herdelea
vestea că preotul Belciug îi poartă sâmbetele și încearcă să-l momescă pe Ion ca să-i facă sânge rău: „Va să
zică popa l-a ademenit să mă trădeze... Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu
un țăran împotriva mea...”.307 Obrăznicia lui Ion atrase după sine și primejdia anchetei în urma jalbei făcută
de acesta. Și cu toate că ancheta trecuse, constatându-se imparțialitatea judeătorului, învățătorul se aștepta la
orice: „Cuziozitatea îl ațâța, iar frica îl oprea”.308 Și, iată cum notarul Stoessel din Jidovița îi dă o citație
sosită de vreo trei zile și pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă. Era vorba de o nouă complicație:
învățătorul era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistrița de la care cumpărase în
urmă cu trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane, pe care de trei luni el nu le mai
plătise, după ce vreo doi ani laura plătise lună de lună. Atunci se gândi să ascundă itația și nici să
pomenească de judecată, tocmai spre a evita certurile, lacrimile și blestemele și spaima familiei. Termenul
judecîții era însă înainte de Paște. În preziua judecății, iată că se ivește și Titu acasă, zâmbitor, aducând și
poșta din Jidovița împreună cu cu o circulară prin care Herdelea era înștiințat că inspectorul Cernatony, ieșit
la pensie, este înlocuit cu Horvat, un ungur e nu se putea înțelege nicidecum cu el. Titu, începe și le
300
301
302
303
304
305
306
307
308
64
povestește ce luptă eroică a dus în Gagalău pentru apărarea ideilor naționaliste. Dăscălița îi va lăuda faptul că
nu a mai stat în „serviciul unui renegat nesimțitor”. Învățătorul înțelegea numai atât că fiul a fost concediat și
că iar a rămas fără pâine, ceea ce însemna o greutate în plus pe capul lui încărunțit. Mai dureroasă era însă
înlocuirea lui Cernatony cu Horvat, pentru că era un orizont de aminințare a întregii lui cariere dăscălești.
Horvat era „un ungur furios” care și până acum a încercat să-i facă zile fripte, era veșnic nemulțumit „că
copiii din Pripas nu vorbesc ungurește”.309 De acum grijile au început să-i de târcoale ca niște „stafii
mânioase”. În ziua judecății, acesta se pornește spre Armandia, nu cu gândul de a merge la proces, ci pentru
a se mai informa de ceea ce se mai vorbește despre el. Titu îl însoțește până în Jidovița și negăsind-o pe
Roza, va veni și el, nu peste puțin timp în Armandia, cu gândul de a trece pe la Lucreția Dragu, ce-l primi cu
multă răceală, fiindcă aceasta era deja într-o relație serioasă cu profesorul Oprea. Învățătorul după niște
opriri pe la Banca Someșana, pe la doctorul Filipoiu, ce avea să fie nașul Laurei, se așează la o berărie,
singur cu o sticlă de bere în față, posomorât și tare îngrijorat. Și cum primjedia ungurească nu se lasă mult
așteptată, pe când se afla acolo cu Titu la masă, iată că intră în berărie chiar judecătorul, care după o privire
indiferentă față de acesta, se așează față în față cu învățătorul. Nedând seama la cuvintele pline de patriotism
ale lui Titu („- Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mai mari ale neamului? Nu e
român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obștești”)310, învățătorul zâmbește trist.
Judecătorul nu era singur, era însoțit de un avocat ungur din Bistrița, reprezentantul casei Bernstein. După o
scurtă petrecere a judecătorului în berărie, acesta se ridică și îi pune o mînă pe umăr lui Herdelea și îi zice
dojenitor: „Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot! [...] Din capul locului am bănuit că numai
opera d-tale poate să fie... Ei, auma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea... Firește, nu face nimic. Eu te
onoram cu prietenia mea, pe când d-ta ma calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A,
desigur, nu face nimic... Dar nu înțeleg de ce ai fost laș, și m-ai mințit când te-am întrebat deunăzi? Atât
curaj puteai să ai și d-ta!. [...] Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului... Sper că nu
te aștepți să fii cruțat, cum nici d-ta nu m-ai cruțat pe mine!”.311 Iar, în timp ce Titu asculta și vedea
„umilința și groaza tatălui” ce simțea „o moliciune mare în tot corpul”, avocatul ungur, Landvay, cu o figură
nepăsătoare îi propune o învoială: „Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită,
deși sentința o am în geantă totuși îți propun să... [să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație, la
care se va prezenta doar el, avocatul, va cimpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează
Herdelea, fără a ridica nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu
cheltuielile de proes și de licitație]”. 312 Licitația a fost stabilită chiar în joia de după Paște, cu 3 zile înainte de
nunta Laurei cu Pintea. Ajunși acasă și ocărându-l din nou pe Ion, pe care îl făcuse „o canalie”, Titu începea
să-și admire tatăl, văzând în el „un martir al iubirii pentru țăranul român”: „Trebuie să fii mândru că suferi
fiindcă ai apărat pe un român hiar dacă românul s-a întâmplat să fie și mișel... E o faptă superbă!”.313 Însă,
în mintea învățătorului se perindau rând pe rând două cuvinte ce nu-i dădeau pace: „calomnie” și „tribunal”.
Dăscălița și fetele auzind de sehestru și de licitația de dinaintea nunții Laurei „se așternură pe bocete și
vaiete”, nenorocirea aceasta fiind privită tomai ca un prilej de a-i distruge norocul Laurei. Ele nici nu mai
voiau să lucreze la trusou și la cearceaful de plapomă. Și cum o nenorocire nu venea singură, învățătorul se
aștepta și la vizita inspectorului Horvat și de aceea se pregătea necontenit pentru aceasta. Și, într-adevăr, în
ultima zi, înainte de vacanta de Paște se oprește o caleașcă falnică în fața școlii, din are coborâse inspectorul
horvat. Acesta, după ce stătu vreo două ore, cercetând tot, și ascultând pe toții copiii, „încurcându-i numai
pe ungurește” îl dojenește pe Herdelea, „recomandându-i” să se ocupe mai bine de ei să nu intre la vreo
supărare. Învățătorul deja se gândea că mai are cinci ani până la pensie. Seara, după cină, în timp ce tot
discutau despre inspectorul Horvat, se pomenesc cu Ion, ce era privit acum „ca el mai netrebnic om din sat”:
„Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după ticăloțiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăznești să ne
309
310
311
312
313
65
treci pragul! [...] Greșala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de
treizeci de ani!”.314 Ion, însă venise mai fericit a niciodată la Herdelea („Că azi sunt și eu fericit, domnule
învățător! Amu am pământ, am de toate... Amu numai sănătate să-mi dea Domnul”)315, dorind să ceară ca
învățătorul să-i fie naș. Herdelea, după e se codi, gândindu-se că nășitul înseamnă o cheltuială în plus, și
asigurat de Ion că nu are nevoie de nimic, acceptă nășia, totuși mustrându-l încă o dată pe acesta pentru
nelegiuirile și necazurile aduse acestuia: „Bine, Ioane, bine... S-o facem și pe asta, că multe am mai făcut noi
pentru tine și de puțină recunoștiință am avut parte... Dar poate de aci încolo să fim mai norocoși”.316 Ion
era cuprins acum de „o adevărată beție de fericire și de încredere”, era „atât de plin de sine” încât își plănuia
cum să muncească mai bine pământurile, cum să lăzuiască un petec de pădure și „habar nu mai avea nici de
Vasile Baciu și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre”.317 În schimb, Ana nu se gândea decât la
dânsul, uitase rușinea și bătăile și nu știa nici de planurile și nici de vicleșugurile lui Ion. Sufletul ei dornic
de iubire „aștepta împlinirea visului ca o mântuire” și „gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare
plăcută ca și în nopțile pline de odinioară”.318
După o scurtă perioadă de timp, Titu iar pățea ca odinioară: umbla după Roza Lang, dar nu o putea
întâlni. Acum însă avea o emoție stranie, care-l făcea să nu se mai prăpădească de dorul ei. A doua zi, după
vizita inspectorului Horvat, titu merge în Jidovița și o găsește pe Roza singură, plângând, „într-un halat
murdar de stambă” și cu părul vâlvoi, ceea ce îl făcu pe Titu să se simtă chiar vinovat că a putut iubi o
femeie așa de urâtă. Imediat află și motivul pentru are se socotea cea mai nenoricită ființă din lume: după
inpescția lui Horvat, Lang ce chefuise toată noaptea și mirosind a băutură a fost suspendat din învățământ, și
acum au rămas amândoi pe drumuri. Acum, ea-l prețuia mai mult ca oricând pe Lang, situație inedită pentru
Titu pentru a afirma că acum „a murit o femeie”, s-a stins o iubire în sufletul lui: „N-am iubit-o și nu m-a
iubit, și cu toate acestea ne-am strâns în brațe, ne-am jurat credință, ne-am mințit... Ridicol! Ridicol!
Ridicol!”.319 Situația în are se afla i se părea mai mult plictisitoare decât tristă. Lang venise acasă beat și
„zâmbea ca un filozof care a găsit taina fericirii”. Și cu toate că amândoi, îl considerau pe Horvat „un hoț, o
canalie și un mizerabil”, doar Titu avea o stare de indiferență, în timp ce Lang afirma: „Trăiască victimele,
jos călăii”.320 Povestindu-le acest lucru membrilor familiei Herdelea, învățătorul se temea și mai tare, iar
dăscălița ponegrea și blestema fără pereche atât pe Horvat, cât și pe Roza Lang e se încurcase cu
„practicantul notarului”.
În ziua, când avocatul Lenday a venit să pună sechestru, fetele și doamna Herdelea, ca să nu fie
obligate a vedea o asemenea umilință, au pleat în Armandia, la domna Filipoiu să se sfătuiască asupra
ultimelor detalii asupra nunții. Seara, Laura îmbracă pentru ultima data rochia de mireasă înainte de nuntă.
Casa mirosea a nou. George Pintea, are venise cu trei zile înainte în Armandia, stătea de dimineața până
seara în casa acestora, vorbind necunotenit „cu o plăere amestecată cu groază de ceremonie” cu Laura.
Ghighiîncă nu înțelegea cum „o fată atât de frumoasă și rară” precum Laura se mărită cu Pintea, care nici
măcar nu știe să danseze ca lumea.321
În ajunul nunții, accentul cade pe cadourile de nuntă primite de la George: „un inel cu un briliant
împresurat cu rubine a niște vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante și un colan de platină
cu o criuciuliță de aur având la fiecare capăt câte-o steluță de smaragd”.322 În dimineața cununiei, membrii
familiei își dăruiesc unul altuia câte un obiect: Herdelea oferi tinerilor „din partea bătrânilor” un serviciu de
afea cu lapte, modest și frumos; Titu dăuiește lui George o tabaheră de piele de crocodil cumpărată din banii
lui, în timp ce Ghighi, neavând nimic de dăruit se puse pe plâns. Cununia civilă are loc la Jidovita, în fața
314
315
316
317
318
319
320
321
322
66
notarului Stoessel, ce primește pe distinții nuntași cu toate onorurile, la sfârșind urândule fericire. Cununia
religioasă se va ține duminică la biserica din Armandia unde sunt prezenți șase preoți împreună cu
protopopul și preotul Belciug și cântă corul studenților. Nunta este serbată la berăria Rahova, împodobită
feeric și unde se adunase toată „domnimea din Armandia și din împrejurimi”.323 După nuntă, mirii petrec o
săptămână de miere la parohia lui George. La această nuntă participă numai cei ce sunt invitați și se fac
schimb de verighete. În marșul nupțial, aceștia îți iau rămas bun după un tipic bine înrădăcinat: Doamna
Herdelea o îmbrățișează lung pe Laura, Ghighi, o sărută acum fără bocete, deși „tremura de durere”,
Herdelea și Titu își ia rămas bun de la fată, apoi familia Pintea de la Luara, apoi familia Herdelea de la
George, apoi George de la părinții și frații lui. Această ruptură de vatra satului, de vtra familiei, „îi topea
inima” Laurei ce căzuse într-o „tristețe nelămurită” privind către satul natal, către casa unde s-a născut și și-
a petrecut copilăria și adolescența: „Vedea cum rămân în urmă rîpele, livezile, lanurile, pădurile, dealurile
care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi și pe care îi părăsește acum poate pentru
totdeauna”.324 George i se părea acum „mai străin ca niciodată”. După ce își luă rămas bun și de la casa
părintească, și de la Hector, câinele ei credincios și prinsă de mijloc de Pintea, simți protecție, blândețe și
alinare în singurătatea aceasta e o înconjura în șoaptele pline de iubire mărturisite unul altuia.
Nunta dintre Ion și Ana ține trei zile, începe într-o sâmbătă, în fruntea alaiului fiind călăreții ce
pocneau din pistoale, urmați de lăutari și de o primă căruță în care se aflau mirii și domnișoarele de onoare.
Apoi urmează o brișcă cu nașii și socrii, „având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări”, iar după aceasta
într-o altă căruță se află părinții mirilor, în mijlocul cărora Zenobia era „cea mai zgomotoasă”.325 Iar după
aceștia urmau flăcăii și fetele ce chiuiau și se zbenguiau. De abia aum, Ion își dăduse seama că „împreună cu
pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea”.326 Și deși i se
părea „o străină” și nu-i venea să creadă că în pântecele ei, îi poartă copilul, Ion „o privea și se mira c-a
putut el săruta și îmbrăția fata aceasta uscată cu ochii pierduți în ap de plâns, cu obrajii îngălbejiți, cu pete
cenușii, și care împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă”.327 În același timp, o vedea pe Florica, pe
care Ana a ales-o domnișoară de onoare alături de Margareta lui Cosma Ciocănaș, „aprinsă-n obraji, cu
buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea ei o
veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă”.328 Lui Ion îi era rușine acum că se însoară cu
alta și de rușine „bufnea în râs”. Privirea lui stăruitoare o zăpăea pe fată și se ferea să îl privească și să
vorbească cu dânsul.
Cununia civilă are loc în Jidovița și este pe ungurește. Notarul însuși afirmă că „sau am grăbit, dar
nu face nimic, să fie cu noroc”, spre indignarea și mai mare a lui Ion, ce râdea cu poftă, părându-i-se că
notarul face aluzie la „urâțenia fetei”,329 după care se uită repede la Floria ce stătea cu ochii în pământ. În
acel moment, Ion se gândea pentru prima dată că „ce-ar fi daă aș lua pe Florica și aș fugi cu ea în lume, să
scap de urâțenia asta”.330 Dar în același timp, îi veniră în minte pământurile și adaogă în sinea lui: „Și să
rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să mă trăznească Dumnezeu din senin?”.331 După aceasta, se
merge la biserică, acolo unde i se pare că și preotul Belciug se uită batjocoritor la Ana, ceea ce „iar îi răscoli
în inimă dragostea pentru Florica”.332 Ospățul se va ține la socrul mic. Iar după urările și chiuiturile
nuntașilor, în timp ce Vasile Baciu era cel dintâi care se îmbăta alături de Zenobia, în timp ce starostele
munților, Macedon cercetașu vorbea numai în versuri, așa cum îi stă bine unui staroste isteț, iar lăutarii
alungau oboseala cu rachiu, iar bucătăreasa, mama Floricăi, se lăuda cu mâncarea făcută, iar nașii cioneau
323
324
325
326
327
328
329
330
331
332
67
cuviincios câte un pahar în sănătatea mirilor, pe la miezul nopții, după obicei, „urma să joace pe bani
mireasa” cu fiecare invitat. Și cum ea nu putea juca datorită sarcinii și ședea pe laviță, rușinată și chiar
geloasă că a luat-o la joc chiar pe Florica, Herdelea era primul ce trebuia să deschidă jocul și dăruiește
mirilor douăzeci de oroane. Și după ce înepe o Someșană cam piperată, Ion ajuns din nou să joace cu Florica
într-un colț mai întunecat, o strânge la piept și, înhipuindu-și că este mireasa lui, îi va zice: „- Numai tu mi-
ești dragă pe lume, Florică, auzi tu?... Auzi?”.333 Cuvintele acestea o făcu pe Ana să tresară ca „mușcată de
viperă”. Ea simte cum „nădejdiile ei de fericire se rispiesc și că ea se prăvale furtnuos în aceeași viață
nenorocită”.334 Și în timp e ea își plângea norocul, Ion intuind despre ce este vorba, apăsa și mai mult cuțitul
în rană: „Amu ce mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare...”.335 În schimb, pe Ion însă îl interesa
laomcâți bani s-au strâns de la nuntă: „Oare cât s-o fi strâns?”. În a treia zi, ospățul se ține la socrul cel
mare, Ana sosind la el cu lada de zestre, urmată „de un amar de vite și galițe că de abia mai încăpeau în
ograda Glanetașului”.336 Vasile Baciu era aum vesel ca și când „ar fi scăpat de o grije mare”, dar tot se uita
batjocoritot la Ion, „care se umfla în pene, simțindu-se biruitor”.337
PARTEA A DOUA: „GLASUL IUBIRII”
7. Capitolul al VII-lea: „Vasile”
De când se măritase Laura cu Pintea, casa învățătorului Herdelea „părea pustie”. Dăscălița și Ghighi
lăcrimau de fiecare dată când se aducea vorba de ea. În acest timp sosește și scrisoarea recomandată de la
avocatul Lendway care aducea vestea datei licitației de care avea groază d-na herdelea, oricât se străduia Titu
să-i explice că este „doar o formalitate”. Vestea aceasta îl făcu pe învățător să-i povestească cele întâmplate
și preotului Belciug, care cu toate că „se miră” și „îl compătimi”, avea în privirea lui „o pâlpâire stranie în
ochi” spunând că va veni și el la licitație „să-i dea o mână de ajutor”.338 Auzind despre aceasta, dăscălița va
rămâne neclintită în antipatia ei față de „Pămătuful viclean”, presimțind că acesta nu are intenții bune. Și așa
a și fost. În Vinerea fixată, după o întârziere, avocatul sosește aproape concomitent cu preotul Belciug, care
după spusele dăscăliței „umbla după vreo potlogărie”. Spre a evita încrâncenările ei, învățătorul se așază cu
Belciug în pridvor la taifas, în timp ce peste drum „Hristosul de tinichea stătea încremenit pe cruce, cu ochii
plecați, ca și când ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii
firei redeșteptate”.339 În această vreme, în care doamna Herdelea și Ghighi îl ocărau și-l blestemau pe popă în
salon, Titu plecase în Armandia să ia un avans pe leafa învățătorului, deoarece rămaseră fără niciun ban în
casă. Avocatul sosește „reverențios” împreună cu un copist bătrân, aducând numeroase complimente
dăscăliței pe ungurește, aceasta neînțelegând mai nimic. La un moment dat, lui Belciug i se părea, că în
vâltoarea vorbirii sale, avoatul avea intenția de „a-l lovi” și pe dânsul, știindu-se un naționalist convins: „Noi
aici suntem o națiune băștinașă despuiată de drepturi și împovărată numai de datorii...”.340 Din mobila
împricinată, Beliug zâmbind blajin, dar și speriat de privirile dușmănoase ale dăscăliței, și dându-se drept
„un prieten aflat la nevoie”, acesta va licita și va câștiga licitația, urmând ca în ziua următoare să-și ia
333
334
335
336
337
338
339
340
68
bunurile, spre marea indignare a doamnei Herdelea: „Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu
încotro, că tocmai imi lipsea o masă ca asta!”.341 Ieșind în uliță, ochii acestuia „se întâlniră cu chipul lui
Hristos pe cruce, care acuma se zvârcolea plângător”. Belciug se va închina de trei ori și măsurându-și cu
privirea pașii, pleacă spre casă „cu o mulțumire adâncă în suflet că în sfârșit a putut da o lecție bună și
meritată Herdelenilor...”.342 A doua zi, când preotul vine să-și ridice masa de nuc, este apostrofat și blestemat
de doamna Herdelea, făcându-l „pămătuf”, „hoț” și „fără pic de omenie”. Calomnia aceasta nu va rămâne
neamendată însă de preotul Belciug, care va iniția hiar un proces împotriva doamnei Herdelea.
În celălalt fir al acțiunii, de două săptămâni după nuntă, „mulțumirea stăpânește trufașă” în inima lui Ion.
Se simțea omul cel mai fericit din lume și se gândea ce să cumpere cu banii obșinuți de la nuntă: poate un
pământ bun sau un juncan să se ajute cu el la treburile gospodărești. Era primăvară și „toată firea se
îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruința lui”.343 Ion ieșea în dese rânduri în
hotar „să-și desfete sufletul în priveliștea pământurilor lui”: „I se umflau nările sorbind aburii primăverii și
privea brazdele lucitoare cu dragoste pătimașă, mormăind mândru de mulțumire: - Acum avem și noi
pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc”.344 Cu toate acestea, nu se grăbea cu aratul și cu
semănatul de primăvară, dorind înainte să facă hârtiile de ăntabulare pe numele lui, cum se învoiseră cu
Vasile Baciu. Ana, în tot acest timp „era mulțumită că poate trăi lângă omul iubit și numai nălucirea
îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească
temerea”.345 Văzând-o „plecată și supusă”, Ion se mira cum poate fi așa și „i se părea din ce în ce mai
urâtă”. Ba mai mult, acesta simțea „o răceală alături de ea” în ciuda șoaptelor ei drăgăstoase care-l supărau
și de „respirația ei obosită de femeie însărcinată”. Totuși, el conștientiza ă numai „printr-însa s-a putut
ridica din sărăcie”.346 O dată sosiți la Vasile Baciu, aceștia au fost primiți cu nepăsare, parcă intuind de ce au
venit la el. Cu o privire „vicleană și batjocoritoare”, Vasile Baciu îi va spune că până la moartea lui nu-i va
nimic: „Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală
pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi conci locuri care-ți plac, și bagi
plugul în ele chiar de mâine dacă vrei. Luați-le, munciți-le, sunt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă
să rămână pe numele meu, că nu cer de mâncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ao fălit
tu că ai să mă scoți pe mine... Alege-le! Cinci!... Am trei holde cu grâu la toamnă. Poți să le alegi semănate
gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție... Cinci! Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a
măritat ca o țigancă...”.347 Cuvintele lui Vasile Baciu îl zdruncină din temelie pe Ion, ce de-abia putea să-și
stăpânească furia. Vicleșugul lui Vasile Baciu îi căzuse pe neașteptate, iar Ion, parcă încă netrezit la realitate
se va culca tăcut ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dimineața, însă, privind la delnițele de pământ și
amintindu-și de spusele lui Vasile Baciu, ușor, ușor îi pătrunde în suflet „un fior de groază” că tot planul lui a
fost zadarnic, de vreme ce a rămas fără pământ. Era stăpânit deodedată de „frică”, de „mânie”, de
„nedumerire” și chiar de „deznădejde”. Îi părea rău că s-a cununat înainte de-a vedea hârtiile date la cărțile
funduare. Apăsat de „sărăcie și necaz”, și văzând-o pe scoacră cum ocărăște și-și blesteamă nora, în sufletul
lui Ion, „pătrunse o fâșie luminoasă de lumină: prin Ana trebuie să-și îndrepte greșala”.348 Și cum, pentru
prima data îi lua apărarea, Ana se uita la bărbatul ei „cu o dragoste de câine huiduit”, în timp e ochii ei se
umple repede de lacrimi, simțindu-se ea însăși vinovată față de dânsul fiindcă l-a bănuit cu Florica. Seara,
amândoi au ajuns la concluzia, că Ana trebuie să meargă la Vasile Baciu și să-și ceară zestrea ce i se cuvine.
Femeia se simțea „măgulită” de încrederea lui și îi va promite că nu se va întoare cu mâna goală. Numai că
nu se va întâmpla așa: Ana este bătută din nou de tată, bănuind-o că s-a aliat cu Ion să-i fure averea. Întoarsă
acasă, Ion o privea „cu ochii goi și reci”, iar în mintea lui speriată „striga nenorocirea” că Ana s-ar fi înțeles
341
342
343
344
345
346
347
348
69
cu tatăl ei și dorea să-l înșele, motiv pentru care și el o va bate: „ridică mâna și o lovi greu peste obrazul
drept, și apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”.349 Ana era din ce în ce mai deznădăjduită: „- Și
tu mă zdrobești Ionică? Gemu dânsa. Nu ți-e milă nici ție de mine?”.350 În schimb, Ion „scuipă spre ea” și
simțindu-se răcorit, intrând în casă, în același timp ce de peste drum venea într-un suflet nevasta lui
Macedon încurajând-o: „- Taci draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o
Dumnezeu... taci mulcom, taci!”.351 Ana suspina și-n suflet începea să poarte doar „închipuirile ei de fericire
ce se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: „Doamne, ce ți-am
greșit de mă pedepsești așa de rău?”.352
În același timp, în sufletul lui Titu, Roza Lang lăsase „o dâră de tristețe” pe care încera s-o ascundă sau
chiar s-o alunge prin a-și adresa numeroase întrebări existențiale: „Ce sunt eu?... De e trăiesc? [...] Unde
merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?”.353 Toate acestea crează în mintea lui un mare haos, pentru că
„numai haosul aruncă la suprafață întrebări dureroase...”.354 Iubirea lui fusese ucisă de gelozie și mai ales
de înflăcărarea lui națională și umbla neontenit, ba prin Armandia, ba prin Jidovița să-și alunge din suflet
neliniștea. Câteva săptămâni se afundă chiar în citirea unor volume de știință, de teologie, de pedagogie
parcă evitate până atunci de el din biblioteca tatălui, căutând în ele „leaul unei boli neunoscute”. Ajunge însă
repede la concluzia ă ar fi bine să meargă acolo unde sufletul îi dictează, unde viața îl trimite. Se bucură de
această idee ca și cum ar fi găsit „piatra filozofală”, și zâmbește de „întristările” lui zbuciumate din trecut.
Acum el va scrie o poezie, ce i s-a părut cea mai frumoasă din tot ceea ce făcuse el până atunci și înepe din
nou să schimbe priviri amoroase cu „gâștele” de odinioară. Vorbea cu mult entuziasm de românii oropsiți și
de planurile lui mesianice, încercând să-l convingă și pe tatăl său să voteze cu avocatul Victor Grofșoru, care
după moartea lui Ion Ciocan, candida din partea românismului la funcția de deputat al cirumscripției
Armandia. Pe același post candida și bancherul Bela Bek, un șvab ungurizat din Budapesta ce era susținut și
de inspectorul Horvat, așa că învățătorul era pus într-o situație ingrată. În Armandia, Grofșoru desfășua o
activitate strașnică, secondat de toți intelectualii, care-și luase însărcinarea de agenți electorali, ca și Titu, ce
se dorea viu implicat în promovarea românismului în aceste ținuturi greu încercate de asupririle ungurești.
Lozinca lui electorală era că „dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc!”.355 Și cum
fără evrei nu puteau câștiga alegerile, Titu înepe să facă propagandă eletorală pro-Grofșoru în Jidovița, unde
era iubit de către toți evreii, în timp ce tatăl primește o telegramă de la inspectorul Horvat să-l susțină pe
Bela Beck. Acum, Titu, în discursurile sale va afirma că „înainte de a fi învățător, tata e român”.356 Preotul
Belciug, aflat și el printre fruntașii mișcării naționale, susținea candidatura lui Grofșoru, ce ce îl făcu pe Titu
să fie mai îndrăzneț și să-i spună tatălui că „aceasta este clipa când poate dovedi lumii întregi că este un
român adevărat”.357 Herdelea, în sufletul său „se bucura ca un copil”, dar se ferea să-și arate sentimentele,
de frică să nu-l pârască cineva și apoi să-și piardă serviciul. Titu devine revoltat: „- Cum! Pentru o leafă
mizerabilă ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?... Lașitatea asta ar însemna trădare națională”.358
Atunci, dăscălița începe să-și dojească propriul fiu, gândindu-se la binele familiei sale: „- Practicant de
notar nu-ți plae să fii, învățător nu-ți place, dar la mâncare te îmbulzești! Apoi așa-i ușor să ai fumuri! Mai
pune osul și tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămâi de râsul lumii”.359 După această discuție, în mintea
lui Titu i se perindă numeroase gânduri despre viața lui „alcătuită numai din umilințe, speranțe veșnic
spulberate, necazuri necurmate”, despre viața lui întreagă „care și-a bătut joc de dânsul”, o viață ce l-a pus
349
350
351
352
353
354
355
356
357
358
359
70
mereu să facă numeroase compromisuri, din pricina cărora niciodată nu și-a putut asculta „glasul sufletului”,
despre o viață care „i-a îngrămădit în inimă amărăciunea otrăvitoare” și „regretul unei veiți cheltuite într-o
trudă sisisfică”.360
Cu toate acestea, Titu îndemnat de ideile naționaliste, va susține candidatura lui Grofșoru, vorbind
întregii lumi despre „barbaria stăpânirii ungurești”, despre „datoria națională” și despre „limba
strămoșească”,361 în timp ce pe țărani îi interesa doar faptul că nu aveau pământ și că dările sunt prea mari.
Gândindu-se că „oportunitatea și lașitatea ucid avânturile” și că „jumătățile de idealuri” nu ajută la nimic,
acesta se va strădui zadarnic să-și convingă tatăl să-l susțină pe Grofșoru, fiindcă aesta primise citație de la
tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultraj. Aceeași citație o primește și Ion, în timp ce Titu se
gândea că „Ion ar fi fatalitatea lor”. În același timp, Titu se întâlnește cu preotul Belciug în Armandia care
intenționa să o de-a în judecată pe doamna Herdelea de calomnie. Doamna Herdelea, auzind acestea, îl face
„mămăligă nesărată” pe soțul ei și spune că preferă să plătească amendă, ba chiar să stea la pușcărie, decât
să rabde „mojiciile Pămătufului”.362 În ziua următoare, învățătorul primește două scrisori de inspectorul
Horvat, care-l invita colegial „să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvârșitului patriot,
Beck”.363 Titu, aflând intențiile tatălui, începea să-l acuze de „trădare” și „rușine”, în timp ce Herdelea
rămânea neclintit în hotărârea sa.
Or, în seara zilei când Ion o bătuse pentru prima dată pe Ana, apare ca musafir nepoftit și Dumitru
Moarcăș, o rudă îndepărată de-a Zenobiei, cerând adîpost până ce Dumnezeu se va milostivi și-l va lua din
lume. Acesta era „un moșneag trecut de șasezeci, pipernicit și prăpădit de să-l sufli din picioare. Nu mai
avea niciun dinte în gură și vorbea greu, scuipând în toate părțile”.364 Acesta fusese în tinerețe un bărbat
frumos, la care trăgeau toate fetele, dar în loc să se însoare și să se potoleasă, acesta zbura „a albina din
floare-n floare”, încât de multe ori scăpa de ciomăgelile oamenilor. El era căruțal, și într-una dintre
călătoriile sale, o ceată de țigani i-a ieșit în cale și i-au furat aii și l-au bătut de a zăcut vreo doi ani,
„rămânând beteag de picioare”. Boala i-a înghițit averea și rpmas numai cu căsuța și grădina, a venit lângă
el Paraschiva, o văduvă tânără ce-i purta de grijă cu gândul că-i va rămâne casa ei. Numai că acestabi-a
vândut-o lui Avrum, fără știrea Parachivei. Degeaba îi dăduse acesteia o sută de zloți că nu s-a mulțumit. Ea
era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii pe undeva sau la cineva și, de aceea, „s-a pus mai întâi cu
sudălmile, iar mai apoi cu bătaia”, până în momentul în care l-ar fi izgnot din casă. 365 În momentul sosirii
lui, Ion „îmbufnat”, se uita la el „numai cu ură” ca la „un nou mâncău, care-i ade în spinare din senin”. În
același timp, Herdelea îi imputa că e nerecunoscător și că prin „nepăsarea lui criminală” îi primejduiește
slujba și cinstea. Dar, cum de fiecare dată inima i se înduioșa, și aum învățătorul îi va chema la el pe
amândoi să-i împace și să reușească să-l înduplece pe Vasile Baciu să le dea eea ce le-a promis. Numai că
acesta nu reușește, ba mai mult Vasile și Ion se va lua la bătaie chiar în pridvorul casei învățătorului. Ana,
„topită de rușine și de spaimă” începe să se creadă „urzitoarea tuturor relelor”,366 iar când a ajuns aasă, Ion
privind-o mânios, o amenință cu cuțitul scos din șerpar: „- Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit
pe lumea cealaltă!... Și să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!... Hoață!... Hoți și tâlhari care
umblă să mă mai și batjocorească!”.367 Întorcându-se la Vasile Baiu, aceasta este primită cu aceeași ostilitate
de parcă numai ea ar fi de vină de această situație și, amenințată din nou cu bătaia („- Să nu vii la mine,
rapandulă, că-ți zdrobesc ciolanele!... Sărăntoc ți-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!... Uite-l! Uite-l ce
mândru-i!... Amu să-ți fie de cap! De cap! De cap! De cap!”),368 va rămâne în mijlocul drumului, „cu sufletul
360
361
362
363
364
365
366
367
368
71
crâmpoțit de înfricoșare”, nemaiștiind unde să meargă: „Acu unde să mă duc?”.369 Și cum sta ea, la mijlocul
drumului, „răspunsuri negre o pironeau pe loc, sleindu-i voința și ispitind-o să-și curme singură toate
suferințele, fiindcă viața ei este zadarnică”.370 Tot Floarea, nevasta lui Macedon îi va sări în ajutor, o va
adăposti peste noapte la ea acasă și o îmbărbătă, „lăcrimând de milă”. În noaptea aceea își dădu seama
întâia oară Ana de prăpastoa în care-și zvârcolește viața: „gândul morții se oborî în suflet ca o scăpare
fericită”.371 Moartea i se părea acum singura salvare „blândă și ademenitoare”, ca „un liman unde nu mai
sunt nici dureri și nici nădejdi...”.372 Numai copilul purtat în pântece, are bătea la ușile vieții o face să nu ia o
hotărâre pripită.
A doua zi, îi pare rău lui Ion de faptul că s-a făcut de răsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său în
casa învățătorului, și, deși era convins că Herdelea „s-a dat de partea dușmanilor”, trece drumul la Macedon
ercetașu, își ia nevasta acasă, dar fără să țină seama de povețele Floarei. În zilele următoare mergea în
Jidovița, se îmbăta și se întorcea și mai posomorât, iar după o săptămână „ploioasă și murdară”, care-l ținuse
mai mult prin casă, Ion, ieșind în ogradă, „soarbe lacom mirosul de verdeață, sălbatec și umed ce plutea în
văzduh”, în timp ce „creierii lui se umplură deodată de gânduri”. Dintr-o dată se pornește la casa preotul
Belciug, împins de încrederea ă tot el va reuși să-l ajute și să-ș convingă după cinci săptămâni de la nuntă pe
Vasile Baciu să cedeze. Numai ă aum Belciug, era mai preocupat mult ca niciodată de onstruirea bisericii din
sat și aștepta din mâna lor un ajutor financiar, ce întârzia să apară. Ion „se va spovedi prelung” cu „un glas
înfundat” cu ochii lăsați mereu în pământ. Preotul însă va reuși să-i deschidă o nouă cale de ata âmpotriva lui
Vasile Baciu: „- Știu eu ce să te sfătuiesc?... Greu... Prea greu... Numai un avocat te-ar putea lumina bine...
Dar cu răul și cu bătăile nu se împaă oamenii niciodată, asta-i decând lumea. Dumnezeu a lăsat
judecătorilor împărțirea dreptății pîmântești. [...] Numai atâta să știi: pumnul nu-i dreptate... Întreabă un
avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o întrepta el... Eu n-am nicio putere...”.373 Ion ajunse și el la ideea că
numai legea putea să hotărască și, de aceea, Ion, întorcându-se acasă, o trimite din nou pe Ana la tatăl ei,
spunându-i că nu mai are cu ce să țină și că dumnealui are destulă avere și că Dumnezeu vede din cer și
judecă. Ana pleacă spre casa părinteasă, convinsă fiind că Ion are dreptate, că toți au dreătate și că „numai ea
nu are niciun rost pe lume...”.374
8. Capitolul al VIII-lea: „COPILUL”
Cu cât alegerile de deputat se apropiau, învățătorul și Titu „se ciorovăiau” din ce în ce mai mult, „ca și cum
toate necazurile și toate primejdiile atârnau de izbânda românului sau a ungurului”.375 Bătrânul, care „purta
în suflet groaza procesului cu judecătorul”, credea din ce în ce mai mult că numai alegerea lui Bela Beck îl
va scăpa teafăr de amenințarea tot mai sumbră. Dăscălița, deși nu poate suferi neamul unguresc, rămâne
neclintită în părerea că, mai presus de orice trebuie să fie interesul personal. Titu se mistuia în sine și se
hinuia de însuflețire, crezând în izbânda lui Grofșoru și aproape că începea să-și urască tatăl ce punea mai
presus de interesul național, interesul personal: „Dacă nu vrei să facem nicio jertfă, cum vrei să triumfăm
vreodată?”.376 Egoismul de care se lovea acum, îl va face pe Titu să se gândească mult mai serios să plece de
acasă oriunde, încredințat fiind că „aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sarifice pe altarul unei idei”.377 Și
cum bineîși dădea seama că numai activitatea este mama sucesului, acesta va continua să susțină ideile
românismului împreună cu alți tineri entuziaști „ce se îmbătau cu vorbe mari” și visau la planuri îndrăznețe.
Dorindu-și unirea Ardealului cu România, Titu se întorcea de fiecare dată „în atmosfera îmbâcsită de
369
370
371
372
373
374
375
376
377
72
realitate” de acasă și se zvârcolea neputincios: „Trebuie să plec de aici, altfel am să mă înăbuș”.378 După un
scurt timp în care se săturase de viața aceasta fără niciun ideal, mânjită numai de noroiul mărunțișurilor
zilnice, Titu își va găsi de lucru ca subnotar în Lușca.
În ziua alegerilor, toată lumea era stăpânită de înfrigurare. Din toate părțile soseau mereu în Armandia cete
de țărani, cu preoții și cu învățătorii lor în frunte, „unii pedestri, plini de praf și de sudori, alții în căruțe, toți
veseli și strigând mereu trăiască...”.379 Cordoane de jandarmi vegheau la buna orânduire a alegerilor. Un grup
de elevi de liceu din clasele superioare, încadrați de câțiva profesori tineri și studenți îndrăzneți cântau
„Deșteaptă-te române” chiar în momemtul în care Grofșoru trecea prin mijlocul mulțimii ce-l aplaudau. Titu,
„roșu de entuziasm” și „răgușit de la atâta cântat” aplaudă cu multă însuflețire. Preotul Belciug, urmat de
vreo douăzeci de săteni din Pripas defilează prin fața lor, primind laudele cuvenite, numai că dintre ei, doar
șase aveau drept de vot. De îndată ce Grofșoru trece prin fața mulțimii, însuflețirea lor izbugnește „ca o
flacără dintr-un jăratec peste care s-a turnat ulei”.380 Cânteele, uralele, țipetele se topeau într-un zgomot
năpraznic. Și cum, în această atmosferă tensionată, un țăran bătrân a fost înțepat cu baioneta, toată mulțimea
începe să huiduiască autoritățile ce vegheau la ușa stăpânului maghiar. Grofțoru, care tocmai ce văzuse
întâmplarea se repede la țăranul rănit și-l îmbrățișează futunos, în vreme ce mulțimea vuia de entuziasm. În
clipele acelea, sosește și învățătorul Herdelea, urmat de cinci alegători, „cu fața luminată de un zâmbet
sfios”, uitându-se speriat în toate părțile. Și, în timp ce âțiva începură să strige „rușine” și sub privirile
miloase ale fiului, Herdelea, înfricoșat, simte un tremur în genunchi, iar zâmbetul îi dispare de pe buze ca și
cum „ar fi fost vopsit”. Grupul liceenilor au început să cânte batjocoritor la adresa învățătorului „veșnica
pomenire”. Deodată, toți susținătorii românismului au început să strige: „Renegatule!... Rușine!...
Trădătorule!...”.381 În același timp, Grofșoru întoarse capul și-l apostrofă indignat: „- Îmi pare rău, domnule
Herdelea, că tocmai dumneata...”, în timp ce jandarmii interveneau să nu fie terorizați alegătorii. În fața
primăriei, solgobirăul Chițu strânge mâna lui Herdelea și-l prezintă lui Bela Beck. Atitudinea lui îi dă parcă
aripi învățătorului: „Voi fi totdeauna la dispoziția d-tale... Totdeauna...”.382 Herdelea, înviorat, primește
cuvintele ungurului ca o ușurare și intră în biroul notarului, unde după o scurtă întrevedere cu un judecător
de la tribunalul din Bistrița, unde va spune în gura mare că va vota cu Bela Bek, dorind parcă să fie ținut
minte de acesta și să-l apere la proesul ce va fi destul de curând. Seara, după numărătoarea alegerilor, va
câștiga cu o majoritate de cinci voturi, Bela Beck, ceea ce va stârni strigăte de indignare împotriva
dascălului: „Cinci voturi! Adică voturile tatii... ca să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa
ideea... Și baremi procesul de-ar ieși bine!... Iată ce hotărăște soarta unui popor; un fir de tină... Și totuși
ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului”,383 conchide Titu, hotărât să plece în Lușca.
După plecarea lui Titu, casa Herdelenilor era mult mai liniștită, dar și mâhnită de faptul că nu primise nicio
scrisoare de la Laura. Dar, ca prin minune, în aceeași zi straja Cosma Ciocănaș aducea poșta din Jidovița, și
nedorind să mai lase ziarele preotului la Herdelea, va înmâna doar scrisoarea Laurei ce le va povesti
minunata ei călătorie în sptămâna de miere pe la Dej, Gherla, Cluj și Sătmar, îngrijorată fiind de mulții bani
cheltuiți de Pintea. Mărturisindu-și nostalgia pentru dealurile Pripasului și casa părintească și afirmând că
deja s-au stabilit în Vireag, într-un sat românesc doar cu numele, pentru că românii își mărturiseau identitatea
în maghiară, Laura își va înheia scrisoarea spunându-le că de abia prin octombrie va putea să revină acasă și
că se gândesc să aibă și un copil.384
Sosit în Lușca, un sat mare și bogat, Titu este bine primit de toți „surtucarii” comunei. Este cazat într-o
odiță bună a primăriei, împodobită de însăși domnișoara Eugenia, fata notarului Cântăreanu, ce-l cunoștea de
pe la balurile din Armandia. Eugenia era „o fată isteață și cochetă”, ce-l plăcea mai de multă vreme pe Titu,
pe care-l considera un veritabil poet. Lui Titu, planurile acesteia de a și-l apropia i se păreau caraghioase,
378
379
380
381
382
383
384
A se vedea Liviu REBREANU, Ion, Editura Minerva, București, 1984, p. 270-273.
73
idee demonstrată și de faptul că acesta „se ferea de oameni”, se temea că numai poate să-și trăiască visurile
lui: „Simțea o nevoie mare de singurătate, să-și mănâne amărăciunea”.385 Numai că, peste o săptămână,
acesta va face cunoștință cu învățătoarea Virgina Gherman, care venise la cancelarie într-o afaere școlară.
Văzând că este o bună româncă, o fată cuminte și devotată învățământului și de o seamă cu el, Titu se
aprinde, punând apăt mâhnirilor lui sufletești. Și cum într-una dintre zile, Eugenia merge întovărășit de Titu
la ea, acesta nu putea să nu remarce bibliotea ce avea numai cărți românești: „e ființă extraordinară! Dacă
năzuințele noastre au pătruns până în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape”.386 Se visa la Cluj, la
Sibiu, în Brașov, în Oradea-Mare, în Arad, în Timișoara ca într-o Românie mare. Prietenia lor este sinceră,
întemeiată pe o comunitate de idealuri: „Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un
bărbat și o femeie”.387 În același timp, Eugenia era „roasă de gelozie”, neînțelegând că o asemenea prietenie
izvorâtă din aceleași năzuinți altruiste vine să unească sufletele pereche.
În familia Herdelea era însă agitație. Cu două săptămâni înainte de proces, învățătorul întocmește două
scrisori, una subinspectorului Horvat și alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le povestea cu judecătorul și
rugându-i să pună o vorbă bună, neuitând niciodată de „datoriile patriotice”. Or, nevenind un răspuns
concret de la ei, învățătorul îl va angaja pe avocatul ungur Lendvay să tocmească reușita proesului. Se va
înțelege cu Ion să meargă împreună cu căruța lui la Bistrița. Pe drum sunt întrecuți de preotul Belciug, ce
este și el citat în procesul învățătorului. Ajuns în Bistrița, învățătorul era încrezător într-o decizie favorabilă,
cu toate că știa că „egoismul omenes nicăiri nu se răsfață mai sfidător ca în fața dreptății”.388 La judecată,
Belciug a fost mărinimos, declarând sus și tare că nu știe nimic de plângerea împricinată, în timp ce Herdelea
credea că numai ocrotitorii lui l-ar fi îmunat pe popă. Judecătorul reclamant nu este de față, iar după o
jumătate de oră se dă și sentința: „în numele regelui Ion-Pop al Glanetașului este condamnat la o lună
înhisoare și o sută de coroane amendă, iar zaharia herdelea, învățătorul din Pripas, la opt zile de închisoare
și cinciseci de coroane amendă”.389 Pe cordior, încă nedumerit, Herdelea se sfătuiește cu avocatul să facă
recurs la nedreptate și să rămână doar cu amenda. Dar ce îl înspăimânta el mai mult era faptul că va fi
suspendat de la școală pe toată această perioadă.
În celălalt plan narativ, Ana, alungată de Ion, se va întoarce în casa lui Vasile Baciu „cu groaza încuibărită
în suflet” că iar o să fie bătută. Însă, Vasile Baciu, ce are o tresărire, „vâzând-o galbenă și trasă, cu burta
până la gură”, molfăind, părea ceva mai îngăduitor: „- Bine... Stai aici că ai unde...”.390 Acesta știa că o va
alunga, dar nu-i păsa pentru că are să vină Ion după ea și să ceară din nou pământurile și are să se
mulțumeasă cu ceea ce-i va da el. Ana, „umilită și tăcută ca un câine”, își aștepta bărbatul, pentru că suferise
mult după dânsul. În schimb, Ion se va întâlni cu Grofșoru, iar după ce se învoi cu acesta, dându-i jumătate
din suma cerută pentru susținerea proesului, se va întoare acasă cu gândul să-și aducă înapoi nevasta ca să nu
spună Vasile Baciu că a alungat-o, dar în așa fel încât „să nu bage de seamă ca ar avea nevoie de ea”.391
După două săptămâni, Vasile Baiu va afla că Ion „l-a tras în judeată” și se întunecă, fiindu-i frică de
judecăți, deoarece nu mai avusese niciodată și văzuse de la alții cum se soluționează acestea: „procesele
înghit zadarnic moșiile oamenilor”.392 Și sub deviza că „te bagă în temniță cu dreptatea în mână”, Vasile
Baciu era hotărât să-și dea jumătate din loturile de pământ și casa cea veche pe numele ginerelui, ca să scape
de o grijă. Și cum, acum Vasile Baciu dorea să-și alunge din casă propria fiică, se va îmbăta la cârciuma lui
Avrum, și „negru de supărare” că aflase că Toma Bulbuc puse temelia casei de piatră ce o clădea pentru
George, dar îmbunat de acesta, la un moment dat, de îndată ce intră Ion, va începe să cedeze din orgoliu. Ion
nu va ceda nici acum, spunând că „procesu-i proces” și nu se va lăsa până când nu va avea toate pământurile
pe numele lui. Cu toate acestea, Ion va pleca acasă cu Ana de mână, era beat, dar nu-și arăta nicidecum
385
386
387
388
389
390
391
392
74
mulțumirea: „Doar în suflet se bucura că a spart gheața”.393 A doua zi, dimineața, așa cum se înțeleseseră,
Vasile Baciu va merge la notarul din Jidovița să facă hârtiile de întabulare. Ion, pune din nou presiune pe
acesta, spunându-i notarului să scrie că procesul va merge înainte: „Îmi trebuie tot pământul socrule, știi
bine... Tot pământul...”.394
Văzându-se stăpân al atâtor locuri, Ion, în loc să se împae cu Ana, mai rău se întărâta: „Se simțea din ce în
ce mai înțelat și gândea numai la pământul celălalt”.395 De aceea, va merge la Grofșoru, cerând să dea zor cu
procesul. Și cum acesta îi tot spunea să se potolească, ura lui față de Ana și Vasile Baciu creștea și de multe
ori o bătea. Femeia rabdă cu stoicism durerile și se gândea numai că după ce va naște, Ion o să poată să o
ierte și să o iubescă. Acesta se gândea că numai grijile și necazurile îl îndârjesc, ca mai apoi să nădăjduiască
la o mângâiere din partea copilului pe care-l aștepta zi de zi. De acum, Ana era singura are trebuia să țină
gospodăria zi de zi. Zenobia nici nu se uita la ea, în timp ce Ion o înjura și o tot lovea cu cotul noaptea în
coaste, atunci când își mai alina durerea suspinând.
Într-una dintre zilele de vară, în „dricul verii”, Ana, după ce făcu mâncare pentru bărbații ce se aflau la
seceră pe holda de grâu, și venind până acolo cu saricile pline, a apucat-o durerile nașterii. Așezată sub un
măr pădureț și, sub sudalmele lui Ion („- Afuristă muiere! Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp?
Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!”)396 este ajutată de Zenobia să nască, în timp e bărbații ontinuau să
secere. La un moment dat, un gând negru îi va trece prin minte lui Ion: „Te pomenești că moare!”. Gândul
acesta îl îngrozea, dar după o pauză auzi țipetele copilului și se lumină la față. Era un băiat. Îi taie cordonul
ombilical cu secera, în timp ce bărbații „stăteau nemișcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre
locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață”.397 Amândoi aveau în suflet „uimirea și smerenia în toată
măreția ei dumnezeiască”. Glanetași se va închina cucernic, și după dânsul se va lua și Ion, simțindu-se ca și
când s-ar fi înălțat. Va fi spălat în Gârla-Popii, în timp ce Ion se apropie de Ana și vedea cum „pământul
însetat sorbise lacom sângele”.398 Ana era „albă și udă de sudori în obraji, cu buzele crâmpoțite și învinețite
ce aveau totuși un zâmbet de fericire”. De abia acum, în sufletul bărbatului țâșneau remușcări de-abia
stăpânite, pe când cuvintele Anei („- Am suferit mult, Ionică!”),399 începeau să-l zăpăcească. Apoi, Ion se uită
„lung și aproape înfricoșat” la omulețul cât un pumn, ce era roșu, cu ochii închiși din pricina luminii și cu
buricul negricios legat cu o ață murdară. Dar, după ce o lasă pe Ana să se odihneasă, Ion începe din nou să se
posomorasă, dar fără să înțeleagă de ce: „Gândurile i se zbăteau în minte încurcate ca într-o plasă”.400
Atunci începu să se gândească la chipul Floricăi, „rumen și ademenitor” ce nu-i va mai da pace de acum
înainte.
Copilul va fi botezat de Sfântul Petru și-l va chema Petre. S-a făcut veselie mare încât s-a îmbătat de
fericire și Dumitru lui Moarcăș. Pe urmă, însă, în loc să se linițtească, Ion găsea mereu pricini să-și bată
soția. Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nașterii se sting repede „ca aburii în vânt”. Acum, începea
ea să-și dea seama că Ion o urăște și cu adevărat ea a fost numai unealta devenirii lui materiale: „Daă nici
copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimântă cât a fost de oarbă. De ce
s-a agîțat de el, când el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit
slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain... [...] Prefăcătorie a fost dulceața, precum prefăcătorie a fost până
și îmbrățișarea cea dintâi, în culcușul ei de pe cuptor, până ce-a lăsat-o însărcinată... până ce i-a mânat
norocul și toată viața... Auma degeaba s-ar mai căi. Auma e prea târziu...”.401 Sentimentul inutilității ei în
viață începe să-i domine simțirea. Ea își dă seama că nu este altceva decât victima pasiunilor și instinctelor
lui Ion, este victima patimilor tatălui: „De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța
393
394
395
396
397
398
399
400
401
75
copilului îi oprise până azi pornirile, îndemnând-o să rabde. Mai cîuta azi mângâiere în dragostea de
mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Când se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gânduri negre o
copleșeau, din care numai gângăvelile blânde ale copilașului, ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau câte
un răstimp. În curând însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn de durere, făcând-o să-și zică
desperată: Baremi de ne-ar strânge Dumnezeu pe amândoi deodată!”.402 Și, totuși, neunoscutul morții o
îngrozea fără să-și dea seama. Toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat a taina
mișcătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia „în fața porților de aramă zăvorâtă cu
mistere, care a înghițit atâtea milioane de vieți, fără a omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire
fugară”.403
Și, pe când vara aproape că se sfârșea, în duminica întâi din septembrie, glasul lui Macedon cercetașu
răsuna în tot satul: „Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin, că s-a spânzurat Avrum!”.404 Ana se
utremură, simțind parcă un fior în spinare încât „îi răci inima”. Deodată, îndemnată de o curiozitate a morții,
se afla în curtea cârciumarului privind hipnotizată la chipul mortului: „În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi,
legat de al șaptelea fuștel, atârna Avrum, cu obrajii roții-sfeclă, cu barba galbenă zbârlită, cu părul cuifulit
și lipit de frunte și tâmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă privind parcă necăjit, cu ochii
ieșiți din orbite spre oamenii e se îngrămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se
strâmbase în colțul drept, iar limba, râmpoțită între dinți, era vrîstată cu dungulițe alburii”.405 În momentul
în care Ana îl privea, tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum: „ Nu mai văzuse
niciodată un om mort, atât de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință de a iti pe fața lui
taina care o împiedica pe dânsa”.406 Iar după ce învățătorul afirmă că s-a prăpădit „de groaza morții”, se află
că Avrum ar fi căzut la mijloc într-o afacere cu pământ cu notarul Stoessel, și neavând de unde să plătească
și, îndemnat fiind de acesta să se spânzure („Spânzură-te dacă ești prost”) s-a sinucis. Ana asculta cu
înfrigurare întâmplarea, dar mai ales cuvintele strajei Cosma Ciocănaș:„Când îți vine ceasul, te duci la
moarte cum te-ai duce la nuntă!”.407 Deodată îi apăru în minte ca o lumină gândul morții: „Ce iute moare
omul când îi sosește ceasul!”.408
9. Capitolul al IX-lea: „SĂRUTAREA”
4. Scena sărutării pământului

În singurătatea câmpului, în zorii nelimpeziți ai dimineții, Ion se poate spovedi liniștit în fața
straniei zeități a pământului, spunându-i regretele pentru ce a risipit tatăl său („locul nostru săracu...”),
ambițiile și planurile („Trebuie să aibă pîmânt mult, trebuie!”), mărturisindu-i dragostea chinuitoare. Sufletul
îndeobște neliniștit al personajelor sale, are ceva din întortochelile și pustietatea fără de leac. Scena care
evidenţiază prezenţa „factorului iraţional” este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea
pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaş la picioarele căruia se zbate un balaur. În
pragul deprimăvărării, ţăranul are asupra pământului o percepţie cvasierotică, văzând în delniţele sale
imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul
rece, iar lutul îi ţintuieşte picioarele şi îi îmbracă mâinile cu nişte „mănuşi de doliu”. Este cuprinsă în
402
403
404
405
406
407
408
76
această scenă întreaga ambivalenţă Eros - Thanatos şi este concentrată soarta eroului, prizonier al nefireştii
patimi pentru pământ. În secvenţa epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul
personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat „cea mai
bună delniţă de pământ”. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre „un posedat al posesiunii”,
a cărui fixaţie maniacală provoacă turbulenţe. Pământul şi iubirea îi vorbesc la un moment dat cu acelaşi
glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta precipită drumul eroului spre moarte. Moartea apare ca
unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului. O violenţă de esenţă naturalistă
răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost mai drag ca o mamă.
77

Rebreanu Liviu Ion

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rebreanu Liviu Ion

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hiu Ion-Valeriu [LIVIU REBREANU – „ION”]

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

- îndrumător metodico-științific pentru elevii de liceu -

Prof. dr. Ion-Valeriu HIU

ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE

desfăşurarea monologată a comunicării ştiinţifice; organizarea specifică a enunţului sintactic; alegerea

6. Aspecte stilistice - limbajul

3.2. Narator şi autor

3.2. Moduri de expunere

4. Acţiune şi semnificaţii. Lumea satului

5. Personajele. Semnificaţii simbolice. Protagonistul

6. Ion: „un posedat al posesiunii”

7. Simboluri ale romanului („realism al esenţelor")

8. Alte personaje ale romanului

10. Personajul simbolic

11. Titlul romanului

12. Proces literar

13. Exprimaţi-vă părerea

Romanul „Ion” – comentariu pe text (pe capitole și secvențe narative)

1. Capitolul I: Începutul – secvența horei - stratificarea socială a satului Pripas (prezentarea

PARTEA A DOUA: „GLASUL IUBIRII”

7. Capitolul al VII-lea: „Vasile”

8. Capitolul al VIII-lea: „COPILUL”

9. Capitolul al IX-lea: „SĂRUTAREA”

4. Scena sărutării pământului

S-ar putea să vă placă și