Interesul lui Camil Petrescu asupra analizei lumii interioare și utilizarea

tehnicilor moderne de analiză psihologică îi deschid acestuia noi orizonturi ale

particularităților de construcție ale personajelor. Acesta avea să înlocuiască portretul
fizic detaliat și corespondențele artificiale dintre portretul fizic și cel moral cu detalii
fizice cu rol semnificativ în trăirile personajului și va deplasa interesul spre conflictul
și portretul interior, relevat prin analiză și introspecție, prin fluxul conștiinței, memoria
afectivă și mai ales prin intermediul monologului interior.
a). În consecință, personajele sunt caracterizate în mod direct de către un
personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr intelectual (de 23 ani), care trăieşte
două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Povestea de iubire, al cărei
sens este iluminat de experienţa războiului şi a confruntării cu moartea, începe sub
semnul incertitudinii: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate
şi bănuiam că mă înşală.” Adept al iubirii totale, absolute, ideale, Ştefan Gheorghidiu
asociază pasiunii pentru Ela un orgoliu profund, izvor al incertitudinii şi al geloziei
viitoare: „...fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, [...] acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Pentru acesta,
iubirea este „o experiență definitivă”, o modalitate de receptare a lumii, a unei părți a
ei, prin Hiu Ion-Valeriu [ESEURI PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT]
5

intermediul introspecției psihologice. Încercarea de modelare a Elei după

dimensiunile unui iluzoriu pat al lui Procust este sortită însă eșecului. În cunoașterea
acestui univers, eroul nu reușește să atingă absolutul tocmai din incapacitatea de
a se ține seama de caracterul haotic al societății și al ființei umane, de factorul
întâmplător care guvernează existențele individuale. Inadaptabilitatea personajului
ține de natura lui psihică: el este chinuit de perspectiva unei iubiri perfecte, pure, de
drama îndrăgostitului de absolut ce nu-şi găseşte locul într-o societate dominată de
mediocritate şi lipsită de moralitate. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea
exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. De
altfel, în concepția lui Camil Petrescu, „intelectualii aparțin unei atemporalități funciare”,
neputându-se adapta societății burgheze, care îi deconsideră. Inadaptabilitatea lui
ține de „hybris”-ul personajului, care nu înțelege lumea din jur decât dintr-un punct de
vedere absolut, singura trăire puternică, de trezire la realitate, fiind războiul, cu
întregul cortegiu de tragedii. Idealul de există în care dorește să trăiască, acel „turn de
fildeș” al speculației filosofice și al ideilor absolute îl protejează de universul ostil
înconjurător, dar îi și generează drama existențială, prin iluzia că a descoperit o ființă
feminină ce se apropie de perfecțiune, o femeie superioară, dar care până la urmă se
dovedește o fi o ființă mediocră cu interese meschine. „Experiența definitivă” a iubirii
reprezintă defapt drama trăită cu maximă luciditate. Aceasta ia amploarea unei drame
existențiale, ca în poezia lui Eminescu, generată de insignianța ființei umane limitate,
efemere, în raport cu „infinitul lumii”: „Ștefan Gheorghidiu este un om cu un suflet
clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent, neprihănit totdodată, plin de subtilitate,
de pătrundere psihologică, totodată naiv, cu inocențe (și cu talent) de poet, vorbește
despre dragostea lui, despre femeie așa cum o vede el, despre oameni, despre
nașterea pământului din haos etc., și din acest monolog nervos se desprinde încetul
cu încetul o viață sufletească indeterminată, dar reală, cu soi de simfonie intelectuală”
(George Călinescu). Ca și celelalte personaje camilpetresciene, care poartă amprenta
inconfundabilă a autorului, el dovedește o foame chinuitoare de absolut. Criza de
identitate e declanşată de conflictul dintre esenţa sa (psihologică, morală) şi
apartenenţa socială, impusă prin convenţie. Drama lui se consumă în două direcții: o
dramă a iubirii înșelate, nu a geloziei, ci a setei de certitudine („Nu, n-am fost nicio
secundă gelos, deși am suferit atâta tin cauza iubirii”) și o dramă a alienării, a
integrării într-o existență cotidiană (războiul se include), dictată de forțe și rațiuni
exterioare, necircumscrise idealului pe care eroul și l-a asumat. El trăiește la limita
dintre ideal și realitate, ceea ce instituie o evidentă disjuncție, între cei doi soți
neexistând o comunicare sufletească autentică. Ca și Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor”,
Ștefan Gheorghidiu caută absolutul în iubire, iubirea fiind văzută ca un mijloc de
autocunoaștere și de evadare din cercurile constrângerilor egoiste ale lumii:
„iubirea este o verificare și o identitate a eului său”. Numai că acest relativism dus la
extrem produce acele stări de vid, de neant sufletesc, acele dezbateri de conștiință,
monologuri interioare, discursuri filosofice care-l erodează lăuntric pe Gheorghidiu.
b). Prin statutul său, Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului
lucid, filosofului căutător al idealului în iubire, capabil de o profundă analiză în
conştiinţă, este tipul inadaptatului social care nu-şi găseşte locul într-o societate
dominată de mediocritate şi lipsă de moralitate: „O iubire mare e mai curând un proces
de autosugestie. Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei. [...] Iubești
mai întâi din milă, din îndatorire, din duioșie. Iubești pentru că știi ca asta o face fericită,
îți repeți că nu este loial să o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești
cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuie prezența
ei zilnică. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic la urmă.
Trebuie să știe că iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și
de moarte unul asupra celuilalt”. Student sărac, la filosofie, căsătorit din dragoste cu
o studentă de aceeași condiție, apoi bogat peste noapte prin surprinzătorul testament
lăsat de unchiul său Tache, sublocotenent în armata română încă de la intrarea țării
în Primul Război Mondial și făcând în primele rânduri campania din Transilvania, eroul
este, așa cum foarte des s-a subliniat, un „alter-ego” al scriitorului, un spirit
introvertit, neliniștit, lucid și polemic și halucinant în același timp. Și după cum
spațiului real îi corespunde un timp profan (care este „linear și ireversibil”),
Gheorghidiu trăiește în două realități temporale, cea a timpului cronologic, obiectiv,
în care se povestesc întâmplările de pe front și una a timpului psihologic, subiectiv, în
care analizează drama iubirii. Toate faptele reale sau psihologice sunt consemnate în
jurnalul de front, în care Gheorghidiu investighează cu luciditate atât experiența
subiectivă a iubirii, cât și cea obiectivă, trăită, a războiului. Acesta este conștiința
dramatică ordonatoare a romanului, autorul necreditabil al acestuia. Fire reflexivă
și pasională, care disecă și analizează cu luciditate comportarea Elei, Ștefan
Gheorghidiu „a văzut idei” și a acumulat progresiv neliniști și îndoieli interioare, care
devin sfâșietoare și pe care le exprimă prin monolog interior. Cântărind și analizând
fiecare vorbă, fiecare gest al Elei, Gheorghidiu este, în fond, un intelectual inadaptat
superior, cu o sensibilă acuitate analitică, trecând prin filtrul rațiunii tot ce se
întâmplă și aplicând asupra dragostei și existenței matricea procustiană făurită de
prorpia-i sete de ideal, recompunând continuu și zadarnic până la istovire, din
cioburile realității, o lume care nu se vrea și nici nu poate vreodată să fie rotundă.
Iar efectul se întoarce asupră-i, forța procustiană a societății anihilându-l, proiectându-
l în zonele insalubre ale ei (ne reamintim destinul eroului, consemnat în notele de
subsol ale celuilalt roman – Patul lui Procust). Hiu Ion-Valeriu [ESEURI PENTRU
EXAMENUL DE BACALAUREAT]
6

c). Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, caracterizare

indirectă este cea care predomină și care se desprinde din faptele, gândurile, limbajul,
gesturile, atitudinile eroului şi relaţiile acestuia cu celelalte personaje. Caracterizarea
directă este rar realizată de alte personaje, prin replici scurte, precum aceea pe care
i-o adresează Ela lui Ştefan când soţul îi reproşează comportamentul ei din timpul
excursiei de la Odobeşti: „Eşti de o sensibilitate imposibilă” sau „N-ai spirit practic... Ai
să-ţi pierzi averea”, îi spune Nae Gheorghidiu. Acesta analizează cu luciditate
evenimentele, alternând sau intercalând aspecte ale planului interior, din fluxul
conştiinţei (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane,
relaţii cu personajele). Toate aceste momente dramatice, întreaga sa viață se
consumă de fapt la mari adâncimi. Plonjările sale interioare traduc, obsesiv și
răscolitor, drama spadei care, sub apăsare, nu se îndoaie. Salvarea nu este, cum s-ar
părea, în filosofie, cercul nu devine spirală, ci se închide. Filosofia, aparent izbăvitoare,
va genera alte sisteme, va alimenta setea de ideal a eroului, niciodată traductibilă în
termeni reali. Am putea spune că filosofia este „cântecul de dragoste și moarte” al lui
Gheorghidiu. Pentru Ștefan, lumea înseamnă în primul rând dragoste, permanentă
regenerare sau autodistrugere prin ea, dar neapărat pe principul sentimentelor
comunicante: „Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanți
încearcă imposibilul, rezultatul e același. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar
mai întâi poate ucide. De altminteri, așa e și frumos”. În istovitorul lui efort de
recompunere a lumii, deci și a dragostei, în setea de a atinge absolutul, Ștefan este
un învins. De asemenea, autocaracterizarea este folosită de narator în realizarea
portretului fizic, moral sau psihologic: „Eram alb ca un om fără globule roşii; Eram înalt
şi elegant...; Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu,
nu m-aş fi putut realiza - şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută”. Pentru
observarea propriilor trăiri psihice se utilizează procedee specifice romanului
psihologic modern precum: introspecţia – „Niciodată nu m-am simţit mai descheiat
de mine însumi, mai nenorocit?”; autoanaliza lucidă – „Simţeam din zi în zi, departe
de femeia mea, că voi muri [...]. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o
dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, şi oricât aş fi vrut să ascund cu surâsuri
rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta”; monologul interior -
notarea stărilor fiziologice şi a senzaţiilor organice: „Nu pot gândi nimic. Creierul parcă
mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede; fiecare
explozie ne năuceşte bătându-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi” și fluxul
conştiinţei.
d). Trăsătura dominantă a lui Ştefan Gheorghidiu este orgoliul care îl domină
atât în relaţia de iubire, cât şi în cea socială, un orgoliu izvorât din încrederea în
propria forţă de a înţelege societatea în care trăiește. În primul capitol, „La Piatra
Craiului, în munte”, ofiţerii aflaţi la popotă discută, pornind de la un articol din ziar, pe
tema libertăţii în iubire. Mărturisirea personajului conturează dimensiunile orgoliului.
Opiniile exprimate de comeseni sunt „copilăreşti şi primare”, pentru că ei nu ştiu nimic
„din psihologia dragostei”. Atitudinea este studiată, voită: „era în tonul meu, în
ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ”. Chiar dacă ea este menită să
mascheze drama pe care el o trăieşte - bănuiala că soţia îl înşeală, Gheorghidiu îşi
manifestă superioritatea faţă de ceilalţi camarazi: „folosiţi un material nediferenţiat...
dublat de cunoaşterea adevărului unic: ...iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e,
puteţi... să dezbateţi toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor:
discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”. Pe de altă parte, incertitudinea îl macină
pentru că îi dovedeşte tocmai vulnerabilitatea inteligenţei sale. Prăbuşirea lăuntrică
şi desfiinţarea ca personalitate sunt ameninţări pe care le resimte ca dureroase
consecinţe ale pierderii încrederii în puterea lui de a alege. Ilustrativă în acest sens
este mărturisirea lui Gheorghidiu în ceea ce priveşte felul în care ia naştere iubirea lui
pentru Ela: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că
asta o face fericită”, dar la o autoanaliză lucidă, naratorul recunoaşte că sentimentele
sale sunt generate mai ales de orgoliu: „începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia
pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una
dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei
mele iubiri”. Această vanitate devine pentru el stimulul pasiunii eterne.
e). Drama personajului se accentuează o dată cu primirea moştenirii, care
modifică şi relaţia dintre cei doi soţi. Participând la viaţa mondenă, treptat, Ştefan
Gheorghidiu descoperă o altă faţă a Elei: „Printr-o ironie dureroasă, descopeream
acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi
vulgar”. Această descoperire cauzează sfâşieri lăuntrice profunde, deoarece Ştefan
Gheorghidiu suferă pentru că idealul său se prăbuşeşte: „Prăbuşirea mea lăuntrică era
cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească: încrederea în
puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele”. Ori,
oscilând între certitudine şi incertitudine, Gheorghidiu nu face altceva decât să spere
în refacerea căsniciei şi a iubirii: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate
devenirile amândoi, şi aveam să pierim amândoi”. Cauza principală a dramei provine
din situarea meditației sale filosofice într-un spațiu inadecvat ilustrat prin tentația
absolutului și prin constrângerea realului care trebuia să se supună iluziei.
Gheorghidiu, ca un personaj shopenhauerian, dorește să modeleze lumea după voința
și reprezătările lui. Or, dincolo de această dramă de conștiință, se derulează realitatea
obiectivă, cu bine cunoscutele teme: moștenirea, avarismul și radiografia mediilor
citadine și mondene. Obținerea absolutului în iubire, printr-o imperfectă reiterare a
mitului lui Pygmalion, nu respectă Hiu Ion-Valeriu [ESEURI PENTRU EXAMENUL
DE BACALAUREAT]
7

algoritmii și schemele realității obiective. El încearcă să-și ridice soția la nivelul

abstracțiunilor sale teoretice. De remarcat este și concepția metafizică asupra lumii,
redată printr-o parabolă despre un student la filosofie, venit de la Oxford, detestat de
tatăl său, după ce afirmase că totul, masa, vincul, inclusiv tatăl sunt o creație a
simțurilor sale. Aflat astfel într-o lume a filosofiei raționaliste, a empiriștilor,
Gheorghidiu își crează propria-i lume, o lume a conștiinței care, deși are legătură
cu realitatea obiectivă, ea îi crează un univers care nu va duce decât la o dramă a
conștiinței. Stăpânit de un caracter dilematic, plin de suspiciuni, personajul își
alimentează necontenit propria-i lume, propriu-i univers existențial cu elemente din
realitate. Toate detaliile sunt percepute senzorial, trecute prin fluxul conștiinței
și reiterate într-o lume a memoriei involuntare, acolo unde sunt analizate și duse
până la paroxism. Gheroghdiu, cu toate că este ancorat într-o realitate contingentă,
familială și socială, el își trăiește propria-i lume, singur și judecând lumea. O secvenţă
narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în
familie din casa bătrânului avar, Tache, prilej cu care, acesta din urmă hotărăşte să-
i lase cea mai mare parte din avere lui Ştefan. Ela şi Ştefan sunt invitaţi la masă de
unchiul Tache, unde celălalt unchi, Nae Gheorghidiu ironizează căsătoria din dragoste
cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu,
pe care în plus îl acuză de a nu-i fi lăsat vreo moştenire fiului, fiind foarte risipitor. În
încercarea de a-şi apăra părintele, căruia nu suportă să i se aducă jigniri în prezenţa
lui, Ştefan izbucneşte: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le
transmite şi calităţile prin care a făcut averea: ură, obraz mai gros, un stomac în stare
să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat
o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a
înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un
bloc”. De fapt, în scena cinei se confruntă două concepţii de viaţă: una condusă de
puterea banilor, reprezentată, de unchiul Tache şi de deputatul Nae Gheorghidiu și
alta, în care valorile sunt de ordin spiritual, întruchipată de Ştefan Gheorghidiu şi de
tatăl său, al cărui model de viaţă îl urmează. În mod surprinzător, unchiul Tache este
impresionat de izbucnirea de sinceritate a lui Ştefan şi îi lasă acestuia din urmă cea
mai însemnată parte a averii, cu toate că discrepanţa majoră dintre intelectual şi
societate se conturează încă de pe acum, fapt remarcat şi de Nae Gheorghidiu mai
târziu: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filosofia dumitale nu faci doi
bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu
sunt mai deştept ca ei când e vorba de parale”. Această discrepanţă se va accentua o
dată cu disputa în jurul moştenirii, prin faptul că atât Nae Gheorghidiu, cât şi mama şi
surorile lui Ştefan îi vor intenta proces pentru a obţine o parte cât mai mare din avere.
Atitudinea soţiei care se implică cu îndârjire în discuţiile despre bani îl surprinde în mod
dureros: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă
şi având nevoie să fie protejată, nici să intervină atât de energic interesată”. Dezgustat,
Ştefan cedează o parte din avere în favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de
lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă seama că nici
femeia iubită nu-1 înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia
asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi
cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să
te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut
mai târziu, că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul
cu care-mi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit”. Primirea
moştenirii are efecte însă şi într-un plan mult mai profund, deoarece generează criza
matrimonială, mai ales că Ela se lasă în voia tentaţiilor mondene, iar pe soţul ei începe
sa-1 aprecieze „în funcţie de un cod existenţial care nu i se potriveşte”. (Gheorghe
Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Editura Libra, Bucureşti 1998).
Dintr-un orgoliu exagerat el refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se
pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte
comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea, nici nu
întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Dimpotrivă, priveşte
aparent indiferent ceea ce se întâmplă, trăind iubirea în mod raţional, intelectual şi
raportând-o încontinuu la absolut. Suferința de abia începută când și când se va
transforma în chin dureros când cei doi soți devin mondeni și în casa unei verișoare,
Anișoara, vor fi în compania „unui vag avocat, dansator, foarte căutat de femei” -
Gregoriade. La început, umilit de ceea ce simte, Gheorghidiu nu vrea să se lase
cuprins de noua tulburare (îndoială? gelozie?). Rațiunea se opune: „Îmi ziceam că văd
poate prea mult acolo unde nu e. Nu am fost nicio secundă gelos, deși am suferit din
cauza iubirii”. Categoric, dincolo de literatură, jumătate de text este filosofie. Dar, dacă
putem spune așa, o „filosofie aplicată”. Gheorghidiu se îndoiește de propriile sale
păreri, crede că este extrem de exigent, și atunci recurge la filosofie pentru a-și susține
adevărurile lui, care trebuie să recunoaștem, sunt extrem de pure. Și tocmai de la
această regulă se îndepărtează Ela și suferința ei se reflectă înmiit în sufletul celui care
o iubește. Afirmația ei „ești de o sensibilitate imposibilă” poate fi o caracteristică a
eroului. Suferința imensă a acestuia este descrisă și fizic: „Mi-era pielea uscată, capul
dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți”. Convingerea sa
este că „atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum,
dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptoși și cei care trăiesc intens
viața sunt, neapărat, și ultralucizi”. Descrierea gradată a suferinței atinge
paroxismul în capitolul: „Asta-i rochia albastră”: „Acum toată nevoia de ea,
comprimată în mine, se rezolvă într-o otravă a întregului Hiu Ion-Valeriu [ESEURI
PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT]
8

organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel ca a
ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac și un nod în gât. Slăbisem și îmi
era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule
roșii”. Din episoadele povestite de colonel, ca și cum ar vedea cu o mie de ochi și ar
auzi cu o mie de urechi (hiperluciditate), Gheorghidiu reface mental secvență cu
secvență povestea soției sale și a posibilului amant într-o criză înnebunitoare: „Mai
sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă și calmă în afară, și cu atâtea viziuni de
sânge și întuneric în mine... Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă
mișc. E în mine o fierbere de șerpi înnebuniți”. Acesta străbate pe jos cei cinci km care-
l despart de ganizoană și sunt descrise acum primele pagini de natură care consimte
la durerea lui: „De la o vreme, merg prin pădure fără să mai văd nimic, fără să știu
dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copaci, deși nu răzbate până la mine...
Acum e în jurul meu o ceață viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou”.
Această nouă formă de orgoliu îi aduce bărbatului o nouă suferință, relatată detaliat în
capitolul „Între oglinzi paralele”: „S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri.
(...) Știam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârșitul trebuie să fie cinstit...
Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe
care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta
până atunci, și poate nici nu am întâlnit de-atunci încoace.”. Trezit a doua zi
Gheorghidiu înregistrează cu uimire trecerea sa prin toate etapele acestei catastrofe
sufletești: „Sunt un bolnav, care a suferit tăieturi, injecții, masaje; acum mă simt mai
bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat de o
atingere sau o mișcare greșită”. Drama lui Gheorghidiu se acutizeaxă și în raport
cu celelate personaje, lumea devine un mediu ostil, în care toți ceilalți se comportă
cu perfidie, în cele din urmă cu josnicie. Este o lume străină, alunecoasă, vag
periculoasă, o lume care se îndepărtează de adevăratele valori tradițional-umane.
Spiritul mercantil este supus unei critici nimicitoare: banul este obiectul meschinăriei,
al egoismului feroce, ce ucide mii de oameni. De asemenea, dragostea devine o
luptă neîntreruptă: „Aveam impresia că am devenit neputincios și bolnav. Era în
sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă. Stăteam așa,
părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorțit în mine”. Ori această
frământare sufletească continuă a eroului cu suferința ancestrală capătă dimnsiuni
cosmice, sub forma unui cântec popular: „E în mine o fâlfâire ușoară de aripi, ca o
duioșie de prisos. Aici la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o
rană. E o întâlnire cu cântecul pământului și, stranie transpunere între chinurile iubirii
mele de oraș și chinurile adunate ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc, de răspântie”.
f). Iar din dorinţa de a trăi o experienţă existenţială pe care o consideră
definitorie pentru formarea lui ca om, dar şi dintr-un orgoliu exagerat, Ştefan se
înrolează voluntar în armată, deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând
de averea sa, aşa cum procedează Nae Gheorghidiu. Protagonistul îşi motivează
înrolarea pe front astfel: „N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea
pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu
sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare
inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare”. De altfel, trăirea intensă a
experienţei războiului ca fenomen care-i revelează esenţa condiţiei umane îl ajută
să se clarifice pe sine, să-şi depăşească drama erotică. Însă, tragedia războiului este
mult mai puternică în conștiința personajului decât cea a iubirii, și, de aceea, va
considera până la urmă gelozia un factor insignifiant în ansamblul realității dure a vieții.
Războiul devine un eveniment copleșitor, responsabil de teribelele tragedii, dar se
manifestă și ca un fenomen de conștiință, prin care personajul reflectă realitatea
necruțătoare a morții și a supraviețuirii. În viziunea autorului, războiul devine
„halucinație de foc și de trăznete”. Semnificativ este capitolul „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu”, în care iadul războiului este prezentat în tot ceea ce are mai
nosntruos: „Gândul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziant... Exploziile se
succed organizat. Unele le aud la câțiva pași, altele în mine. Cum s-a terminat o
ruptură, corpul tot, sleit, își înjumătățește răsuflarea și se încordează iar, sec, în
așteptarea celorlalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea
îl prinde cu un soi de anticipație, încleștezi dinții, cu mâna îndoită deasupra capului,
într-o convulsie epileptică și aștepți să fi lovit drept în moalele capului, să fi împrăștiat.
Deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de
pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu ești mort. Animalic oamenii se
strâng unii lângă alții, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e
nimic omenesc în noi. Oamenii se închină neîntrerupt: Doamne, Maica Domnului,
măiculiță. Exploziile, ca prăbușiri de locomotive înroșite una într-alta, îmi înfig cu lovituri
de baros, cuie în timpane și cuțite în măduva spinării. Nu pot gândi nimic. Creierul
parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede. Nu mai
îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau funingine. Abia
mai înțeleg bocetul ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor
parcă. – Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!”. Sub acest foc continuu al morții,
sufletul bărbatului se spală și se purifică de celălalt foc, interior al iubirii: „Drama
războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul, foamea, cât această
permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște
astfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel”. Acum, tonul narării devine mai sobru,
obiectiv, imaginea sacră a războiului catalizator de energii este demitizată, iar
drama eroului este, firește, nu numai de natură Hiu Ion-Valeriu [ESEURI PENTRU
EXAMENUL DE BACALAUREAT]
9

sentimentală, ci și intelectuală, fiindcă nu găsește în conștiință motivația

adevărului și a certitudinii absolute. Ori, certitudinea unui act, posedarea lui în
conștiință, nu poate ține loc de actul ca atare. Suferinţa lui este lucidă, orgoliul este
profund, parcă are voluptatea de a se flagela pe sine în meandrele analizei. În final,
pasiunea devoratoare este însă înlocuită cu indiferenţa rece. Dezamăgirea lui e
profund marcată de distanţa dintre „aş fii vrut-o / aşa o voiam” şi constatarea că nu
este decât „un peisaj şi un cap străin şi vulgar”. Este drama constatării distanţei
dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate. Experiența războiului l-a pus în
contact pe erou alături de o dramă colectivă: „de ce eu, care cred că îmi iubesc atât
soldații, n-am știut să îmi adun răniții căzuți pe coastă”. Înregistrarea suferinței și a
morții l-a apropiat de oameni. Acestă apropiere este sugerată prin înlocuirea lui „eu”
cu „noi”. Aceste pagini de roman au fost considerate de George Călinescu „tot ce s-a
scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră, și ar sta cu merit alături
de pagini străine strălucite. Căci n-avem de-a face cu un reportaj despre război, ci cu
o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragism grotesc,
asemănător cu tablourile primitivilor. Aici Camil Petrescu este un mare prozator. Nu
fără acele particularități de fizionomie care uneori amuză. Felul iritat și decisiv în care
scriitorul critică tactica română, lecțiile pe care le dă statului major, superioritatea cu
care descoperă incompetența militarilor, aparțin acestui spirit de enormitate de care e
capabil” (George Călinescu). De altfel, intenția lui Camil Petrescu a fost aceea de a-l
imita pe Stendhal: salutul amical cu mâna al unui ofițer care are mațele scoase afară,
curiozitatea combatantului de a ști cum are să fie ciocnirea, bătrâna care ia de mână
pe Gheorghidiu și-l cheamă „hai să-ți arăt eu pe unde vin, să-ți arăt eu pe unguri”,
groaza soldaților care cerșesc din ochi un adăpost cât de mic, plutonierul care în
culmea zăpăcelii adună oamenii și le ține un discurs despre patrie, sunt momente vii,
care dau asupra misterului uman o „privire scurtă și profundă”. Pe de altă parte,
experienţa războiului modifică perspectiva asupra iubirii şi, din bărbatul prăbuşit
lăuntric, capabil de crimă din gelozie, Ştefan Gheorghidiu se transformă în bărbatul
indiferent, detaşat, care spune cu o răceală resemnată: „Ascultă, fată dragă, ce-ai zice
tu dacă ne-am despărţi?”. Autoironia din finalul romanului subliniază în mod dramatic
transformarea personajului, pierderea credinţei în idealul de iubire: „Mă gândesc
halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta... că aş fi fost închis din cauza ei,
pentru crimă”.