Tema și viziunea din „Baltagul”

Scris în 17 zile, romanul „Baltagul” (1930), se află în prim-planul prozei

sadoveniene prin reconstituirea cu obiectivitate a valorilor morale ale vechii
civilizații tradiționale românești, prin restituirea eposului mitic al transhumanței
și prin formula romanescă inedită a polimorfismului structural. Cartea este „un
elogiu al recuperării dreptății”, „o narațiune a răzbunării unei crime” (G. Ibrăileanu).
După tehnica narativă, este un roman realist-obiectiv (cu un narator neutru,
omniscient și omniprezent), după tematică este un roman tradițional, de inspirație
rurală, care prezintă o civilizație arhaică, reprezentând legătura dintre om și univers.
De asemenea, elementele de religie precreștină, de origine dacică, se îmbină cu
manifestări și practici rituale creștine. Este un roman polițist, prin demersul justițiar
al personajului principal.
Este și un roman inițiatic, prin călătoria lui Gheorghiță, care se maturizează,
se formează ca bărbat, preluând în finalul cărții, rolul gospodăresc al tatălui său. Este
un roman mitic-baladesc și realist etnografic, prin inserția în structura textului a
unor tipare mitice din spațiul spiritual autohton (mitul existenței pastorale) sau din
straturi mai profunde (mitul lui Osiris, Marea Trecere, mitul lui Orfeu). Iar după
întinderea epică este un roman sintetic și monografic, care prezintă o viziune
profundă asupra lumii, un roman polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, un
roman antropologic „o reconstituire epică a Mioriței” (Eugen Lovinescu), un roman
demitizant. Relaţia romanului cu balada populară „Mioriţa” constituie un aspect
controversat în receptarea critică.
Fiind considerat „fragment de epopee”, romanul preia structuri proprii
baladei populare, dar are şi intrigă de roman poliţist. Naraţiunea se constituie prin
reconstituirea faptelor, astfel că „Baltagul urmează legea tragediei”, deoarece cartea
începe cu sfârşitul.
a) Discursul epic este linear, axat mai ales pe tema călătoriei explorative,
care are ca scop căutarea, cunoaşterea, iniţierea, confruntarea, adevărul, justiţia.
Dacă avem în vedere motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o structură în trepte.
Motivul căutării şi al cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Acţiunea
este dispusă într-un plan real, social şi unul mitic, ceea ce face din „Baltagul” un
roman al lumii arhaice, a păstorilor, care luptă pentru a-şi apăra normele etice şi
care se confruntă cu noile forme de viaţă socială. Perspectiva narativă, adoptată
în incipitul romanului, este construită pe un principiu telescopic. „Legenda rostuirii
etniilor”, auzită de Nechifor Lipan de la un baci înţelept, este evocată de Vitoria.
Bărbatul ei obişnuia să o spună uneori în momente ritualic. Prima „voce” pe care
cititorul o aude în roman este a marelui absent, dar mediată prin conştiinţa femeii lui.
Treptat, perspectiva narativă se schimbă, făcând loc unui narator omniscient și
omniprezent, care relatează evenimentele pe un ton neutru și impersonal, fără a
interveni în acțiune. În foarte multe situaţii, Vitoria preia rolul de personaj-reflector,
prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor şi anumite etape ale acţiunii.
Viziunea narativă este cea „dindărăt”, autorul folosind focalizarea zero (viziunea
globală asupra lumii operei). Acțiunea celor şaisprezece capitole ale romanului se
desfăşoară pe un singur plan narativ, în ordine cronologică, cu rare abateri în
analepse (rememorarea legendei rosturii neamurilor, amintirea dragostei celor doi) și
prolepse (anticiparea morții oierului, prin semne și viziuni premonitorii ale Vitoriei, prin
ideea de reconstituire a drumurilor lui Nechifcor Lipan).
b) Romanul abordează tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a
iniţierii. Tema familiei este prezentată dintr-o perspectivă aproape mistică, situând
relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună ritmurile
grave ale legităţii divine, net superioare celei umane. Rânduiala, viaţa şi moartea
fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-și asuma rolul tatălui şi de a-și
prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională.
Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă. De asemenea, romanul
dezvăluie în profunzime și un amplu scenariu mitic, în care se regăsesc elemente
fundamentale ale ritului de nuntire cosmică din balada „Mioriţa”, ale odiseei zeiţei
Isis - plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris - şi
ale coborârii în Infern a lui Orfeu. Pe de altă parte, titlul este simbolic, întrucât baltagul
este o unealtă justițiară. Cuvântul provine din grecescul „labrys”- secure cu două
tăișuri, dar și labirint. În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul șerpuit
pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, atât un labirint interior, al
frământărilor sale, cât și un labirint exterior, al drumului parcurs de Nichifor Lipan.
Acest labirint amintește de curgerea continuă a vieții spre moarte și a morții spre viață.
c) Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular în care se
încadrează viaţa pastorală. Timpul evenimenţial se plasează între două mari
sărbători creştine: Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie) și Sângeorz (Sfântul
Gheorghe - 23 aprilie). Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în
ciclul viaţă - moarte. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu „drumul spre iarnă”,
adică spre moarte, în timp ce ritualul integrării lui în ritmurile universului, va avea loc o
dată cu renașterea naturii la o altă „primăvară”. Sărbătoarea Sfinţilor Mucenici (10
martie) marca, în vechiul calendar precreştin, începutul de An Agrar. Ziua plecării
este momentul în care începe acţiunea liturgică de transfigurare a morţii
pământeşti în viaţă eternă. Spaţiul epic îmbină planul real cu cel simbolic.
Structurile antropologice relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui,
și spaţiul degradat al văii. O serie întreagă de opoziţii se subordonează acesteia,:
ascensiune - coborâre, sacru - profan, arhaic - modern. La confluenţa spaţiului real
cu cel simbolic se află şi râpa, „un substitut al Infernului”, în care coboară Gheorghiţă
în noaptea priveghiului, experienţă iniţiatică obligatorie în drumul spre maturitate.
Valoarea râpei ca spaţiu al iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu caracter
mitic la care participă tânărul.
d) Pe firul epic al căutării lui Nechifor Lipan se ordonează numeroase
conflicte: unul de natură morală (pedepsirea ucigaşilor pentru săvârşirea crimei),
altul de natură interioară (suferinţa nevestei). Incipitul se înscrie în definiția
romanului de tip obiectiv, dar și de tip mitic prin inserția pe un ton liturgic a legendei
rostuirii neamurilor. În ceea ce priveşte rânduiala şi semnul, cuvintele-cheie ale
interpretării romanului, se conturează viziunea că existenţa este ordine şi
semnificaţie. Finalul romanului, care este închis și circular, prezintă ieşirea
personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale
existenţei. Se poate observa astfel că, finalul intră în raport de simetrie cu incipitul,
prin destinul oamenilor de la munte.
a) În primul rând, romanul „Baltagul” prezintă monografia satului
moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, tradiția care nu permite
abateri de la legile nescrise, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care
l-au ucis pe Nechifor Lipan. Romanul „Baltagul” ilustrează realismul mitic, o
impresionantă echivalenţă între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea
naturii şi cea a individului. Romanul surprinde și caracterul sferic, de capodoperă, în
care destinul uman se integrează în ciclurile cosmice ale existenței. Universul acestui
roman se alcătuiește din echivalențe perfecte între ordinea cosmică și ordinea
umană. Iar ceea ce le unește este rânduiala, acea lege universală a lumii, subliniată
de narator încă de la începutul romanului, prin legenda rostuirii neamurilor. În cadrul
textului, „rânduială” şi „semn” sunt unităţile lexicale cu cea mai mare frecvenţă, fiind
cuvinte-cheie. Întâmplările din „Baltagul” se situează într-un orizont mitic contingent cu
însăși geneza lumii. Lumea oierilor, a transhumanței, a peisajelor paradiziace,
amintește de vremurile arhaice, reprezentând legătura dintre om și univers.
 b) În al doilea rând, lumea sadoveniană operează iarăși cu semne simbolice
de mare semnificație. Un prim semn funebru se dezvăluie chiar de la începutul
romanului, Lipan apărând într-un vis anxios „călare, cu spatele întors către ea”. Apoi,
când Mitrea coboară de pe munte, „cocoșul dă semn de plecare”, semn rău, care se
și traduce într-o schimbare subită a naturii din jur. Aceste semne funebre prevestesc
moartea inițiatică. De altfel, în eposul sadovenian, natura se reflectă în om, acesta
este încadrat cosmologic. Tragedia căreia i-a fost victimă soţul e anunţată de
schimbarea stării naturii, vremea se tulbură, iarna vine mai repede decât de obicei.
Soţia celui dispărut are în aceste momente o atitudine statuară. Starea meditativă
care reclamă nemişcarea este o fază premergătoare deplasării. Convingerile Vitoriei
sunt apoi validate prin raportarea lor la cele două instanțe spirituale existente în
satul arhaic românesc: biserica și practica magică. Ea îi vizitează succesiv, în fapt
de seară, pe preotul satului, Daniil Milieș, și pe baba Maranda, solomonara satului,
reprezentantă a unei religii precreștine, prelungită în chip misterios în vremurile
moderne. După această primă călătorie inițiatică, Vitoria avea certitudinea că soțul ei
s-a prăpădit și se va supune unui ritual de purificare (posteşte douăsprezece vineri),
înainte de marea călătorie a îndeplinirii unor reguli nescrise ale acestei lumi străvechi:
sufletul lui Nechifor Lipan trebuia să-și afle liniștea, prin împlinirea ritualului de
înmormântare și prin găsirea și pedepsirea vinovatului. Astfel că, întreaga acțiune a
romanului se supune unui singur principiu, acela al împlinirii și respectării rânduielii.
c) În al treilea rând, drumul soției munteanului, al Vitoriei Lipan, pentru
reconstituirea ultimelor momente ale celui ucis, este o adevărată odisee a „tainelor
celor de veac ascunse”, este o „coborâre în Infern”, ca a zeiței Isis, pentru a-l
recompune, din bucăți pe Osiris. Firul narativ se dezvoltă urmând cele patru drumuri
prezente în planul romanului: drumul lui Nechifor Lipan spre moarte („Marea Trecere”
spre tărâmul etern, prin care el se dezbracă de materialitate), drumul Vitoriei Lipan
pentru găsirea și răzbunarea mortului, pentru împlinirea ritualului, călătoria inițiatică,
de maturizare, a lui Gheorghiță, care se formează ca bărbat, preluând, în finalul
romanului, rolul gospodăresc al tatălui său, într-un proces de naturală continuitate și
întoarcerea la cursul normal al vieții, sugerând o arhaitate eternă. Această căutare a
soţului avea să pornească din interior către exterior, din întuneric pentru a ajunge
la lumina: „Fiinţa ei începe să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia
să iasă lumina”. Călătoria cea adevărată, explorativă se porneşte în zilele lui martie
și va străbate invers linia transhumanței. La începutul firului, călătorii sunt însoţiţi
de cârciumarul David din Călugăreni, care este „om trimes”, pentru că-şi dă seama
că pelerinajul hermeneutic şi justiţiar trebuie să urmeze un traseu labirintic: „Vra
să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârzii, să cauţi, să umbli cotind”. Primul nod
al firului labirintic este la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de Nechifor. Urmele
sunt găsite şi la Călugăreni și la Fărcaşa, de unde află de la moş Pricop că în toamnă
potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Drumul morţii se confruntă cu viaţa: la
Borca, în calea drumeţilor apare o cumetrie, iar la Cruci, o nuntă. Reţinem amănuntul
etnografic. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei, acolo unde Lipan cumpărase în
noiembrie trecut trei sute de oi. De acum înainte apar trei ciobani. Chipul unuia dintre
ei rămâne în amintire, deoarece are buza despicată, detaliu ce semnalează natura
malefică şi infernală a personajului. La hanul de la Broşteni aflăm că ciobanii au
trecut spre Gura Negrei. Urma acestora este regăsită la Borca, apoi la Sabasa, acolo
unde Vitoria „a suit-un drum şerpuit săpat în stâncă”, iar muntele „cu cale şerpuită şi
cu punţi de piatră peste prăpăstii”, se chema Stânişoara. După popasul de la Crucea
Talienilor, Vitoria a coborât pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha, la cârciuma
lui Iorgu Vasiliu, acolo unde semnele dispar, căci acolo nu mai apare cel căutat. Vitoria
are acum certitudinea că drumul lui s-a frânt între Suha şi Sabasa. Acest drum devine
un simbol al labirintului „un drum șerpuit al securii duble”, care reprezintă Regatul
Morţii, amintind de scurgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă ca o
imagine vie a drumul soarelui ca „ocrotitor cosmic, care le descrie rând pe rând
desenul labirintic” (Paolo Santarcangeli). Ajunsă la Suha, Vitoria iese din întuneric, ştie
adevărul cu certitudine. Asasinii sunt Calistrat Bogza (poreclit Iepure – vestitor al
unei nenorociri) şi Ilie Cuţui. De acum găsirea mortului se înscrie într-un străvechi
scenariu mitic. Vitoria Lipan este ajutată de Iorgu Vasiliu (cârciumarul din Sabasa)
şi de cucoana Maria (soţia sa) pentru a-i întâlni pe cei doi ucigași, în fața cărora va
juca rolul soției îngrijorate, care apelează la ei, ca la niște prieteni. Întoarsă la Sabasa,
cu ajutorul domnului Toma, dă de urma lui Lupu - câinele credincios al lui Lipan, aşezat
la o gospodărie unde găsise milă şi adăpost, precum şi un nou nume: Pripas. Acesta
îi va călăuzi în râpa unde vor descoperi osemintele şi hainele lui Nechifor.
Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităţilor,
iar Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez şi adresează vinovaţilor
insinuări perfide. Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctul culminant şi dez-
nodământul, mobilul mişcării labirintice, care este expus rezumativ: „Avea de
căutat, de găsit şi de rânduit”. Era momentul când „răposatul își găsea în sfârșit
odihna”, iar împlinirea rânduielii o componentă intrisecă: înfăptuirea justiției.
Demascarea făptaților, la parastasul lui Nechifor, reprezintă punctul culminant al
anchetei Vitoriei Lipan, care pune în scenă un spectacol magnific. Pentru a dezvălui
împrejurările omorului, făptașii sunt asaltați cu o tehnică a sugestiei, care cuprinde o
gamă largă de atitudini șu replici, de la amenințarea voalată la scuze, lingușire și
aruncare nevinovată de capcane, totul pentru a-i face să mărturisească păcatul crimei.
Subtilitatea de care dă dovadă Vitoria îi scapă lui Bogza, care cade primul în capcană,
dându-și seama de greșeala făcută doar când este prea târziu. El nu mai poate suporta
presiunea psihică, se înfurie și naufragiază în reacții necontrolate („bău pe nerăsuflate
un pahar”, „mormăi cu mânie”, și „fără să știe cum, luă deodată o hotărâre
năprasnică”), toate acestea punându-i în evidență vinovăția. Arma crimei, baltagul,
devine, ca în miturile vechi, simbol al sacrificiului, purtător al semnelor sacrificiale, prin
el Vitoria dând sentința finală: „Gheorghiță – vorbi cu mirare femeia – mi se pare că pe
baltag e scris sânge și acesta-i omul care l-a lovit pe tatu-tău.”. Pe patul de moarte,
sugrumat de câine, Bogza mărturisește crima săvârșită. Prin aceasta, Vitoria Lipan îşi
îndeplinesşte datoria, face tot ce datina îi cere faţă de cel mort. Echilibrul
existenţial este restabilit, cel dispărut a fost repus în drepturile sale, prin încadrarea
în ordinea cosmică: „îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul”.
Replica finală a romanului îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere
acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor. Gândul nu i se mai întoarce spre
trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor la
munte, pentru păşunea de vară, întoarcerea la Suha, alături de Minodora, pentru
parastasul de patruzeci de zile. Iar atunci când îl anunţă pe Gheorghiţă că în „nici c-un
chip” nu se va învoi să o mărite pe Minodora cu feciorul dăscăliţei, Vitoria nu-i transmite
doar o atitudine, ci îi predă fiului ei responsabilitatea capului de familie, a celui care ia
deciziile.
d) Nu în ultimul rând, în realitatea acestei lumii evocate de Sadoveanu se
împletesc cel puţin trei mituri fundamentale: primul, indicat chiar de autor prin motto-
ul romanului, este cel al nuntirii cosmice din balada „Mioriţa”, al doilea esrte cel al
odiseei zeiţei Isis - plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al
lui Osiris, iar al treilea este cel al coborârii în Infern a lui Orfeu. Însuși drumul parcurs
de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului, prin valea Dornelor, până la Suha, este nu
numai o călătorie în spaţiu, ci și o coborâre în Infern, pe celălalt tărâm, pentru
împlinirea ordinii transcendente a fiinţei. Aceasta este însoțită de Gheorghiţă și va
reconstitui drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului şi săvârşirea
dreptăţii. Criticul George Călinescu observa că romanul „Baltagul” preia, printr-un
artificiu compoziţional strălucit, schema de construcţie a romanului poliţist, grefată
pe un substrat mitic, care se compune din acţiuni care se succedă într-o ordine
prestabilită: crima (precedată uneori de dispariţia victimei), ancheta, descoperirea
criminalilor şi probarea vinovăţiei, finalizată cu pedepsirea lor. Aceluiaşi
schematism din succesiunea acţiunilor i se supune distribuţia rolurilor personajelor:
victima - Nechifor Lipan, ucigaşul – Bogza, complicele – Cuţui, detectivul şi ajutorul
său – Vitoria Lipan şi Gheorgiţă, martori – câinele Lupu și persoane investigate. Două
„surprize” caracterizează romanul sub acest aspect. Este vorba, în primul rând, despre
detectivul inedit, cu „opinci şi basma”, cu un „beţigaş” misterios cu care tot
scormoneşte în pământ, fără ca nimeni să ştie exact de ce. Pe de altă parte,
semnificaţia numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde
ale romanului. Provenit din latinescul victor, numele eroinei înseamnă „victorie”,
„biruinţă” și concentrează statutul ei în raport cu răul (demască şi pedepseşte ucigaşii),
în raport cu prejudecăţile lumii (refuză interpretările preotului sau ale babei Maranda),
în relaţie cu moartea (înfăptuieşte ritualul „marii treceri”) şi chiar în raport cu sine
(găseşte puterea de înnoda firul vieţii de acolo de unde l-a rupt dispariţia lui Nechifor).
Marele dispărut poartă un supranume atribuit în mitologia greacă lui Zeus şi unor
divinităţi: Nikephoros, Nechifor înseamnă „purtător de biruinţă”, un triumfător asupra
morţii, pentru că supravieţuieşte prin iubire. Gheorghiţă, numele diminutivat al sfântului
care a ucis balaurul, moşteneşte numele adevărat al tatălui său, acel nume de taină
pe care îl rostea uneori Vitoria şi pe care îl strigă cu disperare în momentul coborârii
în râpa morţii. Temperamentul liric al lui Sadoveanu transpare nu numai în viziunea
despre lume, ci şi în rostirea plină, rotundă, şlefuită până la rangul marii arte. E.
Lovinescu surprindea această trăsătură esenţială care dă farmecul subtil al operei:
„melancolia unei lumi muribunde s-a furişat în sufletul poetului Sadoveanu, iar strigătul
de moarte al lucrurilor care pier îşi găseşte ecoul în toată creaţia”. Limbajul are - în
primul rând - o motivaţie realistă, pentru că reconstituie, în datele ei esenţiale, o lume
în care s-a petrecut o crimă. Situată însă la interferenţa lumii arhaice cu cea modernă,
lumea evocată reflectă această particularitate şi în limbaj. Un ton ceremonios
străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a
personajelor. Sadoveanu ştie că în cuvânt se ascund tainele lumii şi că a-l rosti implică
un act de participare la creaţie. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea
fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin
nivelul la care ajunge acest limbaj. Limba lui Sadoveanu cuprinde rostirea domoală
a potecilor de munte, prin structura frazei, realizată din „respirații egale”, prin oralitatea
de o solemnitate gravă, prin lirismul subiacent și nota de fabulos popular. Timbrul grav
şi sărbătoresc, cu adresări directe de o politicoasă cuminţenie, alături de elemente
arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia
unei culturi vechi şi nobile.
Așadar, romanul „Baltagul”, prin tematica abordată și prin viziunea naratorului,
este un „elogiu al recuperării dreptății”, un mic epos al transhumanței, cu un pronunțat
caracter mitic. Țăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viață
aspră, păstrător al lumii vechi, arhaice și patriarhale, este omul blajin și înțelept, cu un
acut simț al dreptății, un apărător al unor principii de viață fundamentale. Acesta se
conduce după legile nescrise ale moralei și după credințele strămoșești, pe care le
respectă cu sfințenie. În același timp, viziunea mioritică a morții îi este dată o nouă
interpretare, aceea a existenței duale ciclice, viață-moarte și din nou viață. De
asemenea, romanul ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului
moldovean ca păstrător al tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a
gândi, de a simți și de a reacționa în fața problemelor cruciale ale vieții. Vitoria Lipan
nu se reprezintă doar pe sine şi familia ei, ci o întreagă lume cuprinsă de melancolia
apusului. Prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte
graniţele tradiţionalului şi intră în categoria romanului mitic.