Baltagul

Mihail Sadoveanu

1. Încadrare în context
Romanul „Baltagul”, apărut în 1930, face parte precum volumul „Hanul Ancuței” (1928) din
a doua etapă a creației sadoviene și este o capodoperă. Opera lui Sadoveanu este străbătută de un
fior melancolic, nostalgic ai cărui termeni-cheie sunt „odinioară” și „departe”. Pentru personajul
sadovian, prezentul este doar un rezultat al unei lungi acumulări de ctrecute, în care se ascund
taine strămoșești păstrate cu sfințenie, capabile să îl pună într-o legătură mistică cu universul.
2. Încadrare în curent și specie literară
Romanul a fost considerat una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu încă de
la apariție. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în
diversitatea codurilor de lectură fiind interpretat ca mitic, monografic, de dragoste, al inițierii, al
familiei, dar și roman cu intrigă polițistă. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea relațiilor
umane, dar și a celor dintre om și cosmos, impune desfășurări epice ample.
Există în roman o impresionantă echivalență între ordinea cosmică și ordinea umană, între
ordinea naturii și cea a individului care aspiră la perfecțiune prin integrarea ritmurilor proprii în
cele universale specifice realismului mitic. În realitatea lumii evocate de Sadoveanu se împletesc
cel puțin trei mituri fundamentale. Primul, indicat chiar de autor prin mottoul romanului, este cel
al nunții cosmice din balada „Miorița”. Celălalte două sunt mitul zeiței Isis, plecată în marea
călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris, și cel al coborârii lui Orfeu în Infern.
Drumul parcurs de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului prin Valea Dornelor până la Suha este
numai într-o oarecare măsură o călătorie în spațiu pentru că ea este dublată de o coborâre în
Infern, pe celălalt tărâm, pentru împlinirea ordinii trancendente a ființei.
3. Temă și viziune despre lume
În profundă legătură cu codurile le lectură pe care le permite, tema romanului „Baltagul” are
un mare grad de generalitate: relația dintre ordinea reală și cea transcendentă a lumii, precum și
condiția omului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu lumea nouă. Din această
mare temă se desfac, într-o rețea complexă, celălalte teme, subordonate: iubirea, moartea,
familia, inițierea. Ele pot fi interpretate ca aspecte ale marii teme care dezvăluie relația omului cu
universul.
 Viziunea despre lume înfățișată în acest roman nu face excepție de la ampla perspectivă pe
care o oferă Sadoveanu în toată creația lui. Echivalențele dintre ordinea cosmică și cea umană
sunt concentrate într-o lege universală pe care autorul și personajele o numesc „rânduială”. Omul
arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, se confruntă cu lumea modernă și oscilează
indecis între a rămâne legat de izvorul care l-a creat sau a se rupe de el. Nechifor Lipan,
personajul absent al romanului, este obligat de mersul noii lumi să se desprindă de natura
protectoare și să coboare în Valea Dornelor, nu ca cioban, ci ca negustor, ceea ce diferă de
motivul transhumanței din baladă.
4. Elemente de structură și compoziție
4.1. Raportul realitate-ficțiune
Ca roman realist, „Baltagul” abordează lumea din perspectiva unui observator obiectiv situat în
afara universului pe care îl construiește. În reconstituirea genezei romanului există un detaliu
semnificativ care se oglindește la nivel structural. Se spune că într-una dintre călătoriile sale prin
satele Moldovei scriitorul a asistat la o discuție între doi ciobani care vorbeau despre o crimă în
lumea pastorală. Dialogul i-a revelat o situație cu caracter arhetipal în care se concentra un mit
fundamental al poporului nostru. Romanul a fost scris dintr-o suflare, în doar nouă zile. Cititorul
este purtat printr-o geografie reală (Dorna, Bistrița, Piatra, Broșteni) în care cea ficțională se
integrează firesc, așteptând să fie descoperite sensurile simbolice: muntele, apa, valea, râpa.
4.2. Perspectiva narrativă
Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe un principiu telescopic.
Legenda rostuirii etniilor auzită de Nechifor Lipan de la un baci înțelept este evocată de Vitoria,
„stând singură pe prispă în lumina de toamnă și torcând”. Bărbatul ei obișnuia să o spună uneori
la „cumătrii și nunți”, adică în momente ritualice care amintesc de ordine și rost. Prima voce pe
care cititorul o aude este a marelui absent, dar mediată prin conștiința femeii lui surprinsă într-o
atitudine cu numeroase valențe simbolice: torcând nu doar lâna din furcă, ci și caierul amintirii și
al dorului. Treptat, după evocarea unor dialoguri cu tâlc ale celor două personaje, perspectiva
narativă se schimbă, făcând loc unui narator neutru, cu focalizare zero, care se va nuanța pe tot
parcursul romanului, alternând cu focalizarea internă și cu notația în stil indirect liber.
4.3. Tehnici narative
În alternarea planului exterior cu cel interior, un rol deosebit îl are modul în care naratorul alege
să facă trecerea în gândurile și în conștiința tulburată de griji a femeii, marcându-o prin gesturi
de închidere, de retragere în sine: „Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe
scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sâni, privind fără să vadă frământarea de-afară a stihiilor”.
În foarte multe situații, Vitoria preia rolul de personaj-reflector prin intermediul căruia se
realizează portretul lui Nechifor, dar și anumite etape ale acțiunii.
Schimbarea registrelor stilistice este o altă tehnică folosită cu subtilitate de narator. Un
exemplu relevant este scrisoarea pe care Vitoria i-o dictează preotului: femeia spune
„Gheorghieș dragul mamei”, iar popa transcrie „Prea scumpul meu fiu”. Ea continuă: „să știi că
tatăl tău nu s-a întors la noi acasă”, iar preotul „traduce”: „află că, din mila lui Dumnezeu, sunt
sănătoasă și doresc să aflu și despre tine la fel”. În trecerea de la registrul familial la cel oficial
este surprinsă toată distanța care se instalează între sinceritatea clară a țăranului și șlefuirea
artificială a celui școlit.
4.4. Raporul incipit-final
Romanul „Baltagul” este alcătuit din șaisprezece capitole deschise de un prolog cu un rol
esențial în conturarea viziunii despre lume și a perspectivei narative.
Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua textul
biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii pe plaiurile
dimprejurul nostru: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn
fiecărui neam”. În ceea ce privește rânduiala și semnul, cuvintele-cheie ale interpretării
romanului, se conturează de la început o viziune foarte clară asupra lumii: existența este ordine și
semnificație. Nimic nu se petrece întâmplător, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual.
Finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și reluarea
ritmurilor firești ale existenței. Mandatul justițiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării
cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viața poate să meargă înainte în familia Lipan condusă
de-acum de Gheorghiță. Putem observa că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul prin
destinul reprezentantului oamenilor de la munte, Vitoria.
4.5. Relații temporale și spațiale
Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular în care se încadrează viața pastorală.
Suprapunerea evenimentelor din destinul individual cu cele ale unui ciclu cosmic este unul dintre
cele mai importante aspecte dezvăluite în roman. Cititorul atent la indicii temporali observă că
timpul evenimentelor la care se raportează personajele se plasează între două mari sărbători
creștine cu corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie),
patronul iernii pastorale, „încuie” vara și desfrunzește codrul. Sângiorz (Sfântul Gheorghe – 23
aprilie) readuce codrul la viață și alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent
simbolic în ciclul viață-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci și individul. Plecarea lui
Nechifor de acasă coincide cu „drumul spre iarnă”, adică spre moarte; la polul opus, într-o
perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârșit ritualul integrării lui în ritmurile universului
pentru o „renaștere” într-o altă primăvară. Sărbătoarea Sfinților Mucenici este sărbătorită în ziua
de dinaintea plecării lui Gheorghiță și a Vitoriei în călătorie, pe 10 martie. În vechiul calendar
precreștin, ea marca începutul de an agrar, ziua în care se suprapuneau două sărbători ale
timpului: sfârșitul iernii și începutul verii. În simbolistica romanului, ziua plecării nu poate fi
altceva decât momentul în care începe acțiunea liturgică de transfigurare a morții pământești în
viață eternă, cosmică.
Spațiul epic are valențe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale
imaginarului relevă opoziții semnificative între spațiul sacru al muntelui, situat în apropierea
cerului, și spațiul degradat al văii. O serie întreagă de opoziții se subordonează acesteia, păstrând
intacte toate conotațiile valorice: ascensiune-coborâre, sacru-profan, arhaic-modern. La
confluența spațiului real cu cel simbolic se află râpa, un substitut al Infernului în care coboară
Gheorghiță în noaptea priveghiului, fiind o experiență inițiatică obligatorie în drumul spre
maturitate. Deplina pustietate a locului dintre pământ și cer îl lasă pe fecior singur în fața morții,
pentru a înțelege condiția umană: „Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de când trăia
pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere”. Valoarea râpei ca spațiu al inițierii este
susținută și de evenimentele cu caracter mitic la care participă tânărul. Relevantă este prezența
pajurei care planează deasupra văii, rotindu-se de două ori peste vale și pornind apoi spre zareqa
largă, cu un țipăt ascuțit. În vechile credințe românești, sufletul mortului se transforma în pasăre,
iar pajura este, în mitologia românească, o ființă fabuloasă, venită de pe „tărâmul de dincolo”
spre a cere o răsplată tinerilor participanță la un ritual de inițiere.