COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Baltagul”
De Mihail Sadoveanu

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă la
care ia parte un număr mare de personaje. Acțiunea se petrece de obicei pe o perioadă mai
îndelungată de timp și în mai multe locuri; întotdeauna există un plan narativ central și mai multe
planuri narative secundare care îl completează.

1. CONTEXT ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Romanul românesc interbelic urmează mai multe direcții, între care cea a realismului social
și psihologic. O abordare particulară a acestei formule este reprezentată de “Baltagul” lui Mihail
Sadoveanu, publicat în 1930 de către Editura Cartea Românească din București cu prilejiul
aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului, după ce opera a fost realizată în zece zile ca
urmarea unei expediții turistice efectuate de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului
Neagra și prin Munții Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria
Lipan. Romanul este un epos al morții mioritice, o expresie a vieţii satului românesc, zugrăvind o
civilizaţie veche pastorală și valorificând mituri precum cel al transhumanței (“Miorița”) sau cel al
coborârii în Infern (Isis și Osiris).

2. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE ANUME ---------
“Baltagul” este alcătuit din 16 capitole care înfățișează o poveste de viață cu obârșia în mit:
cel mioritic, așa cum sugerează motto-ul „Stăpâne, stăpâne, mai chiamă ș-un câne”; cel egiptean, al
coborârii în Infern (Isis și Osiris); cel al dorinței înfăptuirii dreptății “Salga” și cel al animalului
credincios “Dolca”.
Opera se deschide cu legenda plasată în incipit ce coagulează sensul tuturor faptelor care
urmează a fi narate, având rol de avertisment asupra întâmplărilor tragice ce îi vor fi dezvăluite
lectorului: un cioban este ucis și i se fură oile; soția celui dispărut de 70 de zile îl caută prin lume
(nordul Moldovei) împreună cu fiul său și descoperă rămășițele mortului care sunt în cele din urmă
îngropate, vinovații fiind pedepsiți. Tot acest traseu dramatic de viață este anticipat în cosmogonia
populară cu punct de plecare în mitologia biblică în care sunt surprinse coordonatele existenței
aspre a muntenilor trăitori în „locuri strâmte, între stânci de piatră”. La prima impresie, cel care
istorisește pare a fi naratorul, însă mai apoi aflăm că povestirea despre semnele dăruite neamurilor
era rostită de Lipan la cumetrii, lectorul fiind astfel pus în situația de a aștepta să vadă cine este
protagonistul și cui îi aparține relatarea.
Sadoveanu surprinde în această creație satul moldovenesc de la munte, în primele decenii ale
secolului al XX-lea, la scurtă vreme după schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, indicii
temporali evidențiând repere ale vieții spirituale ale localnicilor (Sfântul Andrei, Boboteaza, Postul
Mare), fără a realiza o racordare cronologică strictă e evenimentelor. Ca în orice scriere de factură
realistă, indicii spațiali sunt esențiali pentru așezarea ficțiunii în albia realului. Astfel acțiunea
simplă și cronologică se deschide la Măgura Tarcăului și continuă cu alte toponime care există pe
hartă precum Piatra-Neamț, Sabasa, Fărcașa etc.
2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Roman obiectiv și tradițional, un univers închis de semnificații care propune o situație de
viață verosimilă, „Baltagul” anticipează încă din titlul istoria violentă despre care i se va relata
cititorului căci elementul paratextual nominal desemnează un simbol bisemic: semnificativ pentru
lumea păstorilor, o unealtă a civilizației pastorale de care aparțin personajele, dar și un totem,
însoțind maturizarea lui Gheorghiță, care își începe călătoria inițiatică având asupra lui un baltag
binecuvântat de preot. Baltagul, toporul cu două tăişuri, este un obiect ambivalent: armă a crimei şi
intrument al actului justiţiar, reparator, reprezentând mult mai mult decât o unealtă de muncă.
Într-o narațiune destul de simplă, care avansează liniar, cu puține momente de retrospecție,
tehnica punctului de vedere dezvăluie, pe alocuri, un narator implicat, chiar ironic căci uneori
narațiunea se suprapune perspectiva auctorială cu cea a eroinei „Domnul Iorgu Vasiliu părea un om
așezat căci purta ochelari și scria într-un catastif”. Stilul indirect liber apare ca o confirmare a
superpoziției povestitorului cu vocile personajelor având ca rezultat pătrunderea în conștiința
erilor și reliefarea unui conținut psihologic (neliniștea lui Bogza de la parastas).
Opera se construiește pe momentele subiectului, născându-se din împletirea pe care
scriitorul o face cu mare pricepere între cele trei moduri de expunere surprinse pe parcursul
romanului. Descrierea ocupă însemnate spații, fiind totuși creatoare de atmosferă. Sadoveanu
prinde răsufletul pădurii, vuietul apelor, răsfățul poienii la soare, dar și vremea schimbătoare și
rece deoarece natura devine o cutie de rezonanță a sentimentelor femeii, îndrumand-o în căutarea
soțului său: la Dorna și la Crucea Talienilor, vântul o anunță că se află pe drumul cel bun, căpătând
astfel rang de personaj. Narațiunea se desfășoară destul de rapid încât să păstreze trează
curiozitatea lectorului asupra rezolvării conflictului, chiar dacă certitudinea despre moartea lui
Nechifor se stabilește aproape de la începutul romanului, fiind realizată de un narator
heterodiegetic care știe totul despre eroii săi. Dialogul are o pondere însemnată, e viu și autentic și
participă la caracterizarea personajelor angrenate în acțiune.
Odată fixat nucleul narațiunii, Sadoveanu se oprește asupra specificului vieții muntenilor, cu
detalii care fac din roman o scriere monografică. Bărbații își câștigă pâinea doborând brazi, în timp
ce cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Uneori, femeile rămân văduve înainte de vreme,
ducând o viață grea. În realizarea actanților epici, Sadoveanu conturează fiinţa arhaică a satului
românesc, sufletul ţăranului moldovean, ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi specificului
naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în momentele cruciale ale vieţii. Nu se
străduiește să le dăruiască un anumit chip, ci mai ales un anume suflet.
Personajele au o rostire arhaică și regională, mustoasa expresie populară curgând cu
greutate și culoare de miere în urechea cititorului. Termenii din graiul moldovenesc sunt plini de
savoare, comparațiile sunt de esență folclorică, contribuind la culoarea locală. Astfel nu numai ceea
ce se spune este de luat aminte, ci și modul cum se spune rămâne interesant. Cuvântul trece dincolo,
personajele având o vorbire ceremonioasă, înflorită și dulce.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN DOUĂ SECVENȚE COMENTATE -------------------------------------------------

Toate aceste elemente de structură și de compoziție ale basmului contribuie semnificativ la
conturarea temei operei și a viziunii asupra lumii a autorului.
Tema romanului este una cu un grad mare de generalitate, condiția munteanului care
trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă, cât și drumul parcurs de Vitoria Lipan
pentru aflarea adevărului despre moartea soţului ei, urmată de săvârşirea dreptăţii prin pedepsirea
vinovaţilor. Din această mare temă se desfac celelalte teme, subordonate, prezentate într-o țesătura
densă: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea.
O primă scenă simbolică este ritualul plecării la drum al Vitoriei și a lui Gheorghiță, ce
constă în diferite etape, ceremonie ce demonstrează legătura strânsă a muntenilor cu Dumnezeu și
viața lor religioasă. Drumeția este planificată prin pregătirea spirituală printr-un post de 12 vineri.
Superstițiile și deprinderile de a citi semnele naturii sunt active. Vitoria îl visează pe Nechifor
trecând călare o apă neagră, dar nu îi vede fața, observă cântatul cocoșului cu pliscul spre poartă și
se încredințează că soțul ei a pierit, înainte ca vreun fapt concret să o poată lămuri. Răsucirea
vântului, culoarea brazilor, intensitatea luminii sunt pentru munteancă îndemnuri pentru pornire la
drum.
Drumul parcurs de personajele romanului are valoare simbolică fiind replica pământeană a
marii călătorii a omului, a sorții de muritor. Pentru Gheorghiţă, călătoria are rolul unei iniţieri, fiind
încă nevârstinc, necunoscător și neîncercat, deoarece pe parcursul acestei călătorii labirintice el se
maturizează, romanul căpătând astfel caracter de bildungsroman. Procesul iniţiatic presupune o
moarte simbolică, adică o coborâre în prăpastia infernală, acolo unde neofitul va fi supus unor
încercări limită. Esenţial este momentul în care este pus să vegheze, în râpă, osemintele tatălui,
acţiune care are semnificaţia unei renaşteri simbolice şi care asigură continuitatea dintre părinte şi
fiu, însemnând şi dobândirea unei personalităţi. Maturizarea se împlineşte în momentul în care îl
pedepseşte pe unul dintre asasinii tatălui, omorându-l cu ajutorul baltagului sfinţit. Textul se
deschide cu imaginea unui Gheorghiță imatur, sfios și nesigur, care va pleca pe un drum al
responsabilizării, și se închide ciclic în momentul în care actul dreptății pune capăt perioadei de
inițiere, marcând trecerea acestuia spre maturitate.
Un alt moment important în desfășurarea evenimentelor este atunci când Vitoria constată
că pentru criminali viața merge înainte și, ca urmare, oprește timpul între Suha și Sabasa și îi silește
pe toți să meargă înapoi pe firul vremii până la izvorul unde curge sânge. Când, în final, criminalul
își primește pedeapsa, vraja împietririi se destramă și viața poate să își continue cursul firesc. În
plus, ruptura temporală este produsă de o lovitură de baltag, dată cu perdifie în ceafă, și apoi
tămăduită cu altă lovitură, a aceluiași baltag, dată de această dată în frunte, pe față, ca act de justiție.
Primul omor se produce ca timp ritual al morții, iar cel de al doilea are loc în aceeași vreme care
marchează trecerea soarelui, dar și a sufletelor pe tărmâul celălalt.
Dacă începutul creează un orizont interesant al așteptării și o ambiguizare a vocii narative,
finalul apare brusc, ca o cădere neașteptată de cortină, fiind construit din perspectiva eroinei care,
eliberată de greaua sarcină încredințată de dragostea față de soț, dar și de datină, se gândește la
viitor.
Astfel, aflăm că viziunea despre lume a autorului în acest roman este una profund
tradițională. Personajele sunt așezate la granița dintre nou și vechi. Modernizarea aduce cu ea
pericolul uitării ordinii lumii. Omul arhaic, desprins de liniștea naturii se confruntă cu lumea
modernă, iar viața familiei se contopește cu viața satului.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, opera lui Sadoveanu este un roman tradițional, pentru că recompune
imaginea unei societăți arhaice, păstrătoare a unor tradiții care au supraviețuit trecerii timpului.
Prin complexitate și prin semnificații, scrierea depășește granițele tradiționalului și intra în
categoria romanului mitic.
5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
“Baltagul” poate fi considerat un roman total deoarece Mihail Sadoveanu prezintă lupta
dintre arhaic și modern, dintre sacru și profan. Prin intermediul acțiunii și al personajelor se oferă o
imagine ampla și profundă a vieții. Romanul înfățișează modul de viață tradițional al oamenilor de
la munte, obiceiurile legate de evenimentele esențiale ale existentei umane, dar și lumea orașului de
la sfârșitul secolului al XIX-lea.