Tema si viziunea despre lume

Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite
scrieri ale lui MihailSadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului,
generozitatea acestuia în diversitatea“codurilor de lectură” pe care le permite, fiind
interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, aliniţierii, al familiei şi, nu în
ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. De asemenea, “Baltagul” ilustrează
realismul mitic, în a cărui reprezentarerealitatea este o manifestare vizibilă a unor legi
invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spreo mai bună înţelegere a
sensurilor existenţei.Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi
a iniţierii, care permite totodatărealizarea monografiei satului moldovenesc de munte.
Din acest punct de vedere,Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune
într-o pagină (în cazul precis al acestuiroman) cât Rebreanu într-un capitol.Roman
interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor
ample degesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a
satului românesc şi pesufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al
tradiţiilor şi al specificului naţional, cu unmod propriu de a gândi, de a simţi şi de a
reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărândprincipii fundamentale. Redus
ca dimensiuni,“Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare.
În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se
raporteazăpersonajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având
corespondent în calendarul pastoral.Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie)
“încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (SfântulGheorghe – 23 aprilie)
readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cititorul este purtat printr-o geografie reală –
Dorna, Bistriţa,Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc La polul
opus, într-operfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o
renaştere într-o altă“primăvară”. Structurile antropologiceale imaginarului relevă
opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropiereacerului, şi
spaţiul degradat al văii. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel
simbolic.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai complexe
personaje feminine din literatura noastră.
Majoritatea personajelor sunt caractere puternice,sunt reprezentative pentru lumea pe care
o reprezintă.
Dintre toate personajele figura cea mai importantă este Vitoria Lipan,care se
individualizează prin câteva trăsături distincte:este soţia lui Nechifor Lipan şi mama
Minodorei şi lui Gheorghiţă.Încă de la început impresionează prin frumuseţea şi farmecul
fizic,căci la cei aproape 40 de ani „ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului”,însă
privirea ei era dusă departe,semn al gândurilor care o copleşeau. Ochii ei „luceau ca într-o
uşoară ceaţă,in dosul genelor lungi,răsfrânse în cârligaşă.”
Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii provocată de absenţa îndelungată a soţului
ei,pe care îl bănuieşte mort. Ca mamă se dovedeşte mai tolerantă cu Gheorghiţă şi e mai
aspră cu Minodora,pe care vrea să o educe în spiritul tradiţiei.
Dragostea pe care a purtat-o soţului ei o face să fie neliniştită şi împovărată de gânduri când
acesta lipseşte.Bănuiala că el e mort o roade „ca un vierme neadormit” şi se socotea moartă
şi neliniştită ca „pârâul Tarcăului” până nu-l va găsi pe Nechifor Lipan:”dacă a intrat el pe
celălalt tărâm,oi intra şi eu după dânsul”.
Dragostea pentru soţ se păstrase ca în tinereţe.Deşi atunci se arătase uneori geloasă,acum
ar fi preferat „să-i fi făcut farmece vreo muiere”,cum spune baba Maranda.Vitoria înţelege
elementele naturii,care o îndrumă şi îi dau semne,să o ia pe calea cea bună.Ea îi uimeşte pe
cei din jurul său prin intuiţie.Gheorghiţă zice:”Mama asta trebuie să fie
fermecătoare,cunoaşte gândul omului”.La rândul lui Calistrat Bogza e uluit de exactitatea cu
 Tema si viziunea despre lume

care a reconstituit momentul crimei:”să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia
mortului”. În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea
unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată,
prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele
tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.
 Tema si viziunea despre lume
Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu
împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către criticii vremii. Romanul
are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice
româneşti.

Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail
Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea
“codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al
iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni,
“Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere,
Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestui
roman) cât Rebreanu într-un capitol.

Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de
gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe
sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un
mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând
principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare
realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre
o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei.

Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată
realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului
păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică
fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”.
“Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre
membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului
ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se
cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă,
singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn.
Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să
citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.

Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative.
Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se
implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu
notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se
realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.

Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma
menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru
înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca
un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea
soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în
stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează

personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral.
Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul
Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un
echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul.
Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o
perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă
“primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice
ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea
cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa,
Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.

În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în
datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai
multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu
neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin
nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se
conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.

În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi
arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin
complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi
intră în categoria romanului mitic.
- See more at: http://www.costinc.info/2013/06/eseu-tema-si-viziunea-despre-
lume_20.html#sthash.sypFMURU.dpuf
 ACTUL l
- Actul I -

Într-o zi, nu cu mult înaintea alegerilor, Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, se afla în odaia din faţă cu Ghiţă
Pristanda, poliţaiul oraşului. Citea jurnalul “Răcnetul Carpaţilor”, furios că era făcut acolo “vampir”, de către
adversarii politici.

Lăsă jurnalul de o parte şi îi ceru lui Ghiţă să continue ceea ce începuse să povestească mai devreme. Ghiţă
începu întâi să se vaite pe el, că are familie mare (avea nouă copii şi nevasta) şi “renumeraţie”, adică leafă, mică.
Prefectul îi spuse că îi mai pică lui şi începu să numere câte a pus din cele patruzeci şi patru de steaguri pe care
trebuia să le pună prin oraş. Nu ieşeau nici jumătate la numărătoare, dar prefectul renunţă la discuţie şi reveni la
istoria pe care poliţaiul trebuia să i-o spună.

Cu o noapte înainte, pe la ora unu, poliţaiul trecuse pe sub ferestrele deschise ale casei avocatului Nae
Caţavencu, şeful independenţilor din oraş, adversarul politic al lui Tipătescu şi al domnului Zaharia Trahanache,
preşedintele comitetului electoral şi al altor comitete şi “comiţii”. Caţavencu era şi director şi proprietar al
jurnalului care îl vorbise atât de rău pe prefectul Tipătescu.

La Caţavencu se aflau cei din tabăra lui, dascălii, popa, alţii. Jucaseră cărţi şi şedeau de vorbă, numărându-şi
voturile pe care se bazau la alegeri. Caţavencu le spuse celorlalţi că va vota cu ei unul pe care contează
“bampirul”, adică prefectul Tipătescu. Şi se pregăti să le citească o scrisoare pierduta de cineva, dar tocmai
atunci unul dintre ei aruncă chibritul aprins pe fereastră, chiar în ochii poliţaiului. Acesta căzu de pe gardul pe
care se urcase, peste unul care tocmai trecea pe acolo şi care începu să strige. Fireşte, cei din casă închiseseră
ferestrele şi Ghiţă nu a mai apucat să afle despre ce scrisoare era vorba.

Sosi şi Trahanache, iar Tipătescu îl trimise pe Ghiţă să afle neapărat ce e cu acea scrisoare. Întâi trebuia să o
anunţe pe coana Joiţica, adică doamna Zoe Trahanache, soţia domnului Zaharia Trahanache şi amanta lui
Tipătescu, că vor întârzia la masă.

Coana Joiţica sosise însă şi ea la Tipătescu acasă şi îi făcu de după uşă semn lui Ghiţă să vină în camera unde era
ea, să-i spună ceva.

Trahanache îi povesti că Nae Caţavencu îl invitase în biroul de la ziar ca să-i arate o scrisoare pierduta, o
scrisoare de amor de la Tipătescu către Zoe Trahanache. Încrezător, soţul înşelat luase scrisoarea drept un fals, o
plastografie, făcută de avocat ca să îl şantajeze: dacă nu trecea în tabăra lui politică, ar fi publicat scrisoarea în
ziar şi i-ar fi compromis familia.

Trahanache spuse că oamenii lui Caţavencu vor face totul ca să tulbure întrunirea ce urma să aibe loc în seara
aceea, pentru desemnarea lui Farfuridi drept candidat la deputăţie. Fierbând furios, Tipătescu îi spuse lui
Trahanache să se ducă singur la masă şi să nu aibă grijă că domnul Caţavencu va fi la păstrare în seara aceea.

Nici nu ieşi bine Trahanache şi apăru Zoe din camera în care stătuse ascunsă de soţul ei. Era distrusă că putuse să
piardă scrisoarea. Femeia primise şi ea veste de la Caţavencu despre o scrisoare pierdută, vorbise cu el, iar acesta
promisese că, dacă îl ajută să se aleagă, îi dă documentul înapoi. Dacă nu, îl publică în ziar. Acum, ea îl trimisese
pe Ghiţă să încerce să cumpere scrisoarea compromițătoare.

ACTUL ll
- actul II -

Auzind că vine cineva, Zoe se ascunse din nou. Veniseră Farfuridi, viitorul candidat, şi Brânzovenescu, colegul
său de partid. Erau intrigaţi că în interval de două ore îi văzuseră intrând pe rând la ziarul lui Caţavencu pe
Trahanache, apoi pe madam Trahanache şi după aceea pe Ghiţă poliţaiul. Stârniră mânia prefectului, vorbind
despre trădare, dar acesta se înfurie mai tare aflând că domnul Caţavencu răspândise prin târg un afiş care dădea
ca sigure desemnarea lui drept candidat la alegeri şi sprijinul lui Trahanache şi Tipătescu.

Cei doi plecară şi Zoe, care auzise totul, intră disperată în odaie. Tocmai atunci sosi şi un cetăţean turmentat,
care le povesti cucoanei Zoe şi amantului ei, prefectul, că el era cel care găsise o scrisoare pierduta. O
deschisese, Caţavencu văzuse că e o scrisoare pierduta a prefectului, îl dusese la băutură şi, când adormise beat,
i-o luase.

Veni Ghiţă, cu vestea că avocatul vrea pentru scrisoare ori o sumă uriaşă de bani, ori deputăţia. În urma lui sosi
şi Trahanache, care le spuse că l-a prins cu altă plastografie pe Caţavencu.

Mai târziu, tot acasă la Tipătescu, în aceeaşi odaie, stăteau Trahanache, Brânzovenescu şi Farfuridi. Ei studiau
listele electorale şi îşi notau care vor vota cu ei. Trahanache fu încolţit de cei doi, care se temeau de trădare din
partea lui Tipătescu. Le spuse clar că îl vor vota pe candidatul ales de partid, iar numele lui va sosi în curând,
printr-o telegramă, apoi plecă supărat. Puţin mai târziu plecară şi cei doi, hotărâţi să trimită la guvern o anonimă
în caz de trădare.

Zoe îl întâlni, în sfârşit, pe Ghiţă şi află că îl arestase pe Caţavencu, dar scrisoarea nu o găsise. Se duse
înnebunită şi îl eliberă pe Caţavencu, iar acesta veni acasă la Tipătescu să vorbească cu el. Prefectul îi oferi fel
de fel de funcţii şi de bunuri, dar Caţavencu nu voia decât deputăţia. Furios, Tipătescu sări la el şi atunci se
repezi Zoe să îi despartă.

Supărată că Tipătescu nu cedează şi riscă să o facă de râs în târg pentru o scrisoare pierduta, Zoe îi promise lui
Caţavencu să îl sprijine în alegeri ea şi bărbatul ei.

Sosiră cetăţeanul turmentat, Brânzovenescu şi Farfuridi, care rămaseră uluiţi aflând că partidul lor îl va sprijini
pe Caţavencu. Tocmai atunci sosi şi telegrama de la guvern. La colegiul lor trebuia să se aleagă neapărat domnul
Agamemnon Dandanache.
ACTULl lll
- actul III -

În sala cea mare a primăriei avea loc adunarea electorală, condusă de Trahanache. Pe locurile din faţă se aflau
Caţavencu şi oamenii lui.Farfuridi îşi rostea discursul electoral, întrerupt mereu de dascălii din grupul lui
Caţavencu. Bătea apa în piuă şi spunea lucruri care nu aveau legătură cu subiectul discuţiei: revizuirea
Constituţiei şi a legii electorale. Strigătele oamenilor şi rugăminţile lui Trahanache, îl făcură să treacă la
“cestiune” şi să-şi spună opinia. Farfuridi era de părere că ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic, ori
să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale !

După discursul lui Farfuridi,Trahanache dădu o pauză de cinci minute şi ieşi, chemat de Ghiţă în cabinetul
primarului, unde îl aşteptau conu Fănică, prefectul, şi coana Joiţica. În timpul acesta Caţavencu şi grupul lui se
luară la harţă cu Farfuridi şi grupul acestuia. Până la urmă, Farfuridi nu mai rezistă şi îi reproşă că e lipsit de
onestitate, că se preface că e în opoziţie, dar de fapt e susţinut de prefect.

Zoe şi Tipătescu îl chemaseră pe Trahanache ca să îl mai roage o dată să pună candidatura lui Caţavencu. Voiau
să prevină scandalul provocat dacă se publica o scrisoare pierduta, deşi Trahanache credea în continuare că este
falsă. El le spuse că mai găsise o poliţă, un document falsificat de Caţavencu pentru a încasa o sumă mare de
bani. Tipătescu îi spuse că atunci poate să anunţe numele candidatului pe care îl primiseră prin telegramă,
Agamiţă Dandanache.

Mulţumit, Trahanache reveni în sală şi îi dădu cuvântul lui Caţavencu. Discursul rostit cu glasul când tremurat de
plâns, când vioi şi lătrător, puse în atenţia ascultătorilor că industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte
cu desăvârşire.

Sosi în sală şi cetăţeanul turmentat, care începu să îl întrerupă pe orator, spre distracţia celor din grupul lui
Farfuridi şi supărarea susţinătorilor lui Caţavencu. La un moment dat, când Ghiţă îi dădu de veste că i-au sosit
oamenii, Trahanache îl întrerupse şi anunţă numele candidatului, Agamiţă Dandanache.

Furios că fusese înşelat în aşteptările sale, Caţavencu începu să strige despre o scrisoare pierduta, despre
scrisoarea de amor a prefectului către soţia lui Trahanache. Nu îl mai auzi nimeni pentru că oamenii lui Ghiţă şi
ai lui Farfuridi năvăliră cu mult zgomot în faţă, peste grupul lui Caţavencu, aceştia săriră şi ei şi se iscă o bătălie
generală.
 - actul IV -

ACTUL IV

ZOE (Mariana Mihuţ) şi TIPĂTESCU (Victor Rebengiuc) pe scena Teatrului L.S.Bulandra din Bucureşti

În grădina din faţa casei lui Trahanache stăteau Zoe şi Tipătescu, în aşteptarea lui Trahanache, ce trebuia să îl
aducă pe candidat, pe domnul Agamemnon Dandanache.

Zoe era distrusă şi plângea, pentru că Nae Caţavencu dispăruse din seara discursului. Femeia era sigură că atunci
când se vor termina alegerile el va publica o scrisoare pierduta, drept răzbunare.

Trahanache sosi, împreună cu Dandanache. Acesta era cam ameţit de drum, nu reuşea să priceapă cine ce este, îi
zicea prefect lui Trahanache şi prezident lui Tipătescu, iar despre Zoe pricepu că ar fi nevasta lui Tipătescu.

Dandanache le spuse o poveste foarte asemănătoare cu povestea lor. Folosise si el o scrisoare pierduta. Găsise o
scrisoare de amor de la nevasta unei persoane importante către un bărbat, şi el persoană importantă. Îl şantajase
pe acesta că dă scrisoarea la ziar dacă nu îi găseşte un colegiu electoral la care să candideze. Îi găsise până la
urmă colegiul lor, dar el nu îi dăduse scrisoarea înapoi, o păstrase şi pentru altă ocazie.

Zoe şi Tipătescu îl rugară pe Dandanache să nu povestească istoria cu o scrisoare pierduta la banchetul ce avea
să fie seara, după încheierea alegerilor. Se temeau să nu facă impresie proastă asupra alegătorilor. Dandanache fu
condus apoi de Zoe în casă, ca să se odihnească puţin.

Puţin mai târziu, veni Ghiţă, care îl minţi pe prefect că e căutat, ca să plece şi să poată veni acolo chiar domnul
Nae Caţavencu. Acesta voia să vorbească numai şi numai cu Zoe Trahanache.

Caţavencu îi spuse cucoanei că avusese scrisoarea în căptuşeala pălăriei şi că, în bătaia de la adunarea electorală,
cineva i-a smuls pălăria din cap şi a dispărut. Scrisoarea era din nou pierdută.

Tocmai când Zoe striga disperată de o asemenea veste, apăru cetăţeanul turmentat. Chiar el găsise pălăria şi
voise să o pună pe cap, dar era strâmtă. Atunci, îi scosese căptuşeala şi dăduse de scrisoare. Văzuse că e a coanei
Joiţica şi venise să i-o aducă înapoi.

Fericită că scăpase de grijă, Zoe îl iertă pe Caţavencu, cu condiţia să conducă banchetul popular din grădina
primăriei şi să vină apoi în fruntea alegătorilor să îi salute pe ales, domnul deputat Dandanache, şi pe prefect.

Într-adevăr, seara alegătorii făcură, în frunte cu Caţavencu, o manifestaţie publică. Îmbrăcaţi de sărbătoare, cu
ramuri verzi şi cu steaguri, veniră să îi salute pe fruntaşii oraşului şi pe alesul lor, domnul deputat Agamiţă
Dandanache. În sunetul muzicii şi gălăgia mulţimii ameţite de băutură, închinară cupe de şampanie şi rostiră
mici discursuri de felicitare.
 Tema si viziunea despre lume

Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite
scrieri ale lui MihailSadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului,
generozitatea acestuia în diversitatea“codurilor de lectură” pe care le permite, fiind
interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, aliniţierii, al familiei şi, nu în
ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. De asemenea, “Baltagul” ilustrează
realismul mitic, în a cărui reprezentarerealitatea este o manifestare vizibilă a unor legi
invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spreo mai bună înţelegere a
sensurilor existenţei.Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi
a iniţierii, care permite totodatărealizarea monografiei satului moldovenesc de munte.
Din acest punct de vedere,Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune
într-o pagină (în cazul precis al acestuiroman) cât Rebreanu într-un capitol.Roman
interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor
ample degesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a
satului românesc şi pesufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al
tradiţiilor şi al specificului naţional, cu unmod propriu de a gândi, de a simţi şi de a
reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărândprincipii fundamentale. Redus
ca dimensiuni,“Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare.
În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se
raporteazăpersonajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având
corespondent în calendarul pastoral.Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie)
“încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (SfântulGheorghe – 23 aprilie)
readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cititorul este purtat printr-o geografie reală –
Dorna, Bistriţa,Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc La polul
opus, într-operfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o
renaştere într-o altă“primăvară”. Structurile antropologiceale imaginarului relevă
opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropiereacerului, şi
spaţiul degradat al văii. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel
simbolic.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului şi unul dintre cele mai complexe
personaje feminine din literatura noastră.
Majoritatea personajelor sunt caractere puternice,sunt reprezentative pentru lumea pe care
o reprezintă.
Dintre toate personajele figura cea mai importantă este Vitoria Lipan,care se
individualizează prin câteva trăsături distincte:este soţia lui Nechifor Lipan şi mama
Minodorei şi lui Gheorghiţă.Încă de la început impresionează prin frumuseţea şi farmecul
fizic,căci la cei aproape 40 de ani „ochii ei căprui răsfrângeau lumina castanie a părului”,însă
privirea ei era dusă departe,semn al gândurilor care o copleşeau. Ochii ei „luceau ca într-o
uşoară ceaţă,in dosul genelor lungi,răsfrânse în cârligaşă.”
Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii provocată de absenţa îndelungată a soţului
ei,pe care îl bănuieşte mort. Ca mamă se dovedeşte mai tolerantă cu Gheorghiţă şi e mai
aspră cu Minodora,pe care vrea să o educe în spiritul tradiţiei.
Dragostea pe care a purtat-o soţului ei o face să fie neliniştită şi împovărată de gânduri când
acesta lipseşte.Bănuiala că el e mort o roade „ca un vierme neadormit” şi se socotea moartă
şi neliniştită ca „pârâul Tarcăului” până nu-l va găsi pe Nechifor Lipan:”dacă a intrat el pe
celălalt tărâm,oi intra şi eu după dânsul”.
Dragostea pentru soţ se păstrase ca în tinereţe.Deşi atunci se arătase uneori geloasă,acum
ar fi preferat „să-i fi făcut farmece vreo muiere”,cum spune baba Maranda.Vitoria înţelege
elementele naturii,care o îndrumă şi îi dau semne,să o ia pe calea cea bună.Ea îi uimeşte pe
cei din jurul său prin intuiţie.Gheorghiţă zice:”Mama asta trebuie să fie
fermecătoare,cunoaşte gândul omului”.La rândul lui Calistrat Bogza e uluit de exactitatea cu
 Tema si viziunea despre lume

care a reconstituit momentul crimei:”să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia
mortului”. În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea
unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată,
prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele
tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.
 Tema si viziunea despre lume
Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu
împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către criticii vremii. Romanul
are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice
româneşti.

Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail
Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea
“codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al
iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni,
“Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere,
Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestui
roman) cât Rebreanu într-un capitol.

Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de
gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe
sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un
mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând
principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare
realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre
o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei.

Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată
realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului
păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică
fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu,
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”.
“Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre
membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului
ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se
cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă,
singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn.
Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să
citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.

Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative.
Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se
implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu
notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se
realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.

Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma
menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru
înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca
un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea
soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în
stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează

personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral.
Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul
Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un
echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul.
Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o
perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă
“primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice
ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea
cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa,
Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.

În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în
datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai
multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu
neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin
nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se
conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.

În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi
arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin
complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi
intră în categoria romanului mitic.
- See more at: http://www.costinc.info/2013/06/eseu-tema-si-viziunea-despre-
lume_20.html#sthash.sypFMURU.dpuf