BALTAGUL (1930)

de Mihail Sadoveanu

Perioada interbelică asistă la radicalizarea confruntării dintre cele două direcții literar-
culturale, tradiționalismul și modernismul, în fapt două viziuni opuse, deși egal îndreptățite
din punct de vedere etic, asupra rolului literaturii naționale: dacă semănătorismul și
poporanismul consideră că o  literatură, pentru a fi reprezentativă, trebuie să ilustreze
”specificul național”, moderniștii văd în literatură o expresie a sufletului uman universal, cu
complicațiile sale psihologice, cu dramele sale de conștiință proiectate pe fundal citadin.

Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică , un povestitor creator de

arhetipuri, un poet epic al literaturii noastre. Apărut în etapa deplinei maturități artistice a
autorului, romanul ”Baltagul”(1930) este considerat roman tradiționalist din punctul de
vedere al invenției narative, caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie compozițională.
Discursul aparține unui narator auctorial, extradiegetic și omniscient, care relatează faptele la
persoana a III-a. De multe ori, asistăm și la o focalizare internă, căci naratorul urmărește
gândurile protagonistei și pătrunde în adâncul conștiinței.

Este un roman tradiționalist deoarece evocă lumea satului arhaic. El păstrează 

timbrul baladei ”Miorița” din care a germinat tema . Povestea are în centru uciderea păstorului
de tovarășii săi și compensarea morții prin acțiunea justițiară a soției, într-o ”nuntire” dincolo
de moarte. 

Viziunea tradiționalistă pe care o propune ”Baltagul” pornește de la întrepătrunderea

aspectelor realiste cu cele mitice. Este o lume în care domnește norma, în care
compromisurile sunt imposibile. Ritmurile vieții își urmează ciclic cursul, după datini arhaice,
consacrate de practici milenare. Ca în basme, prejudiciul va fi îndreptat, răufăcătorii pedepsiți
și echilibrul reinstaurat. Deasupra tuturor, Sadoveanu construiește un portret colectiv, cel al
omului de la munte, ale cărui ocupații milenare ” de la Burebista, baciul nostru cel de
demult”, constituie tema fundamentală a întregului roman.

 Tema  mioritică se întrepătrunde cu  arii tematice diverse: familia, iubirea, lupta

binelui împotriva răului, moartea, inițierea, călătoria.

Incipitul este un fragment memorabil ale carui semnificatii reverberează asupra

intregii lucrari. Romanul se deschide cu o anecdota caracterologica despre nasterea
popoarelor, eveniment care s-a petrecut illo tempore, cand Dumnezeu "a pus randuiala si
semn fiecarui neam". Ajungand insa ultimii la impartirea darurilor divine, muntenii n-au mai
avut ce primi; in compensatie, Dumnezeu le-a harazit "o inima usoara" si putinta de se bucura
de tot ceea ce le ofera viata: "Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima
usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel
cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete". 

In "Baltagul", finalul (închis) constituie o prelungire a incipitului: pentru a respecta

"rânduiala", Vitoria decide să se întoarca la Suha spre " a împlini datoria de patruzeci de
zile" a parastasului lui Nechifor. După aceea, familia își va relua viața, noua generatie
repetand tiparul existential al generatiilor anterioare.

Titlul acestei opere acceptă multimple posibilități interpretative, în cheie mitico-

simbolică.   Baltagul este arma cu care este ucis Nechifor și pe fierul lui "este scris
sânge" (cum observa Vitoria in scena praznicului). În roman mai exista si un al doilea baltag:
este cel pe care Vitoria l-a pregătit pentru Gheorghiță, sfințindu-l la biserica din Magura
Tarcăului.

Relațiile temporale și spațiale circumscriu un spațiu mioritic, la sfârșitul toamnei,

localizat în partea dinspre munte a Moldovei, punctat de localități și cătune pe coordonatele
realului (Dorna, Broșteni, Sabasa, Suha ), dar care aparțin unui ținut arhaic, unei civilizații
încremenite în atemporal. După legile transhumanței, inversate, povestea se sfârșește
primăvara
    Acțiunea romanului se derulează liniar, pe parcursul câtorva luni și este mărginită
calendaristic de două mari sărbători religioase: Sânmedru (sf. Dumitru – 26 octombrie), data
calculată a uciderii lui Nechifor și  Sângiorz (Sf. Gheorghe – 23 aprilie), dată rostuită pentru
praznicul de patruzeci de zile al celui mort. Aceleași sărbători fixează limitele unui ciclu
pastoral: coborârea turmelor la iernatic și reurcarea lor, primăvara, la munte. Timpul-cadru al
acțiunii este modern, după 1924, când a avut loc schimbarea calendarului, dar din el se
deschide sugestia unui alt timp, ancestral, al permanenței mitice, precum și aceea a ”eternei
reîntoarceri”, a perpetuei geneze a lumii, săvârșită în ciclul viață-moarte. Spațiul în care se
petrece acțiunea are coordonate geografice și toponimice reale, delimitat fiind de Valea
Tarcăului și de Ținutul Dornelor.

Romanul are trei personaje principale: Nechifor Lipan, personaj absent, a cărui
figură este reconstituită în fiecare pagină a romanului din amintirile celor care l-au cunoscut,
Vitoria, personaj cu rol actanțial, și Gheorghiță, mezinul pornit, ca eroul de basm, pe traseului
inițiatic, în tainicul proces al propriei maturizări.

Cele 16 capitole refac, într-un plan exterior, drumul Vitoriei pentru aflarea adevărului,
pedespirea vinovaților și săvârșirea ritualului de înmormântare. Pentru Gheorghiță, romanul
constituie un traseu inițiatic, alături de o mamă care, deși nu știe carte, cunoaște semnele
naturii și știe ceti oamenii. Fusul care toarce repede, dar singur, deschide romanul unui suflet
de munteancă, refăcând portretul celui drag, dragostea Vitoriei de mai bine de 20 de ani.

   O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este

cea care deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu).
Motto-ul care precede incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai
cheamă și-un câne…”  Începutul tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere
de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în
vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de plecare. Intriga romanului e
antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret exponențial dual
este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte:
”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat
puhoaiele.” Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut:
priceput în meșteșugul său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele
aplecate, prosper și cunoscut în târguri depărtate, dar obligat la o viață dură, cu îndelungi
absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă frumoasă, ”din categoria oamenilor
tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de
tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a organiza gospodăria în
lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor prevestitoare-visul
cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare,
întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării
epice.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și
rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință,
tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a
determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează
baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În
punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om-
spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Roman tradiționalist, mitic, social, inițiatic, ”Baltagul” transformă intriga ”Mioriței”

într-o monografie a unei societăți arhaice cu legi puternice, ce transmit un mesaj exemplar.