COLEGIUL NAŢIONAL „MIRCEA CEL BĂTRÂN”

RÂMNICU VÂLCEA
Material realizat de prof.
SIMONA-NICOLETA TĂMAŞ

MIHAIL SADOVEANU: BALTAGUL

ROMANUL INTERBELIC
ROMAN REALIST-MITIC

Opera literară “Baltagul” este un roman, specie a genului epic, prin amploarea acţiunii,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex, la care participă numeroase personaje; este
un roman realist-mitic al perioadei interbelice, prin reconstituirea monografică a lumii pastorale şi
căutarea adevărului şi prin sensul ritual al gesturilor personajului principal. Romanul „Baltagul” de
Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae Manolescu:
„Sadoveanu sau utopia cărţii”) al scriitorului şi aduce o formulă romanescă inedită în peisajul epicii
interbelice: polimorfismul structurii, adică „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală
grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat: „Romanul românesc interbelic”).
Un prim argument, care încadrează opera „Baltagul” în specia roman realist-mitic, îl observăm
la nivelul temei şi al titlului; astfel, aspectul realist al scrierii îl constituie existenţa păstorească şi
ritualurile legate de marile ei momente: sărbătorile anului, naşterea, nunta şi înmormântarea. În
acest sens, Mihail Sadoveanu prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică
a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoţită
de Gheorghiţă, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului şi
săvârşirea dreptăţii. Aspectul mitic al romanului este reliefat prin titlul simbolic, întrucât, în mitologia
autohtonă, baltagul este arma magică menită să împlinească dreptatea, fiind astfel o unealtă
justiţiară. De regulă, această unealtă este furată, în basmele populare, de forţele răului (zmei) şi
redobândită de personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit
pentru împlinirea dreptăţii, aceasta nu se pătează de sânge. În sensul basmului arhaic, baltagul este
unealta magică, însuşită de răufăcător şi recucerită de erou. Obiectul pare învestit cu puteri uimitoare:
atâta vreme cât se află în posesia lui, răufăcătorul se păstrează ascuns; pierzându-l, el apare cu
adevărata sa înfăţişare. Comutând aceste aspecte de basm asupra romanului, observăm că baltagul dă
prilej Vitoriei Lipan ca, prin abile întrebări, să-l ispitească pe Calistrat Bogza afară din tăcerea sa
pentru a vorbi şi a se demasca. Critica literară asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a
fost doborât minotaurul, monstrul mitic (mitologia grecească), dar şi cu labirintul; în roman, este
vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria în căutarea soţului,
atât un labirint interior, al frământărilor sale de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un
labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor. Acest labirint
aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în căutarea
soţului din interior, din întuneric pentru a ajunge în exterior, la lumină.
Al doilea argument, ce redă apartenenţa operei „Baltagul” la specia roman realist-mitic, îl
remarcăm la nivelul construcţiei scenariului narativ. Coordonata realist-obiectivă a romanului este
evidenţiată prin prezenţa unui narator obiectiv, omniscient şi omniprezent, ce relatează pe un ton
neutru şi impersonal, fără a avea intervenţii în acţiune şi a exprima opinii personale; naratorul se
manifestă, în acelaşi fel, în prezentarea societăţii rurale de munte; Vitoria Lipan preia, în anumite
situaţii, rolul de personaj reflector, reconstituind prin rememorare portretul soţului ei, Nechifor;
viziunea narativă este auctorială, autorul folosind cele trei tipuri de focalizare, dominantă fiind
focalizarea zero, prin care oferă o viziune globală asupra lumii operei şi probează că stăpâneşte pe
deplin scenariul narativ. Relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, prin prezentarea
cronoliniară, pe un singur fir narativ; timpul evenimentelor şi timpul discursului, de regulă,
coincid (faptele sunt prezentate pe măsura desfăşurării lor). Timpul derulării acţiunii este vag precizat:
„aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 Martie”, iar cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului,
zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Finalul este închis şi
circular: mortului găsit în râpa de la Crucea Talienilor i se face rânduiala trecerii la cele veşnice,
făptaşii sunt pedepsiţi, iar Vitoria şi Gheorghiţă se întorc în spaţiul iniţial al acţiunii, unde reiau cursul
firesc al lucrurilor. Coordonata mitică a romanului este sugerată chiar de scriitor prin motto „Stăpâne,
stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne...”, preluat din balada populară „Mioriţa”; versul motto argumentează
viziunea mioritică a morţii, căreia M.Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale,
ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă; de asemenea, incipitul se
înscrie în definiţia romanului mitic prin inserţia legendei de rostuire a neamurilor, prin înregistrarea în
discursul narativ a analepselor (rememorarea legendei rostuirii neamurilor, spusă de Nechifor Lipan)
şi a prolepselor (anticiparea morţii oierului, prin semne şi viziuni premonitorii ale Vitoriei). În incipit,
naratorul prezintă o legendă biblică a întemeierii neamurilor, povestită de Nechifor Lipan la petreceri:
„Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecăruia.”. Fixează soarta
aspră a unui popor ajuns prea târziu la masa destinului, după ce toate darurile divine fuseseră împărţite.
Ca într-o adevărată epopee, Dumnezeu dă fiecărui popor câte o însuşire: turcilor să fie proşti, dar să
aibă puterea sabiei, ungurilor să chefuiască cu femeile, jidovilor să fie prigoniţi, dar să împânzească
lumea cu bani şi cu intrigi, boierilor să fie răi şi ticăloşi, ţiganului i se dă cetera, iar neamţului –
şurubul. Pământul, astfel recreat, este o nouă Arcă a lui Noe, într-o versiune ironică, uşor demitizată,
pentru că „tipurile noi” nu mai seamănă cu arhetipul, ci se deplasează către calităţi mai apropiate de
condiţia umană. Muntenii ajung ultimii, întrucât ei merg domol, suie şi coboară, în transhumanţă,
plaiurile româneşti. Lor li se dă tărâmul înalt, apropiat de cer, şi, fiind muritori, dezlegare, să se
veselească, „să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubăreţe”, o
consolare de care să profite cât au timp, căci lucrurile se desfăşoară la munte, în spaţiul înalt, mai
aproape de rotirea perfectă a aştrilor, după un program existenţial ineluctabil. Muntenii respectă
această legendă, spusă parcă de un Dumnezeu sfătos, lumea lor fiind mai apropiată de mit.
Un alt argument, ce reliefează apartenenţa operei „Baltagul” la specia roman realist-mitic, îl
identificăm la nivelul acţiunii; în romanul realist, accentul cade pe acţiune, o acţiune lineară,
organizată pe momentele subiectului. Prima parte (capitolele I-VI) include expoziţiunea şi intriga.
În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei, care este
surprinsă torcând pe prispă şi gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi.
Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine
post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă
autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a face bani de drum, pe Minodora, fata ei, o
lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit. Partea a doua
(capitolele VII-XIII) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei,
Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de
popasuri: la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş
Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa, la Vatra Dornei (la han şi la „canţelarie”, unde află de actul de
vânzare a oilor), apoi spre Păltiniş, Broşteni, Borca, de unde drumul părăseşte apa Bistriţei. De
asemenea, întâlnesc o cumetrie, la Borca şi o nuntă, la Cruci. Succesiunea acestor mari momente din
viaţa omului, dă de gândit Vitoriei şi anticipează înmormântarea din final. Întrebând din sat în sat, ea
îşi dă seama că soţul său a dispărut între Suha şi Sabasa. Cu ajutorul câinelui regăsit, Lupu, munteanca
descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan, în dreptul Crucii Talienilor. Partea a treia (capitolele XIV-
XVI) prezintă sfârşitul drumului: anchetarea poliţiei, înmormântarea, parastasul lui Nechifor Lipan şi
pedepsirea ucigaşului. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a mortului marchează maturizarea lui
Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este momentul
în care Vitoria reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi
Calistrat Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiţă cu
baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. Deznodământul îl
surprinde pe Bogza, care îi cere iertare Vitoriei şi îşi recunoaşte fapta. Întâmplările din „Baltagul” se
situează într-un orizont mitic contingent cu însăşi geneza lumii, generatoare, prin cuvântul primordial,
de ordine. Lumea oierilor, a transhumanţei, a peisajelor paradiziace, amintind de vremurile arhaice,
conservă un mod de viaţă care se conduce după semne naturale, după o rânduială cosmică,
reprezentând legătura dintre om şi univers. Rânduiala se aplică şi vieţii umane, marii treceri,
cuprinzând momentele ei esenţiale, naşterea, căsătoria şi moartea. Intriga romanului constă tocmai
într-un fapt perturbator, care abate întâmplările fireşti ale vieţii de la acest circuit prestabilit, dătător
de linişte cosmică. Vitoria Lipan îşi formează apoi treptat convingerea că drumurile terestre ale lui
Nechifor s-au frânt într-un punct necunoscut, care trebuie găsit, iar căile reînnodate şi reintegrate într-
un firesc circuit al marii treceri. Lumea sadoveniană operează cu semne simbolice de mare
semnificaţie, expresie a unei extraordinare intuiţii a personajului principal de a citi semnele
adânci ale lumii în care trăieşte. Un prim semn funebru se dezvăluie chiar la începutul romanului,
Lipan apărând într-un vis, trecând călare o apă mare, apoi, când Mitrea coboară de pe munte, cocoşul
dă semn de plecare, alt semn rău, care se traduce într-o schimbare subită a naturii din jur. Semnul
soarelui, al luminii celeste ce se stinge figurează semne funebre, prevestind moartea: păstorul moare
în apusul soarelui, la fel ca în balada populară „Mioriţa”, pe un pisc, simbol al spaţiului înalt.
Corespondenţele cu balada pastorală sunt multe, risipite de-a lungul întregului roman: în amintirea
soţiei sale, Nechifor are imaginea păstorului mioritic: „la mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu
sprâncene aplecate, Vitoria se uita cu îndârjire”. Vitoria se opreşte la Crucea Talienilor să vadă „dacă
Lipan s-a înălţat la soare ori a curs pe o apă”; motivul omorului, comis de cei doi ciobani, este de ordin
economic; câinele Lupu, corespondent al mioarei năzdrăvane, o conduce pe Vitoria la locul faptei.
Nunta simbolică, de după moarte, a ciobanului din „Mioriţa”, prezentată doar la modul prezumtiv, are
corespondent în praznicul din finalul romanului, când moartea reală a lui Nechifor este răzbunată.
Marea Trecere se realizează definitiv, în roman, prin actul de răzbunare, inexistent în balada populară,
dar, mai ales, prin reintegrarea eroului în marele circuit al vieţii cosmice. Convingerile Vitoriei sunt
apoi validate prin raportarea lor la cele două instanţe existente în satul arhaic românesc; ea îi vizitează
succesiv, în fapt de seară, pe preotul satului, Daniile Milieş, şi pe baba Maranda, solomonara,
vrăjitoarea aşezării, reprezentantă a unei religii precreştine, prelungită în chip misterios în vremurile
moderne. După aceste explorări iniţiatice, trecând peste două luni de la dispariţia lui Nechifor, pe care
o anunţă formal şi autorităţilor, Vitoria are credinţa că soţul ei a murit şi se pregăteşte pentru marea
călătorie; hotărârea ei de a pleca, de a afla adevărul repetă scenariul mitic al lui Orfeu, care coboară
în Infern pentru a o găsi şi aduce înapoi pe Euridice sau al zeiţei Isis care îl recompune din bucăţi pe
Osiris. Marea călătorie se bazează tocmai pe aplicarea uneia dintre regulile nescrise ale acestei lumi
străvechi: sufletul mortului trebuie să-şi afle liniştea, prin împlinirea ritualului de înmormântare şi prin
găsirea şi pedepsirea vinovatului.
Un ultim argument, care confirmă faptul că opera “Baltagul” este un roman realist-mitic, este
evidenţiat de tehnica construcţiei personajului principal. Componenta realistă a construcţiei
personajului o încadrează pe Vitoria Lipan în tipologia femeii-bărbat, puternică şi hotărâtă, care, în
lipsa soţului, preia toate atribuţiile gospodăreşti ale acestuia. Eroina impresionează prin luciditate: deşi
iniţial hotărăşte să-l trimită doar pe Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, îşi dă seama că acesta are
nevoie de mintea şi experienţa ei de viaţă şi pleacă împreună. Este înzestrată cu o inteligenţă ieşită din
comun, pe care şi-o manifestă într-o diversitate de împrejurări. În primul rând, reuşeşte să-l convingă
pe Gheorghiţă de necesitatea plecării la drum, aducându-i argumentele cele mai potrivite. În al doilea
rând, culege cu abilitate informaţii de la cei din jur, dovedind o mare pricepere în descifrarea sufletului
oamenilor. Cu toate greutăţile întâmpinate în drumul său şi în investigaţiile făcute, femeia dovedeşte
tenacitate, dârzenie şi voinţă de neînfrânt, deoarece nu renunţă şi îşi realizează dorinţa de a-l găsi pe
Nechifor şi de a-i pedepsi pe ucigaşi. Astfel, spiritul ei justiţiar învinge şi, odată scopul atins, Vitoria va
reveni la vechile îndeletniciri şi preocupări, căci viaţa îşi urmează cursul normal. Componenta mitică a
construcţiei personajului ne-o arată pe Vitoria ca o femeie superstiţioasă, care crede în vise, în semne,
în descântece şi în vrăji şi, de aceea, nu uită să meargă la baba Maranda, vrăjitoarea satului, pentru a
afla ceva despre soţul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele, trecând peste o apă neagră, şi
cântecul cocoşului, slobozit o singură dată cu pliscul întors către poartă, o obsedează şi îi dau
certitudinea că bărbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a fost ucis. Femeia comunică pe căi neştiute cu
elementele naturii, care o îndrumă prin semne pe calea cea bună. Natura dublează totodată starea de
spirit a eroinei sau confirmă, prin aceleaşi semne exterioare, intuiţia Vitoriei.
În concluzie, în opera literară “Baltagul”, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie,
respingând descrierea şi dezvoltând acţiunea prin construirea unor „caractere puternice, variate sau
pitoreşti”, acesta fiind, probabil, cel mai reuşit roman realist, obiectiv, inspirat dintr-o baladă populară.