,,Baltagul” , de Mihail Sadoveanu ESEU : tema și viziunea asupra lumii

Baltagul , de Mihail Sadoveanu

~ roman realist cu substrat mitic ~

Tradiționalist și modernist, în același timp, Mihail Sadoveanu este autorul unei creații de peste o
sută de volume. „Baltagul” este una dintre capodoperele sale, romanul fiind caracterizat prin concizie,
dinamism și armonie compozițională. Apărut în perioada interbelică, 1930, când Sadoveanu se afirmase pe
deplin ca scriitor cu o mare capacitate de evocare a lumii satului, „Baltagul” reprezintă sinteza naturii
artistice a prozatorului.
În lucrarea intitulată „Arca lui Noe”, criticul literar Nicolae Manolescu distinge trei vârste ale
romanului românesc: doric, ionic și corintic. Alături de „Ion”, creația realist-obiectivă a lui Liviu Rebreanu,
„Baltagul”, opera lui Mihail Sadoveanu, este încadrată categoriei romanelor dorice
(tradiționalist). Cititorul poate însă observa o diferență stilistică, tematică și de viziune între cele două
creații literare. Această diferență se datorează intenționalotății celor doi scriitori. Astfel, dacă Liviu
Rebreanu recurge la o literatură mimetică (creând iluzia de copie a realității) pentru a înfățișa imaginea
unui univers rural și omogen, Mihail Sadoveanu surprinde imaginea unei societăți în schimbare,
aflată la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, intenția scriitorului moldovean nu
mai este aceea de a reflecta mimetic, în propria creaţie, o lume, ci de a surprinde mecanismele de
funcționare ale acesteia, modul în care ființa umană poate să se raporteze la existență.
Viziunea despre lume pe care o propune Mihail Sadoveanu în „Baltagul” pornește de la
întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice (roman realist cu substrat mitic).
Trăsături specifice curentului literar (realism; tradiţionalism)
Autorul „Baltagului” își propune o reflectare veridică, verosimilă a realității societății
moldovenești de la începutul secolului al XX-lea, o societate supusă metamorfozelor (schimbărilor). Astfel,
primele cinci capitole ale romanului dobândesc un caracter monografic, în sensul în care surprind în
detaliu viața satului de munte, Măgura Tarcăului, o lume rurală, tradițională, patriarhală, care își conduce
existența după legi nescrise. Începând cu capitolul al șaselea, drumul pe care îl va întreprinde Vitoria
Lipan în căutarea soțului ei, dispărut, devine un pretext pentru ca autorul să aducă în fața cititorului o
nouă lume, modernă, capitalistă, a legilor scrise, în care valoarea centrală este banul. În concepția lui
Mihail Sadoveanu, modernitatea și tradiția nu reprezintă două mentalități antitetice, ci devin două forme
complementare prin care omul se poate raporta la existență și la înțelegerea ei.
Romancierul recurge la construcția de personaje tipologice, reprezentativă pentru societatea
înfățișată de universul ficțional. Protagonista, Vitoria Lipan, întruchipează tipul muntencei, al femeii de la
țară. Pe parcursul discursului narativ, însă, personajul feminin este urmărit în trecerea de la tipicitate la
individualizare. Ceea ce o face unică pe Vitoria Lipan este capacitatea ei de adaptare la noua lume cu care
intră în contact. De fapt, acest personaj devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, în
măsura în care se remarcă, în comportamentul său, atât o latură mitică, cât și una îndreptată spre real. Ea
va ajunge la aflarea adevarului, la descoperirea osemintelor soțului dispărut, făcând apel atât la vise,
semne și superstiții, cât și la semnele realului.
Personajele lui Sadoveanu oscilează între tipicitate și atipicitate, în sensul că unele reprezintă tipuri
umane: nevasta credincioasă, fata de măritat, flăcăul. Ele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul
rânduielii, iar numele lor susțin această idee: Vitoria – cea biruitoare în fața greutăților vieții, Nechifor –
purtătorul de victorie, învingător în fața morții prin înfăptuirea „marii treceri”, Gheorghiță – botezat după
,,Baltagul” , de Mihail Sadoveanu ESEU : tema și viziunea asupra lumii

sfântul care a ucis balaurul, și Minodora, al cărei nume înseamnă „dar al zeiței Selena”, protectoare a
iubirii.
De asemenea, „Baltagul” a fost interpretat de critica literară ca un roman tradițional (doric),
deoarece recompune imaginea unei societăți arhaice, păstrătoare ale unor tradiții care au supraviețuit în
vârful muntelui de pe vremea „craiului nostru Burebista”. Monografie a satului moldovenesc de la munte,
romanul prezintă lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis
pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul său, pentru
elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății.
Polimorfismul structurii romanești
Construcția narativă polifonică face posibilă interpretarea multiplă a discursului narativ, așa cum
observă criticul Paul Georgescu în „Polivalența necesară”. Prin urmare, „Baltagul” poate fi interpretat ca
roman mitic, roman social/monografic (datorită faptului că din el aflăm aproape totul despre felul
cum trăiesc muntenii, în zilele de sărbătoare sau de lucru, o existență ancestrală ce se desfășoară prin
reguli ce nu pot fi încălcate), roman polițist (din perspectiva cercetărilor întreprinse de Vitoria), roman
inițiatic (are în vedere drumul labirintic al neofitului Gheorghiță), roman de dragoste (având în vedere
mobilul care o determină pe Vitoria să întreprindă cercetări, dragostea pentru soțul său).
Analizând această operă, criticul Alexandru Paleologu propune o viziune inedită de receptare ce
diferă de interpretarea clasică a romanului, ca o continuare a „Mioriței” („doi ciobani ucid pe al treilea ca
să-i ia oile”). Pornind de la un mit esențial, acela al lui Isis și Osiris, Paleologu demonstra că „Baltagul”este
un bildungsroman, cu o accentuată notă inițiatică, și observă că mitul acesta se suprapune subiectului
romanului într-o manieră desăvârșită, până în cele mai mici detalii, poveste Vitoriei în căutarea rămășițelor
pământești ale lui Nechifor fiind aceea a lui Isis în căutarea trupului risipit în bucăți al lui Osiris. În mitul
egiptean, Osiris fusese aruncat de ucigașul său, Seth, în valea Nilului, iar sora și soția sa, Isis, însoțită de
fiul ei Horus și câinele Anubis, îi caută osemintele pe fundul fluviului.
Romanul inițiatic (bildungsroman) are în vedere drumul labirintic al neofitului Gheorghiță, al
băiatului de optsprezece ani, către cunoașterea de sine și cunoașterea lumii. „Treptele inițierii în „Baltagul”
se aseamănă foarte bine cu cele din basmul popular. Eroul are aceeași vârstă, este supus unor probe pe
care le trece cu succes...”(Emilia Boghiu și Lăcrămioara Mutoiu).
Scena coborârii lui Gheorghiță în prăpastie validează faptul că „Baltagul” este un
bildungsroman: procesul inițiatic al fiului presupune o moarte simbolică, adică o coborâre în prăpastia
infernală, acolo unde neofitul va fi supus unor încercări-limită, se confruntă cu imaginea îngrozitoare a
rămășițelor părintelui său. Gheorghiță iese din labirintul inițiatic un om format și intră într-o nouă etapă
existențială, fiind capabil să preia conducerea familiei. Băiatul de optsprezece ani pornește pentru prima
dată într-o călătorie mai lungă și decisivă pentru viața lui. La finalul romanului el intră într-un alt fel de
existență, cu alte responsabilități.
Confruntarea dintre Vitoria și Calistrat Bogza demonstrează inteligența și energia
protagonistei dar și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. Vitoria urmărește împlinirea legii
nescrise pentru pedepsirea ucigașilor. Atunci când Bogza cere înapoi baltagul, Vitoria îl întreabă pe fiul ei
dacă nu poate citi ceva pe această armă. Scena devine dramatică: Calistrat își pierde cumpătul și se
repede la Gheorghiță să-i smulgă baltagul. Îl lovește cu pumnul în frunte pe Cuțui: „căci în gospodarul cel
mare izbucnește crâncenă mânie”. Vitoria cere să dea drumul câinelui care era legat, iar Lupu rupe lanțul.
Pentru că Bogza s-a năpustit să smulgă baltagul de la Gheorghiță și să se apere de câine, „feciorul
mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului… apoi îl lovi scurt cu
muchea baltagului, în frunte”. Calistrat Bogza este culcat de oameni pe prispa casei și pentru că simte că
,,Baltagul” , de Mihail Sadoveanu ESEU : tema și viziunea asupra lumii

se stinge, mărturisește: „Eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am răvălit în râpă, după cum a
dovedit nevasta lui”.
Având în vedere motivul care o determină pe Vitoria să întreprindă cercetări, dragostea pentru
soțul său, „Baltagul” poate fi interpretat și ca un roman de dragoste. Acest sentiment este trecut prin
focul conviețuirii: în ciuda unor certuri și vorbe iuți, femeia își iubește soțul și știe că este iubită. Ideea că
Lipan s-ar fi putut opri la altă femeie i se pare imposibilă: „Mai bine astfel, într-o privinţă; să-l ştie mort,
decât părăsit de casa lui, în braţele alteia şi în aşternut străin”. Ea nu se sfiește să-și mărturisească
iubirea: „Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu”.
„Baltagul” poate fi considerat roman polițist din perspectiva cercetărilor întreprinse de Vitoria.
Criticul Geroge Călinescu afirma: „În căutarea bărbatului Vitoria pune spirit de vendetta și aplicație de
detectiv”. Opera lui Sadoveanu respectă cu fidelitate schema unui roman polițist clasic: crima (asasinarea
lui Lipan), ancheta (investigațiile Vitoriei), detectivul (Vitoria Lipan), criminalul (Calistrat Bogza),
complicele (Ilie Cuțui), mobilul (banii/oile), rezolvarea cazului și demascarea vinovaților.
Ca roman social a fost interpretat mai ales de Nicolae Manolescu în „Arca lui Noe”, capitolul „O
femeie în țara bărbaților”, datorită faptului că din el aflăm aproape totul despre felul cum trăiesc muntenii
în zilele de sărbătoare sau de lucru, o existență ancestrală ce se desfășoară după reguli ce nu pot fi
încălcate: „N-ai mai învățat rânduiala? Nu mai știi ce-i curat, ce-i sfânt și ce-i bun de când îți umblă
gărgăuni prin cap și te cheamă domnișoară!”. Mama refuză categoric valsul, cocul și bluza, dar mai ales
nu acceptă că fata ei s-ar putea mărita cu cineva din afara satului. Cei mai importanți sunt oamenii pe
care naratorul îi prezintă cu deosebită simpatie: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de
mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca şi-n ierni cumplite, fără griji în
bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beţia şi datinile lor de la începutul lumii”.
Ilustarea temei prin scene semnificative
Discursul epic abordează tema condiției ființei umane, nevoită să trăiască la confluența dintre
tradiție și modernitate, două mentalități pe care, nemaiputând să le separe, le asimilează. Acestei mari
teme i se subordonează altele, care dezvăluie relația omului cu universul precum iubirea, moartea
(înțeleasă ca o trecere în partea nevăzută a lumii, nu ca o dispariție, ci ca o continuare a ritmurilor
existenței), familia, inițierea, natura, viața pastorală (mitul transhumanței).
Prima parte a discursului epic aruncă o lumină asupra vieții tradiționale din Măgura Tarcăului. Este
o societate de tip patriarhal în care bărbatul apare în ipostaza de „pater familias”. Familia Lipan este una
de tip patriarhal, iar absența lui Nechifor Lipan este percepută de Vitoria ca o amenințare asupra
omogenității și coerenței microuniversului său familial. De aceea, pornirea la drum în căutarea „marelui
absent” își are mobilul în datoria morală a femeii de a asigura ordinea acestui „paradis în destrămare”.
Protagonista recurge la semne și vise pentru a înțelege tainele existenței. Astfel, visul în care Nechifor îi
apare trecând o revărsare de ape cu spatele întors către ea și cu fața spre apus, este interpretat de eroină
ca un semn venit din lumea de dincolo. De asemenea, cântatul cocoșului cu pliscul întors către poartă
este perceput ca un real semn de plecare. Comportamentul său reflectă și concepția omului tradițional
asupra religiosului: protagonista se sfătuiește atât cu preotul Daniil, cât și cu baba Maranda, vrăjitoarea
satului. De remarcat este faptul că Vitoria se dovedește o strașnică apărătoare a tradiției, a legilor acestei
lumi proiectate în mit. Semnificativă în acest sens rămâne corecția administrată fiicei sale, Minodora, care
părea deschisă spre modernitate: „Îți arăt eu ție coc, bluză și valtz, ardă-te para focului să te ardă! Nici
eu, nici bunică-ta și nici bunică-mea n-au știut din acestea și în legea noastră trebuie să crești și tu. Dacă
nu, îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău.”
,,Baltagul” , de Mihail Sadoveanu ESEU : tema și viziunea asupra lumii

Chiar dacă pornește cu sfială la drum, Vitoria reușește să se adapteze cu ușurință la regulile noii
lumi. Cu toate acestea, nu renunță la bagajul de tradiții, astfel încât cinstește după datină cumetria de la
Borca și nunta pe care o întâlnește la Cruci. Aceeași deschidere o manifestă și în momentul în care
descoperă osemintele soțului în râpa dintre Suha și Sabasa. Respectă tradiția, jelindu-și bărbatul și
aprinzându-i o lumânare dar, în același timp, colaborează cu autoritățile, acceptând să vorbească „prin
sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi va cere permisiunea să o lase să-și îngroape soțul în „țintirim”
(cimitir). Finalul romanului aduce în prim-plan ipostaza unei Vitorii adaptate la noua lume, fapt dovedit de
momentul în care îl trimite pe Gheorghiță să „țesăle caii după moda cea nouă”, promițând, totodată, că o
va aduce și pe Minodora la parastasul de patruzeci de zile după tatăl său.
Ilustrarea unor elemente de compoziție, structură, limbaj
Discursul aparţine unui narator auctorial, extradiegetic şi omniscient. De cele mai multe ori,
asistăm şi la o focalizare internă, întrucât naratorul extradiegetic urmăreşte gândurile protagonistei,
pătrunde în conștiința ei şi oferă posibilitatea de a-i înţelege psihologia din interior: „Vasăzică, feciorul
dascălului Andrei, care face slujba milităriei la Piatra, tot nu se astâmpără şi tulbură mințile fetei. Vinovat
e și el; vinovată e şi maică-sa, dăscăliţa, căreia are să-i spuie ea cele de cuviință.”
Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua textul
biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii, pe plaiurile dimprejurul
nostru: ,,Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam”. Prin
cuvintele-cheie, rânduiala și semnul, scriitorul conturează o viziune clară asupra lumii: existența este
ordine și semnificație. Nimic aleatoriu nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual; un
Dumnezeu hâtru a distribuit neamurilor darurile cuvenite, iar moldovenilor, călători prin munți cu oile și cu
asinii, care s-au înfățișat cu întârziere, nu le-au mai rămas bunuri de împărțit: ,,Nu vă mai pot da într-
adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu
cetera; și cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe”.
Finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și reluarea ritmurilor
firești ale existenței. Mandatul justițiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a
finalizat, deci viața poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de-acum de Gheorghiță. Finalul
intră în raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte,
Vitoria.
Conflictul principal al romanului este unul exterior și nu constă în ciocnirea între mentalitatea
tradițională și cea modernă, capitalistă. Faptul că Vitoria Lipan s-a adaptat cu ușurință demonstrează
ideea coexistenței celor două „lumi”. În viziunea lui Sadoveanu, tensiunile apar atunci când noua
orânduire se îndepărtează de la valorile morale impuse de societatea tradițională, generând excese. Este
cazul lui Calistrat Bogza și a lui Ilie Cuțui care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite.
Rolul Vitoriei este de aceea unul justițiar, de restabilire a binelui și a ordinii unei lumi pe cale să
degenereze în haos. Așadar, conflictul de natură morală presupune pedepsirea ucigașilor pentru
săvârșirea faptei abominabile, iar cel de natură interioară reflectă suferința nevestei din Măgura
Tarcăului și tentativele ei de a rămâne puternică, neclintită în fața loviturilor destinului.
Cronotopul relevă, înainte de toate, dimensiunea realistă a romanului, prin fixarea cu
exactitate a timpului și a spațiului. Astfel, acţiunea romanului debutează toamna târziu, ,,aproape de
Sfântul Andrei”, când Vitoria Lipan aşteaptă veşti de la soţul plecat să facă negoţ cu oi la Dorna, şi
continuă până primăvara, femeia pornind la drum, alături de fiul său, în dimineaţa zilei de 10 martie, cele
două anotimpuri simbolizând ciclul viață-moarte. Toamna, ca anotimp al sfârşitului marchează, la nivelul
discursului, finalul unei etape din existenţa familiei Lipan, în vreme ce dimineaţa zilei de primăvară anunţă
,,Baltagul” , de Mihail Sadoveanu ESEU : tema și viziunea asupra lumii

un nou început. La fel ca timpul, spaţiul acţiunii este fixat prin toponime reale, care pot fi identificate
pe hartă, conferind veridictate romanului realist: Măgura Tarcăului, Călugăreni, Bicaz, Fărcaşa,
Borca, Cruci, Vatra Dornei, Broşteni, Sabasa, Neagra, Suha, Piatra Neamţ. Cadrul acțiunii este satul
Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei. Elementele de
cronotop îşi dezvăluie şi valoarea simbolică. În acest sens, muntele poate fi perceput ca un topos al
înălţării spre spiritualitate. Aici se află satul Măgura Tarcăului, un univers al tradiţiilor, spiritualizat,
păstrător al valorilor morale. În opoziţie, se află ,,ţara de jos”, Ţinutul Dornelor, care, în plan simbolic,
pare a sugera îndepărtarea de spiritualitate şi orientarea spre o nouă valoare, reprezentată de ban.
Acţiunea romanului este simplă, urmărind un singur fir epic: drumul Vitoriei Lipan în căutarea
soţului ei, Nechifor. Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului, care se
concretizează la nivelul acțiunii (căutarea și diferitele popasuri), dar este semnificativ și la nivelul titlului
romanului, făcând aluzie la securea cu două tăișuri, arma ce va restabili dreptatea. Baltagul este un obiect
simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator.
Structurat în şaisprezece capitole, romanul are o acţiune clară. Întâmplările sunt prezentate
cronologic, urmărind momentele subiectului: prima parte (cap. I- VI) – frământările Vitoriei în așteptarea
soțului și pregătirile de drum (include expozițiunea și intriga); partea a doua (cap. VII-XIII) conține
desfășurarea acțiunii și relevă drumul parcurs de Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, în căutarea lui Nechifor
Lipan; partea a treia (cap. XIV-XVI) prezintă sfârșitul drumului: ancheta poliției, înmormântarea,
parastasul lui Nechifor Lipan și pedepsirea ucigașului (Calistrat Bogza mărturisește că, împreună cu Ilie
Cuţui, l-a ucis pe Nechifor „ca să-i luăm oile").
Schimbarea registrelor stilistice este o tehnică mânuită cu subtilitate de Sadoveanu. Un
exemplu relevant este scrisoarea pe care Vitoria i-o dictează preotului și rezultatul final. Femeia spune
,,Gheorghieș dragul mamei" , iar popa scrie ,,Prea scumpul meu fiu!". Ea continuă: ,,să știi că tatăl tău nu
s-a întors la noi acasă", iar preotul notează: ,,află că, din mila lui Dumnezeu, sunt sănătoasă și doresc să
aflu și despre tine la fel". În trecerea de la registrul familial la cel oficial este surprinsă toată
distanța care se instalează între sinceritatea frustă a țăranului și șlefuirea artificială a celui școlit.
În opinia mea, tema și viziunea despre lume ilustrează, în acest roman, o societate rurală, cu
obiceiurile și mentalitatea specifice acestui spațiu, fiind o monografie a lumii pastorale, ilustrând o filozofie
și un mod de viață ancestrale.
Romanul „Baltagul” rămâne o scriere reprezentativă, din perioada interbelică, despre vechile
norme de civilizație, despre amestecul dintre modern și arhaic, cu triumful acestuia din urmă. Atmosfera
romanului este mitică, amintind uneori de aceea din „Creanga de aur”.