Particularitatile de constructie a unui personaj de Mihail Sadoveanu:

Baltagul

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” (

Constantin Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de
la proza scurtă la proza de mare întindere, imprimând operelor sale un stil
aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat
de Nicolae Manolescu „singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” (
Arca lui Noe ). Acest roman impune prezenţa unui personaj singular în
literatura română – „aici, în centru, se află pentru prima oară un ins puternic,
activ, victorios; aceasta e femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui
Noe ).
Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist (
reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al
gesturilor personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu
pas evenimentele care au dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i
identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea plan al romanului, o
veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii.
Personaj absent şi episodic, creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă
de-a lungul întregului roman, Nechifor Lipan aparţine mai curând planului mitic
decât celui realist. Pornită în căutarea soţului, Vitoria străbate simultan
spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un univers pragmatic şi comercial, dar şi o
lume de „semne şi minuni”.
Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul
secolului, Baltagul este un roman cu o construcţie a subiectului complexă, în
care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului poliţist şi structuri specifice
naraţiunilor mitice (accentul este pus pe ritmicitatea existenţei cotidiene a
oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de „rânduiala” străveche ).
Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de la
Măgura Tarcăului la Vatra Dornei, descifrând semne şi stăruind în a face dreptate.
Faptele sunt, aparent, banale: Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este ucis, iar
soţia sa, Vitoria, îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi
baba Maranda, vrăjitoarea satului, o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă
femeie, Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei e mort. Cunoscându-şi bine
bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de intuiţia ei
feminină; după ce-şi trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează toată gospodăria,
Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface traseul parcurs de
Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni întrebări. Află,
la Vatra Dornei, că soţul ei a cumpărat toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani
s-au învoit cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu răbdare şi inteligenţă, femeia
află totul de la sătenii care i-au văzut împreună pe cei trei, iar, după ce îl găseşte
întâmplător pe Lupu, câinele lui Lipan, descoperă şi cadavrul soţului într-o râpă.
Din acest moment, Vitoria pune în scenă o confruntare a celor doi ciobani, Ilie
Cuţui şi Calistrat Bogza, cu propriile lor fapte, utilizând ca ultim argument câinele,
care-l recunoaşte fără ezitare pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat
creştineşte, Vitoria dă un praznic la care îl acuză pe asasin, înfăptuind astfel un
act justiţiar şi restabilind echilibrul etic şi religios tulburat prin comiterea crimei; de
acum înainte, viaţa îşi poate relua cursul firesc, Vitoria şi fiul ei se pot întoarce
acasă după îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.
Nechifor şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv,
peste accidentele firii lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le asumă. Dintru
început, Nechifor se detaşează prin gesturi, comportament şi atitudini. Prin
naşterea lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi de o nouă naştere,
el îşi afirmă esenţa particulară şi destinul special; cele două nume pe care le
poartă, Gheorghe ( < gr. Georgos – lucrător al pământului; Sf. Gheorghe –
biruitor al balaurului ) şi apoi, Nechifor ( < gr. Nikefors – victoriosul, biruitorul )
sunt numele acestui destin. Vitoria îi este perechea complementară, ataşată
de el cu puterile unei legităţi mai presus de cele omeneşti. Acest personaj
feminin, unic în literatura română, este caracterizat complex pe tot parcursul
acţiunii, direct şi indirect.
Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a
altor personaje. Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul romanului,
reţinând detaliul „ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie
a părului”. Într-una dintre primele scene ale romanului, Vitoria este prezentată
în ipostaza meditativă specifică unui puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi
departe”, sugerează ideea că femeia este preocupată de întârzierea lui
Nechifor până la uitare de sine.
Din perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei;
Gheorghiţă o vede mai mult ca pe o deţinătoare de puteri fermecate (
„cunoaşte gândurile omului”, „hotăra şi vremea”; „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare,
cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde puteri” ).
Cele mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea indirectă,
realizată prin consemnarea atitudinilor, a faptelor şi a limbajului personajului.
Înţelegerea specială a lucrurilor, spiritul pătrunzător definesc portretul moral
al Vitoriei, urmărită mai ales în datele sufleteşti, interioare, în întregul roman.