BALTAGUL

de MIHAIL SADOVEANU

Apariția lui Mihail Sadoveanu în peisajul literaturii române de la începutul secolului al XX-lea este
imediat remarcată, vocea autoritară a lui Titu Maiorescu fiind printre primele care se exprimă în termeni
elogioși/laudativi. Prozatorul a exersat toate speciile epicii: schița „Un om necăjit”, povestirea „Zâna
lacului”, nuvela, romanul, dar și ciclul de povestirii „Hanu Ancuței”. Încă de la apariție, romanul
„Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu.

În reconstituirea genezei romanului „Baltagul”, există un detaliu semnificativ, care se oglindește la

nivel structural. Se spune că într-una din călătoriile sale prin satele Moldovei, scriitorul a asistat la o
discuție dintre doi ciobani, care vorbeau despre o crimă în lumea pastorală. Dialogul i-a revelat o situație
cu caracter arhetipal, în care se concentra un mit fundamental al poporului român. Romanul a fost scris,
în doar nouă zile, ca și cum ar fi așteptat numai pretextul ieșirii la lumină din universul interior al
scriitorului.

Opera literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicată în anul 1930, este un roman obiectiv
tradiționalist, care înglobează elemente mitice, aparținând prozei interbelice. Romanul este o specie a
genului epic, în proză, de mare întindere, cu o intrigă în general complicată și cu o acțiune complexă care
pune în mișcare un număr mare de personaje. Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana
a III-a din punctul de vedere al unui narator omniscient și omniprezent, un demiurg, creator și stăpân
absolut al destinului personajelor.

Reprezentativă pentru societatea înfățișată de universul ficțional, în egală măsură pentru viziunea
despre lume a autorului, este protagonista Vitoria Lipan care întruchipează tipul muntencei, al femeii de
la țară. Ceea ce o face unică pe Vitoria este capacitatea ei de adaptare la noua lume cu care intră în
contact, dar și la modalitatea de a ajunge la aflarea adevărului și descoperirea osemintelor soțului
dispărut, apelând la semne, vise, superstiții și indicii ale realului.

În lucrarea intitulată „Arca lui Noe”, criticul literar Nicolae Manolescu distinge trei vârste ale romanului
românesc: doric, ionic și corintic. Alături de creația literară „Ion” a lui Liviu Rebreanu, romanul „Baltagul”
a lui Mihail Sadoveanu este încadrat în categoria romanelor dorice. Acest lucru este susținut de
prezența personajului tip, de zugrăvirea unei lumi arhaice în care biserica și practicile magice coexistă,
de obiectivitatea perspectivei narative și de verosimilitatea evenimentelor relatate. Această diferență se
datorează intenționalității celor doi scriitori. Astfel, dacă Liviu Rebreanu recurge la o literatură mimetică,
pentru a înfățișa imaginea unui univers rural coerent și omogen, Mihail Sadoveanu surprinde imaginea
unei societăți în schimbare, aflată la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, intenția
scriitorului moldovean nu mai este aceea de a reflecta mimetic, în propria creație, o lume, ci de a
surprinde mecanismele de funcționare ale acesteia, modul în care ființa umană poate să se raporteze la
existență. Această abordare explică dimensiunea hibridă a prozei sadoveniene: romanul cu substrat
mitic.
 Aspectele mitice ale romanului se concentrează în mare parte asupra similitudinilor cu balada
„Miorița” (din mitologia populară românească) prin mottoul romanului „Stăpâne, stăpâne mai cheamă
ș-un câne”, complotul ciobanilor de a-l omorî pe ciobanul mai bogat (întocmai subiectului din baladă),
respectarea ritualului funebru creștin, prezența animalului oracular care își avertizează stăpânul în
legătură cu destinul (în baladă este mioara, iar în romanul sadovenian apare câinele Lupu), dar pot fi
puse în legătură și cu mituri universale, precum mitul lui Osiris și al lui Isis (din mitologia egipteană:
Vitoria-Isis, Nechifor- Osiris, Gheorghiță-Horus, câinele Lupu-Anubis), prin odiseea zeiței Isis, plecată în
marea călătorie a recuperării trupului dezmembrat al lui Osiris alături de Anubis (asemenea Vitoriei
Lipan care găsește osemintele soțului în râpă cu ajutorul câinelui Lupu), moarte a tatălui răzbunată de
fiul Horus (lovitura simbolică a lui Gheorghiță cu baltagul de la praznicul înmormântării tatălui aplicată
ucigașilor, justifică această asemănare) sau mitul lui Orfeu (din mitologia greacă), a coborârii în Infern a
lui Orfeu după Euridice, deoarece drumul parcurs de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului, prin Valea
Dornelor, până la Suha, este numai într-o oarecare măsură o călătorie în spațiu, pentru că este dublată
de o coborâre în Infern, pe celălalt tărâm, pentru împlinirea ordinii transcendente (cosmice) a ființei.

TITLUL romanului este sintetic, alcătuit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât, la singular
„Baltagul” și emblematic, esențial în descifrarea mesajului. În contextul operei literare, la nivelul
comunității tradiționale „baltagul” este instrumentul prin care muntenii „își câștigă pâinea cea de toate
zilele”. Arma cu două tăișuri face referire la timpul arhaic al oieritului, la satul românesc tradițional în
care dreptatea este o lege nescrisă, iar cine o încalcă trebuie pedepsit de ceilalți membri ai colectivității.
Când Vitoria Lipan se hotărăște să pornească în căutarea soțului dispărut, comandă fierarului un baltag,
pe care îl dă, apoi, spre sfințire preotului. „Baltagul” este atât arma crimei, cu care a fost ucis Nechifor
Lipan, pe fierul lui fiind scris sânge, cât și arma dreptății, pentru că, în final, tot prin „baltag”, Gheorghiță
împlinește actul răzbunării morții tatălui. Urmând tradiția basmului popular, baltagul este unealtă
magică și simbolică însușită de personajul negativ (Calistrat Bogza) și recucerită de Gheorghiță, ca un
simbol al înfăptuirii dreptății. Baltagul ajunge în final în posesia lui, marcând transferul de putere de la
tată la fiu. Baltagul este investit cu încărcătură semantică, pe tăișul său fiind scrisă, cu sânge, povestea
uciderii lui Nechifor Lipan, pe care, printr-o comunicare secretă, numai Vitoria știe să o deslușească.
Odată cu descoperirea adevărului și pedepsirea vinovaților se restabilește dreptatea, echilibrul moral,
religios, și se realizează împlinirea datinii strămoșești.

Discursul epic abordează TEMA condiției ființei umane, nevoită să trăiască la confluența dintre
tradiție și modernitate, căreia i se asociază și tema călătoriei pentru descoperirea adevărului, călătorie
care se transformă într-un veritabil drum inițiatic. Într-o relație complexă, se pot desprinde și alte teme
specifice lumii sadoveniene: viața pastorală a satului de munte arhaic românesc, natura, iubirea,
moartea, miturile sau motive literare, precum: drumul, căutarea adevărului și transhumanța. Prima
parte a discursului epic aruncă o lumină asupra vieții tradiționale din satul Măgura Tarcăului, o societate
de tip patriarhal, în care bărbatul apare în ipostaza de pater familias. Absența lui Nechifor este
percepută de Vitoria ca o amenințare asupra omogenității și coerenței microuniversului său familial, de
aceea, pornirea la drum în căutarea soțului dispărut își are mobilul în datoria morală a femeii de a
asigura ordinea. Protagonista recurge la semne și vise pentru a înțelege tainele existenței. Astfel, visul în
care Nechifor îi apare trecând o revărsare de ape, cu spatele întors către ea și cu fața spre apus, este
interpretat de eroină ca un semn venit din lumea de dincolo. De asemenea, cântatul cocoșului cu pliscul
întors către poartă este perceput ca un semn real de plecare. Comportamentul său reflectă și concepția
bogumilică a omului tradițional asupra religiosului: protagonista se sfătuiește atât cu preotul Milieș, cât
și cu baba Maranda, vrăjitoarea satului. De remarcat este faptul că Vitoria se dovedește o strașnică
apărătoare a tradiției. Vitoria reușește să se adapteze cu ușurință la regulile noii lumi. Cu toate acestea,
nu renunță la bagajul de tradiții, astfel încât cinstește după datină cumetria (botezul) de la Borca și
nunta pe care o întâlnește la Cruci. Aceeași deschidere o manifestă și în momentul în care descoperă
osemintele soțului în râpa dintre Suha și Sabasa. Respectă tradiția, jelindu-și bărbatul și aprinzându-i o
lumânare, dar, în același timp, colaborează și cu autoritățile, cerând permisiunea prefectului de la Piatra
să o lase să își îngroape soțul în „țintirim”. Finalul romanului o aduce pe Vitoria în prim-plan, în ipostaza
unei femei adaptate la noua lume, fapt dovedit de momentul în care îl trimite pe Gheorghiță să „țesale
caii după moda cea nouă”, promițând, totodată, că o va aduce și pe Minodora la parastasul de 40 de zile
după tatăl său.

CRONOTOPUL face referire la fixarea evenimentelor într-un timp și spațiu clar definite, dobândind pe
parcursul desfășurării valențe simbolice. Acțiunea romanului, care se derulează la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, debutează toamna târziu, în preajma Sfântului Andrei (30
noiembrie), când Vitoria Lipan așteaptă vești de la soțul plecat să facă negoț cu oi la Dorna și continuă
până primăvara, când protagonista pornește la drum, alături de fiul său, în dimineața zilei de 10 martie.
Toamna, ca anotimp al sfârșitului marchează, la nivelul discursului, finalul unei etape din existența
familiei Lipan, în vreme ce dimineața zilei de primăvară, care coincide cu pornirea la drum, anunță un
nou început. De asemenea, timpul este marcat de calendarul popular în care se încadrează viața
pastorală: Sâmedru, Sfântul Dumitru în 26 octombrie, patronul iernii pastorale și Sângiorz, Sfântul
Gheorghe în 23 aprilie, când se readuce natura la viață, cele două anotimpuri pastorale au un echivalent
simbolic viață-moarte. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Măgura Tarcăului din Nordul
Moldovei, Călugăreni, Bicaz, Borca, Cruci, Dorna, Sabasa, Suha sau Dârmoxa. Muntele poate fi perceput
ca un topos al înălțării spirituale, satul Măgura Tarcăului fiind un univers al tradițiilor, păstrător al
valorilor morale. În opoziție, se află „țara de jos”, Ținutul Dornelor, care sugerează îndepărtarea de
spiritualitate și orientarea spre o nouă valoare.

Motivul drumului din ultimul pasaj al romanului, sub forma drumurilor dus-întors (la apa Prutului, la
Ștefănești, înapoi la Sabasa, la apa Jijiei, iar la Sabasa, apoi acasă), sugerează complexitatea vieții
muntenilor și greutățile ei, care nu se sfârșesc odată cu moartea, pentru că cei rămași trebuie să-și ducă
mai departe traiul și tradițiile lumii lor. Doar timpul se schimbă pentru cei rămași, deoarece trebuie să își
adapteze ocupațiile la datele parastasurilor rituale: de trei, de nouă și de patruzeci de zile, păstrând
astfel vie amintirea celui mort.

Opera literară „Baltagul”, „roman al unui suflet de munteancă” (după cum afirma Perpessicius),
construiește un personaj feminin de o forță impresionantă, Vitoria Lipan reunind toate valorile
fundamentale, imuabile de la începutul lumii. Conștiința datoriei vine din certitudinea că lumea este
expresia ordinii. Deoarece în desfășurarea vieții s-a produs un eveniment perturbator, care pune în
primejdie ordinea lumii, Vitoria intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifor și o
conduce la descoperirea criminalilor, într-un demers care justifică eticheta de „Hamlet feminin”, pe care
i-a asociat-o George Călinescu.