„BALTAGUL”, de Mihail Sadoveanu

Romancier, povestitor și scriitor semnificativ pentru literatura română interbelică, Mihail

Sadoveanu a fost un membru ilustru al mișcării literare artistice, realismul. Acesta a debutat în anul 1897,
publicând schița „Domnișoara M din Fălticeni” în revista „Dracu”, semnându-se cu pseudonimul Mihai din
Pașcani. Sadoveanu rămâne cunoscut pentru volumul de nouă povestiri „Hanu Ancuței” și pentru opere
precum romanele „Frații Jderi” sau „Baltagul”.

Romanul “Baltagul” a fost publicat în anul 1930, încadrându-se astfel în perioada interbelică.
Opera surprinde imaginea unei societăți în schimbare, aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

Fiind un curent literar artistic, realismul s-a manifestat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
drept reacție împotriva subiectivității, exaltării și a excesului de reverie a romantismului. Trăsăturile
realismului sunt ilustrate de căderea accentului pe primatul rațiunii, al obiectivității și pe reflectarea
verosimilă a realității. Opera literară „Baltagul” se încadrează în realism, deoarece prezintă trăsăturile
specifice acestui curent.

O primă trăsătură realistă a acestui roman este crearea impresiei de verosimilitate a faptelor
relatate. Universul ficțional creat de Mihail Sadoveanu aduce în fața cititorului imaginea societății
moldovenești de la începutul secolului al XX-lea, o societate supusă metamorfozelor. Astfel, primele cinci
capitole ale romanului dobândesc caracter monografic, în sensul în care surprind în detaliu viața satului de
munte, Măgura Tarcăului, o lume rurală, tradițională, patriarhală, care își conduce existența după legi
nescrise. Începând cu capitolul al șaselea, drumul pe care îl va parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului
dispărut devine un pretext pentru ca autorul să aducă în fața cititorului o lume nouă, modernă, a legilor
scrise, capitalistă, în care puterea supremă este banul.

O altă trăsătură a realismului o reprezintă modul de construcție a personajelor, care întruchipează

adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Protagonista, Vitoria Lipan,este, la
început, tipul muntencei, al femeii de la țară. Însă pe parcursul discursului narativ, se observă procesul de
trecere a acesteia de la tipicitate la individualizare, ceea ce o face unică fiind capacitatea ei de adaptare la
lumea nouă cu care intră în contact. De fapt, acest personaj devine reprezentativ pentru viziunea despre lume
a autorului, în măsura în care se remarcă, în comportamentul său, atât o latură îndreptată spre real, cât și una
mitică. Ea va ajunge la aflarea adevărului, la descoperirea osemintelor soțului dispărut, făcând apel atât la
vise, semne și superstiții, cât și la semnele realului.

În aceeași ordine de idei, dimensiunea realistă a operei „Baltagul” se reflectă și în plan tematic,
discursul narativ abordând tema condiției ființei umane, nevoită să trăiască la granița dintre tradiție și
modernitate, două mentalități pe care, nemaiputând să le separe, le asimilează.
 Prima parte a operei aruncă o lumină asupra vieții tradiționale din Măgura Tarcăului, o societate de
tip patriarhal, în care care bărbatul apare în ipostaza de cap al familiei. Familia Lipan este una de tip
patriarhal, iar absența lui Nechifor este percepută de Vitoria ca o amenințare asupra coerenței universului
său familial. De aceea, pornirea la drum în căutarea „marelui absent” are ca motiv datoria morală a femeii de
a asigura ordinea acestui “paradis în destrămare”. Protagonista recurge la semne și vise pentru a înțelege
tainele existenței, visul în care Nechifor îi apare trecând o revărsare de ape, cu spatele întors către ea și cu
fața spre apus, fiind interpretat de eroină ca un semn venit din lumea de dincolo. De asemenea, cântatul
cocoșului cu pliscul întors către poartă este perceput ca un real semn de plecare. Vitoria se dovedește o
strașnică apărătoare a tradiției, a legilor acestei lumi proiectate în mit. Semnificativă în acest sens rămâne
corecția administrată fiicei sale, Minodora, care părea deschisă spre modernitate: „Îți arăt eu ție coc, bluză și
valț, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta și nici bunică-mea n-au știut din acestea și în
legea noastră trebuie să crești și tu. Dacă nu, îți leg o piatră de gât și te dau în Tarcău”.

Chiar dacă pornește cu sfială la drum, Vitoria reușește să se adapteze cu ușurință la regulile noii
lumi. Cu toate acestea, nu renunță la bagajul de tradiții, astfel încât cinstește după datină cumetria de la
Borca și nunta pe care o întâlnește la Cruci. Aceeași deschidere o manifestă și în momentrul în care
descoperă osemintele soțului său în râpa dintre Suha și Sabasa. Respectă tradiția și își jelește bărbatul,
aprinzându-i o lumânare, dar, în același timp, colaborează și cu autoritățile, inclusiv cu prefectul de la Piatra,
căruia îi cere permisiunea să o lase să își îngroape soțul în „țintirim”. Finalul romanului dezvăluie ipostaza
unei Vitorii adaptate la noua lume, fapt dovedit de momentul în care îl trimite pe Gheorghiță să „țesăle caii
după moda cea nouă”, promițând, totodată, că o va aduce și pe Minodora la parastasul de 40 de zile a lui
Nechifor.

În ceea ce privește elementele de structură ale textului, titlul, element paratextual, constituie o poartă
de intrare în conținutul operei, anticipând idea discursului narativ, fiind în strânsă corelație cu mesajul
transmis de text. Din punct de vedere morphologic, este format dintr-un substantiv comun articulat cu
articolul hotărât “-l”, “baltagul”, prin care termenul este particularizat. În sens denotativ, desemnează un
topor cu două tăișuri, un simbol ambivalent: armă a crimei și instrument al actului justițiar reparator. În sens
conotativ, simbolizează dezechilibrul în ordinea cosmică a lumii, și de asemenea, reechilibrarea, necesară, a
acesteia.

Acțiunea operei este foarte bine conturată pe conflictele regăsite. Principalul conflict regăsit în
roman este unul exterior și nu constă, așa cum s-ar putea crede la o lectură de suprafață a textului, în
ciocnirea dintre mentalitatea tradițională și cea modernă, capitalistă. Faptul că Vitoria se adaptează cu
ușurință demonstrează ideea coexistenței celor două “lumi”. Tensiunile apar atunci când noua orânduire se
abate de la codul moral impus de societatea tradițională, generând excese. Este cazul lui Calistrat Bogza și a
lui Ilie Cuțui, care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite. De aceea, rolul Vitoriei este unul
justițiar, de restabilire a binelui și a ordinii unei lumi pe cale să degenereze în haos.
 În concluzie, prin tehnicile folosite și prin temele abordate, opera literară “Baltagul” de Mihail
Sadoveanu rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru
realismul românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea.