Realismul este un curent literar manifestat, pe plan european, la mijlocul secolului al XIX-lea, care pune

accentul pe relația dintre artă și realitate. Realismul este interesat de oglindirea realității, prezintă fapte
verosimile, într- un mod obiectiv și surprinde omul ca reprezentant al unei categorii sociale, astfel creând
cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă a realității.
Mihail Sadoveanu(1880-1961) s- a impus în literatura română a secolului al XX-lea într-un moment de
afirmare creatoare de excepție a acesteia în diversitatea speciilor și a genurilor literare. Considerat cel mai
prolific scriitor din literatura română, Mihail Sadoveanu „se relevă ca un rapsod al timpului de odinioară,
reconstituind o epocă îndepărtată nu prin rigoarea documentului, ci prin evocarea atmosferei trecutului”
(Teodor Vârgolici)
Încadrat armonios în „monumentul literar sadovenian”, „Baltagul”, apărut în 1930 este o operă de o
complexitate deosebită, înglobând elemente ce îl situează în categoria romanului realist cu substrat mitic,
tradițional, dar și inițiatic.
Literatura tradiționalistă se constituie într-un act de spiritualizare a existenței, de valorificare a mitologiei
autohtone, a ritualurilor ancestrale, de elogiere a vitalismului universal.
„Baltagul” aparține realismului prin detaliile acumulative în plan social, tradițional (obiceiuri,
ocupații), ale mediului, ale momentului în care a avut loc transhumanța și întreruperea devenirii ei. Autorul
își propune, în spiritul realismului, o reflectare veridică, verosimilă, a realității societății moldovenești de la
începutul secolului al XX-lea, o societate supusă metamorfozelor.
Aspectele mitice se concentrează asupra similitudinilor cu balada populară „Miorița”, text reprezentativ
pentru o întreagă lume de semnificații, ce dezvoltă o filozofie profundă asupra vieții, a morții, a iubirii și a
datoriei.
„Baltagul” este un roman mitic și sinteză a unui epos ancestral, arhaic românesc. Alături de mitul mioritic,
se valorifică mitul labirintului, mitul soarelui. „Mitul este expresia concret sensibilă a unei caracteristici sau
necesități fundamentale a naturii umane; de aici și posibilitatea de a-l deplasa în timp, mutând concretizarea
social-istorică, adaptându-l la realități noi.” (Paul Georgescu).
Se încadrează în categoria romanului doric (N. Manolescu) prin zugrăvirea unei lumi arhaice, prin prezența
personajului tip, prin omnisciența perspectivei narative și verosimilul evenimentele relatate.
Romanul ilustrează, din punct de vedere tematic, lumea arhaică a satului românesc. Călătoria pentru
descoperirea adevărului pune în lumină alte teme specifice lumii sadoveniene: natura, miturile, iubirea. Firul
epic se dezvoltă în jurul unui motiv central, cu o dublă valență: motivul drumului.
Titlul este simbolic, „baltagul” având o dublă semnificație: reprezintă unealta cu care Nechifor Lipan
a fost omorât, precum și instrumentul cu care se înfăptuiește actul justițiar.
Timpul acțiunii este vag precizat, prin repere temporale de natură religioasă („aproape de Sfântul
Andrei”, „în Postul Mare”, „cătră sărbătorile de iarnă”). Locul desfășurării acțiunii este vast, cuprinzând
meleagurile accidentate și stâncoase ale munților din Moldova - satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a
Bistriței, dar și zona de câmpie - Cristești, în Balta Jijiei. Munții Tarcău
Incipitul schițează o sociogonie mitică - legenda pe care Nechifor Lipan o spunea la cumetrii și
nunți, privind rânduielile pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru toate neamurile omenești- ce are valoarea
unui discret pretext narativ, oferind cheia interpretării textului.
Finalul romanului, închis interpretărilor prezintă ritualul integrării cosmice a lui Lipan și reluarea
ritmurilor firești ale existenței. Se distinge ipostaza unui personaj adaptat la noua lume, fapt dovedit de
momentul în care Vitoria îl trimite pe Gheorghiță să „desăle caii după moda cea nouă”. Semnificațiile operei
pot fi urmărite la nivel social, moral, afectiv, inițiatic, toate aflate însă în interdependență.
 Acțiunea operei este prezentată cronologic și ordonează numeroase conflicte: Conflict de natură
morală, existent în pedepsirea ucigașilor lui Nechifor Lipan; Conflict de natură interioară, detectabil în
suferințele nevestei din Măgura Tarcăului și în încercarea ei de a rămâne fermă în fața loviturilor destinului.
Romanul propune în prim-plan câteva tipologii umane consacrate în opera realistă: Vitoria Lipan- tipul
nevestei credicioase Nechifor Lipan – emblemă a lumii satului de munte, Gheorghiță – tipul adolescentului
în formare.
Vitoria rememorează anii trăiți alături de soțul ei, Nechifor Lipan precum și realizările lor de până
atunci, printre care și cei doi copii, Minodora și Gheorghiță. Îngrijorarea eroinei este determinată de
întârzierea peste măsură a bărbatului plecat la Dorna să cumpere o turma de oi. Absența lui Nechifor este
percepută de Vitoria ca o amenințare asupra omogenității și coerenței microuniversului său familial.
Mulțimea de semne rău-prevestitoare o îndeamnă la drum, crescută fiind în lumea unei spiritualități arhaice,
Mitice. În reconstituirea aceluiași drum al lui Lipan, Vitoria și Gheorghiță străbat pustietățile prăpăstioase,
participând la evenimente ritualice cu individualizări simbolice. Cu ajutorul câinelui bărbatului ei, găsit, la
Sabasa, în ograda unui gospodar, Vitoria va da de rămășitele lui Nechifor, ucis cu o lovitură de baltag.
Secvența narativă a coborârii lui Gheorghiță în prăpastia infernală validează faptul că „Baltagul” este
un bildungsroman: procesul inițiatic al fiului presupune coborârea în râpă, confruntarea cu imaginea
îngrozitoare a rămășițelor părintelui său și veghea osemintelor „ de când trăia pe lume nu-i fusese dată o
asemenea cumplită vedere.” Gheorghiță urmează îndemnul mamei care înțelege că animalul „a dat aicea
semn” și îl sloboade în râpă pe Lupu, câinele lui Nechifor. Liniștea morții este străpunsă și potențată auditiv
de strigătul-bocet al Vitoriei, care își cheamă soțul cu numele de taină „- Gheorghiță!” Băiatul iese din
labirintul inițiatic un om format și intră într-o nouă etapă existențială, fiind capabil să preia responsabilitățile
familiei. Pentru tânărul de optsprezece ani, călătoria se dovedește una decisivă. Vitoria îndeplinește cerințele
datinii creștine și ale cinstirii mortului, lăsând autoritățile să facă cercetările necesare, însă gândul ei se
îndreaptă spre înfăptuirea dreptății, demascarea și pedepsirea ucigașilor.
Secvența narativă a confruntării dintre Vitoria și Calistrat Bogza demonstrează inteligența
protagonistei, dar și încheierea procesului de maturizare a lui Gheorghiță. La praznicul de după
înmormântarea lui Nechifor Lipan, Vitoria reușește să-i demaște pe vinovați îndeplinind actul justițiar : ea
pune întrebări viclene și iscusite și relatează cu o uimitoare precizie crima celor doi. Atunci când Bogza cere
înapoi baltagul, Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă nu poate citi ceva pe această armă. Scena devine dramatică.
Bogza se pierde cu firea, repezindu-se la Gheorghiță. Atunci „feciorul mortului
simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului. […] Apoi îl lovi scurt cu muchea
baltagului, în frunte.” Calistrat Bogza este culcat de oameni pe prispa casei și, pentru că simte că se stinge,
mărturisește : „Eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit
nevasta lui.” „ Descoperind adevărul, Vitoria verifică, implicit armonia lumii: află ceva mai mult decât pe
făptuitorii omorului, și anume că lumea are o coerență pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o.” (Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe, vol. I)
În concluzie, romanul „Baltagul” este o monografie a lumii pastorale, care ilustrează o filosofie și un
mod de viață ancestrale. Mihail Sadoveanu are măiestria de a recupera, prin limbaj și forța evocării, o
civilizație și un tip de umanitate propriu acesteia. Totul este proiectat pe un fundal liric, născut din acel
„vizionarism al trecutului” (T. Vianu) care guvernează întreaga operă sadoveniană.
Portret literar- Vitoria Lipan
Opera „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, aparține realismului prin detaliile acumulative în plan
social, tradițional (obiceiuri, ocupații), ale mediului, ale momentului în care a avut loc transhumanța și
întreruperea devenirii ei. Autorul își propune, în spiritul realismului, o reflectare veridică, verosimilă, a
realității societății moldovenești de la începutul secolului al XX-lea, o societate supusă metamorfozelor.
Această operă se mai încadrează în tipul romanului doric (N. Manolescu) prin zugrăvirea unei lumi arhaice,
prin prezența personajului tip, prin omnisciența perspectivei narative și verosimilul evenimentele relatate.
Eroina romanului este Vitoria Lipan, soția credincioasă, ce pleacă în aventura de căutare a soțului ei, ce de
multe săptămâni nu se întorsese acasă de la târg.
Romanul ilustrează, din punct de vedere tematic, lumea arhaică a satului românesc. Călătoria pentru
descoperirea adevărului pune în lumină alte teme specifice lumii sadoveniene: natura, miturile (mitul
mioritic, al soarelui, al labirintului), iubirea. Firul epic se dezvoltă în jurul unui motiv central, cu o dublă
valență: motivul drumului.
În cadrul operei, Vitoria este personajul feminin central, în jurul său construidu- se întregul fir
narativ. Este personaj pozitiv- exponentă a unui mandat etic și justițiar, veridic- reprezintă femeia din satul
de munte, un caracter puternic, bine ancorat în tradiție, și complex- de- a lungul întregului text aceasta
dezvoltându- se. Vitoria este soția oerului Nechifor Lipan, din satul Măgura de pe Valea Tarcăului și mama
a doi copii mari, Gheorghiță și Minodora.
Prin caracterizare directă, Vitoriei i se realizează un portret fizic ce trădează trăirile lăuntrice: obrazul
ca ,,un portret neclintit” este însuflețit de ,,ochii ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”; același element portretistic este ales pentru a marca alunecarea dinspre planul prezentului spre cel
al evocării ,,Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute”. Munteanca se pleacă în fața puterii
fiului său de a descifra slovele ,,Văd că toți sunteți cu cap și învățătură. Numai eu îs o proastă.”
(autocaracterizare); ,,Grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu” (autocaracterizare). Pentru Ghiorghiță ea
este ,,fermecătoare” pentru că îi ghicește gândurile și îl citește ca pe o carte deschisă,,Mama asta trebuie să
fie fermecătoare; cunoaște gândul omului”. Credincioasă, dârză, cu o voință puternică, dorind să descopere
adevărul despre soțul ei cu orice preț, plecând la un drum anevoios, pe care- l parcurge cu discreșie și
inteligență, dovedește spirit justițiar, luciditate, stăpânire de sine șino forță psihică excepțională. Singurul
moment în care demeia lasă la iveală slăbiciune este când găsește osemintele lui Nechifor în râpă, când îl
strigă pe numele adevărat, și anume, Gheorghiță.
Sobrietatea stilului reiese și din frumusețea unei lumi arhaice, iar una dintre calitățile romanului o
constituieîmbinarea armonioasă a tuturor modurilor de expunere care definitizează imaginea acestui
personaj: narațiunea o surprinde în acțiune, descrierea îi trasează portretul, iar dialogul conține nuanțări fiind
uneori (cu Gheorghiță), alteori tăios (cu Minodora), subtil, sau tranșant, autoritar
În incipit, este prezentată Vitoria care rememorează anii trăiți alături de soțul ei, Nechifor Lipan
precum și realizările lor de până atunci, printre care și cei doi copii, Minodora și Gheorghiță. Femeia este
neliniștită din cauza întârzierii peste măsură a soțului ei, ce s- a dus la Dorna pentru a cumpăra o turmă de
oi. Mulțimea de semne rău-prevestitoare o îndeamnă la drum, pornind alături de fiul ei, Gheorghiță, pe
urmele bărbatului ei. Această secvență ilustrează curajul și devotamentul demonstrat de femeie.
Secvența narativă a confruntării dintre Vitoria și Calistrat Bogza demonstrează inteligența
protagonistei. La praznicul de după înmormântarea lui Nechifor Lipan, Vitoria reușește să-i demaște pe
vinovați îndeplinind actul justițiar: ea pune întrebări viclene și iscusite și relatează cu o uimitoare precizie
crima celor doi. Atunci când Bogza cere înapoi baltagul, Vitoria îl întreabă pe fiul ei dacă nu poate citi ceva
pe această armă. Scena devine dramatică. Bogza se pierde cu firea, repezindu-se la Gheorghiță. Atunci
„feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului. […] Apoi îl lovi
scurt cu muchea baltagului, în frunte.” Calistrat Bogza este culcat de oameni pe prispa casei și, pentru că
simte că se stinge, mărturisește : „Eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după
cum a dovedit nevasta lui.”

În concluzie, Vitoria Lipan se înscrie într- un model care exclude imprevizibilul. Astfel, deși se
mișcă într- o lume total necunoscută, ea nu este nici surprinsă, nici dezorientată, deoarece se înscrie în
același model cultural care guvernează și propria ei existență. ,,Descoperind adevărul, Vitoria verifică,
implicit, armonia lumii...” (N. Manolescu). Vitoria Lipan rămâne un sibol al unei lumi îndepărtate, al uni sat
aflala confluența dintre mit și eternitate.