Baltagul

Mihail Sadoveanu
A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi
ale unui text narativ, aparținând lui Mihail Sadoveanu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema/temele textului narativ
studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc.).

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima
jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. A
publicat peste o sută de titluri în perioada interbelică și postbelică. Este apreciat deopotrivă
pentru romanele sale istorice și de aventuri („Șoimii”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi”),
pentru paginile despre lumea satului și a celor oropsiți („Dureri înăbușite”, „Păcat boieresc”),
pentru operele inspirate din natură („Nopțile de Sânziene”, „Nada florilor”), pentru reportaje și
pagini memorialistice. „Țăranul român a fost principalul meu erou”, mărturisea Sadoveanu
într-un discurs rostit la Academia Română. Țăranul sadovenian este locuitorul de la munte, cu o
viață aspră, asemenea meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască.
Alături de L. Rebreanu, G. Călinescu, C. Petrescu, Anton Holban, a contribuit la
dezvoltarea prozei din perioada interbelică, prin publicarea unor capodopere: „Baltagul”,
„Hanu Ancuței”, „Frații Jderi”, „Creanga de aur”.
Opera literară „Baltagul”, apărută în 1930, este un roman realist de factură
tradițională. Critica literară l-a considerat „roman total”, deoarece cuprinde elemente ce îl
situează, în același timp, în categoria romanului mitic, social, inițiatic, de dragoste și chiar
polițist. Se înscrie în specia roman prin acțiunea complexă, număr mare de personaje, aspectul
monografic. Realismul este susținut de tematica socială, veridicitatea întâmplărilor, crearea unor
personaje tipice. Caracterul tradițional este dat de valorificarea mitologiei și prezentarea satului
tradițional de munte, cu toate obiceiurile.
Spațiul susține veridicitatea întâmplărilor, deoarece localitățile prin care trece Vitoria,
hidronimele sunt identificabile pe harta Moldovei: Vatra Dornei, Sabasa, Bistrița, Prut, Jijia etc.
Timpul acțiunii este precizat prin repere temporale din calendarul religios: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”. Durata acțiunii este de câteva luni: de toamna, când Nechifor pleacă
cu oile spre locurile de iernat, până primăvara, în postul Paștelui, când se fac înmormântarea și
praznicul. Perioada istorică este începutul secolului al XX-lea: Vitoria întâlnește în călătorie
nuntași care afirmă că ei nu țin „noul calendar” (schimbarea calendarului a avut loc în 1923).
Caracterul tradițional este conferit de valorificarea unor mituri autohtone sau universale.
De pildă, motto-ul romanului trimite către mitul mioritic, analizat de criticul literar Perpessicius
și ilustrat de balada „Miorița”: „Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă ș-un câne”. Sunt comune intriga
(doi ciobani plănuiesc uciderea celui de-al treilea), motivația crimei („C-are oi mai multe”),
motivul animalului credincios (miorița și câinele Lupu), căutarea celui dispărut. Există, desigur,
și deosebiri: în baladă, omorul este ipotetic, în roman – certitudine. Alexandru Paleologu
dezvăluie similitudinile dintre romanul sadovenian și mitul egiptean al lui Isis și Osiris.
Suprapunerile sunt atât la nivelul schemei narative, cât și în ceea ce privește detaliile.
Osiris/Nechifor este ucis, iar Isis/Vitoria pleacă în căutarea lui, ajutată fiind de fiul ei,
Horus/Gheorghiță, și de Anubis/câinele Lupu (zeul Anubis are trup de om și cap de șacal/câine).
După ce adună bucățile risipite în tot Egiptul, Isis așază peste trupul dezmembrat al lui Osiris o
piele de animal cu dungi. În roman, Vitoria adună oasele lui Nechifor și le acoperă cu un lăicer cu
dungi. Exemplele pot continua, dar tâlcul ascuns în acest mit este acela că iubirea are puterea de a
învia (la modul simbolic, Nechifor este „înviat”, chiar dacă într-un alt plan al existenței).

Tema fundamentală este reprezentată de călătoria inițiatică și justițiară: Vitoria Lipan

pleacă, însoțită de fiul Gheorghiță, pentru a descoperi adevărul în legătură cu dispariția soțului ei,
Nechifor. De-a lungul călătoriei, Gheorghiță trece prin proces de inițiere, maturizându-se, ceea ce
conferă textului caracter de bildungsroman. Acestei teme centrale i se suprapun altele ca iubirea,
familia, natura, viața pastorală.
O scenă semnificativă din perspectiva temei inițierii și care susține caracterul de
bildungsroman al textului este cea în care Gheorghiță veghează osemintelor lui Nechifor, în
râpa de sub Crucea Talienilor. Această veghe reprezintă o „probă” la care Vitoria își supune
fiul pentru a verifica dacă este pregătit pentru confruntarea cu ucigașii. Cu ajutorul câinelui Lupu,
mama și fiul descoperă osemintele lui Nichifor. Vitoria îl lasă pe Gheorghiță în pustietate,
cerându-i să aibă grijă să nu se stingă lumânarea pe care o aprinsese. Această coborâre în
prăpastie poate fi asemănată „coborârii în Infern”/„descensus ad inferos” din mitologia greacă, o
experiență necesară în orice inițiere, deoarece presupune „moartea” stării anterioare și, implicit,
trecerea la o nouă etapă. Flăcăului i se face frică („ Flăcăul nu înțelegea din toate decât o frică
strecurată din pământ în el, și începu sa vorbească cu cânele și calul, adresându-le cuvinte fără
noimă”), dar așteaptă întoarcerea Vitoriei și a oamenilor din sat.
Confruntarea Vitoriei și a lui Gheorghiță cu ucigașii se petrece la praznic, o altă scenă
reprezentativă. Ea îi invită pe cei doi ucigași la pomenire, avându-l ca martor pe prefect, așa că ei
nu pot refuza. Vitoria relatează cu detalii modul în care a fost ucis Nechifor, înspăimântându-l pe
Calistrat Bogza, care se întreabă dacă ea știe toate acestea din oglinzile vrăjite de care vorbesc
femeile. El nu înțelege că Vitoria este o foarte bună cunoscătoare a psihologiei umane și știe
că toate detaliile strecurate în povestire amplifică teroarea pe care o simt ucigașii ascultând
relatarea: „Mai ciudat este ca nici el nu știa bine cum a fost. Abia acuma vede că au fost așa
întocmai”. Calistrat Bogza se simte încolțit și finalmente izbucnește, îl atacă pe Gheorghiță
pentru a-i luat baltagul și este, la rândul lui, atacat de câinele Lupu. Ucigașul mărturisește
adevărul și cere iertare, neînțelegând că dragostea puternică, împletită cu inteligență și intuiție
au făcut ca Vitoria să reușească să arate adevărul în fața întregii comunități și a autorităților.

Relevante pentru viziunea realistă sunt și elementele de structură și compoziție:

construirea unor personaje tipice, titlul.
Construcția personajelor tipice satului de munte de la începutul secolului trecut
dezvăluie o viziune realistă asupra lumii prezentate în roman. Vitoria Lipan reprezintă
munteanca, surprinsă într-o triplă ipostază: păstrătoare a tradițiilor, mama celor doi copii,
Minodora și Gheorghiță, soție de oier. Nechifor, personaj absent, este conturat prin rememorare
și apare tot într-o triplă ipostază: păstor renumit, soț și tată. Gheorghiță reprezintă tipul
adolescentului în formare, din această perspectivă, textul fiind un bildungsroman. Opera
dezvăluie, de fapt, o dublă inițiere: pe de o parte, cea a lui Gheorghiță, care trebuie să se
maturizeze pentru a prelua atribuțiile tatălui, pe de altă parte, inițierea Vitoriei într-o lume pe
care o cunoaște doar din povestirile bărbaților (N. Manolescu o consideră „o femeie în țara
bărbaților”). Fiind o imagine completă a satului tradițional, „Baltagul” surprinde și alte tipologii:
Daniil Milieș, preotul satului, o adevărată autoritate, la care Vitoria merge pentru sfaturi, baba
Maranda, vrăjitoarea, domnul David – negustorul și domnul Vasiliu – hangiul.
Titlul romanului trimite către obiectul ce face parte din existența tuturor păstorilor din
zona montană, fiind util atât pentru diferitele îndeletniciri ale acestora, cât și pentru a se apăra.
Toporișca având două tăișuri este în directă legătură cu mitul labirintului (în Grecia antică,
baltagul era numit „labrys”, cuvânt de la care provine termenul „labirint”). În roman există două
baltage: unul făurit de Vitoria în vederea călătoriei, sfințit de preot, și cel al ucigașului, cu care,
finalmente, Gheorghiță răzbună moartea tatălui. Primul rămâne pur, nepătat de sânge, având
valoare sacră. Baltagul este deopotrivă armă a crimei și a dreptății, a vieții și a morții. Astfel
ilustrează principiul „coincidența contrariilor”/„coincidentia oppositorum”, sugerând totodată și
dublul labirint pe care îl străbate Vitoria. În primul rând, eroina parcurge un labirint exterior –
drumul în sine este întortocheat, cu multe opriri și întoarceri, până când află unde a dispărut
Nechifor. Găsirea rămășițelor/osemintelor, în râpa de sub Crucea Talienilor, reprezintă atingerea
centrului, iar confruntarea cu ucigașii soțului, la praznicul de pomenire, nu este altceva decât
victoria asupra Minotaurului. Ieșirea se face firesc, prin enumerarea planurilor de viitor, care
presupun și întoarcerea la mormânt pentru a săvârși toate datinile.
În al doilea rând, paralel cu acest labirint exterior, Vitoria traversează și unul interior:
neliniștile, frământările provocate de întârzierea lui Nechifor, căutările din sufletul ei care îi spun
că Nechifor a fost ucis (semnele pe care le citește în natură sau în vis – îl vede trecând o apă
neagră, întors cu spatele). Descoperirea adevărului și înfăptuirea dreptății echivalează cu
atingerea centrului, iar „firul Ariadnei” este reprezentat de ritualul înmormântării care îi aduce
Vitoriei liniștea, deoarece știe că sufletul lui Nechifor se poate odihni în pace. Baltagul devine
prin tot acest simbolism un obiect cu virtuți magice, asemenea celor din basme.
În concluzie, prin tematică, prin construcția personajelor, valorificarea miturilor și
oferirea unei imagini ample a satului românesc tradițional de la munte, „Baltagul” este un roman
realist de factură tradițională.
 B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi
de construcție a unui personaj dintr-un text narativ, aparținând lui Mihail Sadoveanu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict,
modalităţi de caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima
jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. A
publicat peste o sută de titluri în perioada interbelică și postbelică. Este apreciat deopotrivă pentru
romanele sale istorice și de aventuri („Șoimii”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi”), pentru
paginile despre lumea satului și a celor oropsiți („Dureri înăbușite”, „Păcat boieresc”), pentru
operele inspirate din natură („Nopțile de Sânziene”, „Nada florilor”), pentru reportaje și pagini
memorialistice. „Țăranul român a fost principalul meu erou”, mărturisea Sadoveanu într-un
discurs rostit la Academia Română. Țăranul sadovenian este locuitorul de la munte, cu o viață
aspră ca meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască.
Alături de L. Rebreanu, G. Călinescu, C. Petrescu, Anton Holban, a contribuit la
dezvoltarea prozei din perioada interbelică, prin publicarea unor capodopere: „Baltagul”,
„Hanu Ancuței”, „Frații Jderi”, „Creanga de aur”. Opera literară „Baltagul”, apărută în 1930,
este un roman realist de factură tradițională.
În prim-plan, se află imaginea Vitoriei Lipan, personajul principal, deoarece în jurul ei
se construiește firul narativ epic și gravitează celelalte personaje. Sadoveanu a dat viață unui
personaj feminin realist, reprezentând tipologia țărăncii din satul moldovenesc de munte, un
caracter puternic și ancorat în tradiție. Acțiunile sale sunt motivate de un scop justițiar, etic, ceea
ce o situează în categoria personajelor pozitive. Vitoria surprinde permanent și convingător
lectorul, fiind așadar un personaj rotund/tridimensional.
 Ca statut social, Vitoria este o țărancă dintr-un sat de munte; ea respectă cu sfințenie
„rânduielile”, datinile, obiceiurile, legile nescrise ale comunității rurale. Moral, Vitoria reprezintă
femeia justițiară care luptă pentru dezvăluirea adevărului și înfăptuirea dreptății. Din punct de
vedere psihologic, Vitoria străbate un traseu inițiatic, descoperind tot ceea ce știa doar din
auzite; din această perspectivă a fost comp cu Robinson Crusoe, deoarece ia în stăpânire pas cu
pas o lume necunoscută. Nicolae Manolescu a numit-o „o femeie în țara bărbaților” („Arca lui
Noe”), subliniind tocmai statutul femeii din acea perioadă: avea grijă de gospodărie, de educația
copiilor și nu pleca în călătorii. Bărbatul reprezenta elementul mobil, deoarece prin transhumanță
ieșea din spațiul satului, vedea locuri noi, cunoștea oamenii și intra în contact cu tot ceea ce
însemna lumea. Femeia era, în schimb, elementul static: nu părăsea spațiul închis al satului decât
rar, pentru a merge la târg cu vânzarea de produse sau la mănăstire; de aceea, Vitoria nu are
încredere în civilizație.
Statul familial pune în lumină două ipostaze: soție și mamă. În prima dintre ele, Vitoria
se remarcă prin devotamentul și dragostea pe care le păstrează față de soțul ei. În sine
recunoaște că dragostea a rămas curată și la fel de puternică, deși s-au scurs mai bine de douăzeci
de ani de căsnicie. Se rușinează chiar cu aceste sentimente care nu și-au pierdut intensitatea și
nici nu au fost alterate de infidelitățile soțului. Vitoria știe că, orice ar fi, Nechifor se întoarce
mereu la ea. Din acest punct de vedere, „Baltagul” a fost considerat „roman de dragoste peste
moarte” (Nicolae Crețu), acest sentiment puternic fiind „motorul” acțiunii, dându-i forța
necesară de a realiza un drum în necunoscut. Ca mamă, are o grijă deosebită de educarea
copiilor în spiritul modelului tradițional. Este intransigentă cu Minodora, intervine și
corectează tendința fetei de abatere de la datină. Nu admite modificare, tot așa cum nu admite o
căsătorie cu un flăcău plecat din sat și rupt de comunitate. Față de Gheorghiță este mai tolerantă,
pentru că îi amintește de soțul plecat, dar și fiindcă el va deveni oier, elementul mobil al lumii
satului, manifestă o grijă deosebită în formarea tânărului pe parcursul drumului inițiatic.
Una dintre trăsăturile dominante ale portretului moral este reprezentată de tăria/forța
interioară. Ea conștientizează că va parcurge un drum foarte dificil în necunoscut, că se expune
unor primejdii, dar nu renunță, demonstrând tenacitate și perseverență. De altfel, tăria aceasta
interioară deosebită l-a determinat pe George Călinescu să o considere un „Hamlet feminin”.
O secvență memorabilă, reprezentativă pentru evoluția personajului, este scena
praznicului. Vitoria regizează magistral demascarea vinovaților, dovedind forță interioară,
inteligență, intuiție și o bună cunoaștere a psihologiei vinovatului. Cu o logică impecabilă,
prin vorbe înțepătoare și aluzive, ea îi supune pe ucigași la o stare de tensiune psihologică greu de
suportat, constrângându-i să mărturisească adevărul. Pentru Vitoria, datoria creștinească se află
înainte de toate. Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor vin dintr-o etică străveche a
poporului: „cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Ea îi invită pe cei
doi ucigași la pomenire, avându-l ca martor pe prefect, așa că ei un pot refuza. Vitoria relatează
cu detalii modul în care a fost ucis Nechifor, înspăimântâdu-l pe Calistrat Bogza, care se întreabă
dacă ea știe toate acestea din oglinzile vrăjite de care vorbesc femeile. El nu înțelege că Vitoria
este o bună cunoscătoare a psihologiei umane și știe că toate detaliile strecurate în povestire vor
amplifica teroarea pe care o simt ucigașii ascultând relatarea: „Mai ciudat este ca nici el nu știa
bine cum a fost. Abia acuma vede ca au fost așa întocmai.” Calistrat Bogza se simte încolțit și
finalmente izbucnește, îl atacă pe Gheorghiță pentru a-i luat baltagul și este, la rândul lui, atacat
de câinele Lupu. Ucigașul mărturisește adevărul și cere iertare, neînțelegând că dragostea
puternică, împletită cu inteligență și intuiție au făcut ca Vitoria să reușească să arate adevărul în
fața întregii comunități și a autorităților.
Finalul romanului dezvăluie aceeași forță interioară, Vitoria lăsând trecutul în urmă și
făcând planuri pentru viitor. Ultima secvență a romanului prezintă reluarea ritmurilor firești ale
existenței, prin enumerarea planurilor de viitor ale familiei Lipan. Ea a descoperit adevărul și,
astfel, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, echilibrul a fost restabilit, deci viața
poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de acum de Gheorghiță. În replica Vitoriei,
verbele sunt la plural, arătând astfel că îl cosideră pe Gheorghiță inițiat suficient pentru a deveni
capul familiei. Ultimul gând se îndreaptă către Minodora, pe care nu o va lăsa să se căsătorească
cu cel pe care îl iubește, deoarece această unire ar însemna ruperea de tradiție, de sat, de
„rânduielile” păstrate din generație în generație.

Portretul Vitoriei se construiește treptat, atât prin caracterizare directă, cât și indirectă,
prin conflictele pe care le trăiește.
Caracterizarea directă oferă imaginea Vitoriei răsfrântă în ochii celorlalți. Pentru
Gheorghiță ea este „fermecătoare”, pentru că îi ghicește gândurile și îl citește ca pe o carte
deschisă. Subprefectul crede că este „vicleană și ascunsă”, iar slujbașul de la primărie se
minunează de așa „muiere ciudată”. Domnul Vasiliu o apreciază însă pentru tăria de caracter pe
care o demonstrează.
Naratorul o descrie pe Vitoria ca fiind o femeie frumoasă, în ciuda vârstei. Se insistă în
descrierea fizică asupra ochilor: „avea o frumusețe neobișnuită în privire”. Pe parcursul
drumului, privirea devine cernită sau întristată, exprimând trăiri interioare puternice.
Vestimentația este specifică zonei satului de munte, căci Vitoria păstrează cu sfințenie portul.
Autocaracterizarea are rolul de a induce oarecum în eroare pe cei care nu o cunosc. De
aceea, Vitoria recurge la autocompătimire și se consideră „o minte slabă” sau „cea mai necăjită
și mai amărâtă din lumea aceasta”.

Portretul Vitoriei Lipan se definitivează la nivelul relațiilor cu celelalte personaje ale

romanului. De pildă, relația cu Nechifor este până la un punct tipică satului tradițional. Bărbatul
este capul familiei, iar femeia i se supune necondiționat. Vitoria este însă „aprigă” și „îndârjită”
și, de aceea, Lipan, din când în când scoate „demonii care o stăpâneau”: femeia „îndura fără să
crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată cu dracii pe care îi avea”. Relația cu
Minodora și Gheorghiță o definește pe Vitoria ca fiind o mamă autoritară. Face întotdeauna ceea
ce este mai bine pentru copii ei, dar se raportează mereu la datini, la „rânduială”, pregătindu-i, de
fapt, pentru viața aspră a satului de munte.
Vitoria impresionează prin inteligență și perseverență, numele ei fiind semnificativ pentru
ideea de victorie. Ea este un personaj ancorat în mit: o Isis pornită în căutarea lui Osiris, care nu
renunță până când nu găsește osemintele lui Nechifor; un „Tezeu” ce pătrunde în labirint pentru a
înfrunta Minotaurul. Conflictele pe care le experimentează pot fi asociate unor „încercări
labirintice”, folosind sintagma lui Mircea Eliade. Ea parcurge un labirint exterior – drumul în sine
este întortocheat, cu multe opriri, întoarceri până află unde a dispărut Nechifor. Găsirea
rămășițelor, în râpa de sub Crucea Talienilor, reprezintă atingerea centrului, iar confruntarea cu
ucigașii soțului, la praznicul de pomenire nu este altceva decât victoria asupra Minotaurului.
Ieșirea se face firesc, prin enumerarea planurilor de viitor, care presupun și întoarcerea la
mormânt pentru a săvârși toate datinile. Paralel cu acest labirint exterior, ce reflectă starea
conflictuală cu ucigașii, cu semnele civilizației pe care le întâlnește în drumul ei, Vitoria
traversează și unul interior: neliniștile, frământările sufletești provocate de întârzierea lui
Nechifor. Căutările din sufletul ei îi spun că a fost ucis (semnele pe care le citește în natură sau în
vis: îl vede trecând o apă neagră și este întors cu spatele). Descoperirea adevărului și înfăptuirea
dreptății echivalează cu atingerea centrului, iar „firul Ariadnei” este ritualul înmormântării care îi
aduce Vitoriei împăcare sufletească, deoarece știe că sufletul lui Nechifor se poate odihni în pace.
În concluzie, Vitoria rămâne simbolul unei lumi ce trăiește la confluența dintre mit si
istorie și păstrează cu sfințenie tradițiile.
 ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
Camil Petrescu

A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi

ale unui text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema/temele textului narativ
studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc.).

Camil Petrescu aparține perioadei interbelice a literaturii, fiind întemeietorul romanului

românesc de tip subiectiv. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei genuri: epic,
prin romane („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – 1930, „Patul lui Procust” –
1933), dramatic („Jocul ielelor”, „Act venețian”), liric (volumul „Versuri. Ideea. Ciclul morții”).
Camil Petrescu a înnoit romanul interbelic prin sincronizarea cu literatura, psihologia și
filozofia epocii. El preia din literatura franceză tehnici narative moderne (Marcel Proust și
André Gide), iar din filozofie și psihologie conceptele de „primatul conștiinței” (E. Husserl) și
„durata interioară” (H. Bergson). Autorul pledează pentru o literatură caracterizată prin
autenticitate și anticalofilism. Autenticitatea presupune grija pentru exprimarea „exactă”, cu
sinceritate a unor experiențe de viață: „Eu nu pot vorbi onesc decât la persoana întâi”,
mărturisește autorul în „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. Anticalofilismul presupune
refuzul scrisului „frumos”, al excesului de figuri de stil (totul trebuie exprimat „fără ortografie,
fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie” – „Patul lui Procust”).
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, subiectiv,
psihologic, având drept caracteristici: tehnici narative moderne (memoria involuntară,
jurnalul), analiza psihologică (în construirea personajului principal), acronia (evenimentele nu
mai sunt relatate în ordinea în care se petrec), finalul deschis (lasă cititorului posibilitatea de a
imagina destinul personajelor) etc. Publicat în 1930, romanul se înscrie în estetica modernistă,
promovată de Eugen Lovinescu și cenaclul „Sburătorul”, prin trecerea de la obiectiv la subiectiv,
de la rural la mediul citadin și prin sincronizarea cu „spiritul veacului”.
Perspectiva narativă este subiectivă, actorială, singura voce narativă fiind cea a lui
Ștefan, narator intradiegetic, necreditabil, implicat. Autorul respinge romanul tradițional,
naratorul omniprezent și omniscient, demiurg al universului ficțional. Unicitatea perspectivei
narative este o trăsătură modernă, iar consecința focalizării exclusiv interne este aceea că nu mai
există certitudinea adevărului ultim asupra personajelor, a faptelor.
Formula narativă a „romanului în roman” („romanul” iubirii este inserat în cel al
războiului) conferă textului caracter modern, deoarece impune acronia. Textul începe cu un
artificiu compozițional: capitolul I, în care acțiunea este situată pe front, motivează întoarcerea în
timp și prin rememorarea poveștii de iubire pe care a trăit-o personajul principal, Ștefan
Gheorghidiu. Astfel, se iese din timpul cronologic și se pătrunde în cel psihologic, în „durata
interioară”, sufletească.

Temele fundamentale ale romanului reprezintă două experiențe limită ale personajului
principal, care îl transformă radical. Iubirea amintește de mitul lui Pygmalion și al Galateei,
lectorul fiind martor al „creșterii” și al „descreșterii” sentimentului de dragoste dintre doi tineri,
Ștefan și Ela Gheorghidiu, care formează un cuplu ce finalmente se va destrăma. Războiul este
prezentat ca o dramă colectivă ce traumatizează ființa umană, aducând-o la stadiul animalic.
Glisarea celor două teme, dar și a altora (moștenirea) evidențiază inadaptarea intelectualului
într-o lume mediocră, vorace, pragamatică, a imposturii etc.
Drama intelectualului este generată de trăirea acută, intensă a evenimentelor, puține la
număr, dar filtrate/trecute prin conștiință. Ștefan dorește să trăiască o iubire perfectă într-o lume
imperfectă. Căutând dovezi ale infidelității soției, el își amplifică suferința făurind o infinitate de
ipoteze: „[…] suferința aceasta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente luau proporții
de catastrofe”. Drama războiului îl ajută să redimensioneze drama iubirii. Trăind
amenințarea continuă a morții, Ștefan descoperă că războiul poate fi și prilej de cunoaștere și de
autocunoaștere: „Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și
foame, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care
cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel”.
Episodul excursiei la Odobești, o adevărată tortură pentru Ștefan, este relevant pentru a
ilustra drama pe care o trăiește acesta în iubire. Fiecare gest al soției ia proporții de cataclism în
conștiința lui, orice element exterior provocând în suflet catastrofe chinuitoare. Plecarea a fost
organizată de Anișoara, care avea mania excursiilor „în bandă”. Drumul spre Odobești este plin
de emoții. Femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbații „care le interesau” și, de aceea,
aranjarea grupurilor în automobile a fost dificilă şi a dat naştere la mai multe schimbări de locuri.
Ela a fost cea care a deranjat de două ori pe toată lumea „ca să izbutească să-l aibă în maşina
noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Gândurile lui
Gheorghidiu devin amare şi sufletul lui începe să fiarbă înăbuşit: „Pe drum, nevastă-mea n-a
trăit decât prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el”. Ela se
comportă ca o cochetă, iar Ștefan se vede pe el însuși ca un „intrus” care distruge bucuria
apropierii dintre ea și amant. Exagerând fiecare gest al femeii, Ștefan Gheorghidiu se silește să-și
ascundă chinurile, se dedublează: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] și eu mă simțeam
imbecil și ridicul”. Între cei doi soți intervine o tensiune stânjenitoare. Mici incidente, gesturi
fără importanță, priviri schimbate de ea cu domnul G. se amplificau, capătând dimensiuni
catastrofale în conștiinta eroului: „era o suferință de neînchipuit”.
Finalul romanului este semnificativ din perspectiva evoluției personajului principal, care
depășește drama iubirii înșelate în așteptări. Acest final este deschis, modern, lăsând lectorului
posibilitatea interpretării. Ștefan Gheorghidiu redimensionează drama personală în urma
experienței colective. „Dialogul” simbolic din conștiința lui Ștefan dintre cele două experiențe –
iubirea și războiul – motivează finalul. Rănit, el se întoarce la București, primind o scrisoare
anonimă ce îi dezvăluie detalii legate de adulterul Elei. Detașarea cu care îi cere divorțul, faptul
că nu verifică adevărul sau neadevărul celor precizate în scrisoare că personajul a depășit
conflictul interior care l-a măcinat atât de mult. Rândurile anonime care îi dezvăluie coordonatele
exacte ce ar fi putut dovedi infidelitatea soției nu mai trezesc în el reacțiile din trecut. Ștefan se
dovedește capabil de a se rupe definitiv de frământările care i-au provocat nefericire. Îi lasă Elei o
sumă dublă față de cea pe care i-o ceruse la Câmpulung, casele de la Constanța, obiecte de preț și
lucruri personale, rupându-se astfel de „tot trecutul”.
 Modernitatea romanului este dată și de sincronizarea cu literatura epocii, prin preluarea
unor tehnici narative/de creație: a memoriei involuntare, a jurnalului.
Prin tehnica memoriei involuntare, preluată de la Marcel Proust („În căutarea timpului
pierdut”), Ștefan retrăiește povestea de iubire, cu toate „anotimpurile” acesteia: ivirea
sentimentului, din orgoliu, urmată de mariajul fericit, apoi moștenirea primită de la unchiul
Tache, ce îi aruncă în lumea mondenă. Excursiile, petrecerile la care participă sunt prilej de
suferință continuă, deoarece permanent caută dovezi care să-i susțină „ipoteza” de la începutul
capitolului al doilea: „eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și
bănuiam că mă înșală”. Personajul reface povestea de dragoste prin tehnica decupajului,
selectând din trecut evenimentele relevante pentru a demonstra infidelitatea Elei. Spre deosebire
de Proust, la care întoarcerea în trecut și anamneza sunt declanșate de o senzație, la C.
Petrescu, memoria involuntară este provocată de o dezbatere de idei – discuția de la popota
ofițerilor.
Tehnica jurnalului este folosită pentru nararea evenimentelor de pe front, unde eroul
descoperă sentimente puternice care înalță ființa umană: responsabilitatea pentru viața celor din
plutonul pe care îl conduce, solidaritatea necondiționată, solitudinea în fața morții. Războiul
înseamnă însă și degradarea omului, redus la animalic prin frica de moarte care activează
instinctul supraviețuirii. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează psihologia
groazei, a panicii provocate de moarte.
Autorul a demitizat războiul, înfățișând latura lui grotescă, faptul că este atât o stare de
criză în istoria umanității, cât și o stare de criză a individului care se simte anulat,
depersonalizat: „animalic, oamenii se strâng unii în alții, nu mai e nimic omenesc în noi”. Se
creează astfel o prăpastie imensă între cei de pe front, care trăiesc oroarea colectivă, și cei de
acasă, care comentează detașat evenimentele. Personajul se simte mai apropiat de oamenii alături
de care trăiește teroarea clipei (obsedanta întrebare „Oare în clipa următoare voi mai fi în
viață?”), decât de propria mamă.
Relevant pentru ilustrarea temelor și a conflictelor din roman este titlul. Această sintagmă
amplă anticipează cele două experiențe de viață – dragostea și războiul – temele fundamentale.
Substantivul „noapte”, repetat, trimite atât către un timp cronologic (noaptea de dragoste de la
Câmpulung și noaptea când românii intră în război), cât și către un timp psihologic, subiectiv.
„Noaptea”/întunericul sugerează incertitudinea în care se zbate Ștefan, întunericul firii umane
(personajul face uneori gesturi ce îl surprind inclusiv pe el însuși). Cuvântul „război” poate avea,
de asemenea, valoare denotativă (Primul Război Mondial) și conotativă („războiul” interior pe
care îl trăiește personajul). Acest conflict interior, psihologic își va afla rezolvarea în final, când
personajul pare a se regăsi, reușind detașarea de trecutul ce i-a provocat suferință. Cele două
adjective „ultima” și „întâia” trimit către disponibilitatea lui Ștefan de a depăși drama iubirii
înșelate în așteptări, de a intra în alte experiențe de cunoaștere.
În concluzie, prin formula narativă abordată, Camil Petrescu schimbă viziunea asupra
unor teme, precum iubirea și războiul, tratate și în literatura anterioară. „Ultima noapte...” este un
roman modern, psihologic care mizează pe autenticitate, tehnici narative moderne, final deschis.
 B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi
de construcție a unui personaj dintr-un text narativ, aparținând lui Camil Petrescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict,
modalităţi de caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).

Camil Petrescu aparține perioadei interbelice a literaturii române, fiind întemeietorul

romanului românesc de tip subiectiv. Activitatea sa literară este vastă, abordând toate cele trei
genuri: epic, prin romane („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – 1930, „Patul
lui Procust” – 1933), dramatic („Jocul ielelor”, „Act venețian”), liric (volumul „Versuri. Ideea.
Ciclul morții”).
Camil Petrescu a înnoit romanul interbelic prin sincronizarea cu literatura, psihologia și
filosofia epocii. El preia din literatura franceză tehnici narative moderne (Marcel Proust și
André Gide), iar din filozofie și psihologie conceptele de „primatul conștiinței” (E.Husserl) și
„durata interioară” (H.Bergson). Autorul pledează pentru o literatură caracterizată prin
autenticitate și anticalofilism. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern de tip subiectiv, având drept caracteristici: tehnici narative moderne
(memoria involuntară, jurnalul), analiza psihologică, focalizare exclusiv internă, acronia,
finalul deschis. Publicat în 1930, romanul se înscrie în estetica modernistă, promovată de
Eugen Lovinescu și cenaclul „Sburătorul”, prin trecerea de la obiectiv la subiectiv, de la rural la
mediul citadin și prin sincronizarea cu „spiritul veacului”.

Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, prin conștiința sa fiind

filtrate toate evenimentele. El narează la persoana I, fiind așadar și personaj-narator. Prin
complexitatea trăirilor și prin modul în care surprinde lectorul, Gheorghidiu se încadrează și în
categoria personajelor rotunde/tridimensionale. Din perspectiva curentului, este un personaj
realist (reprezintă tipologia intelectualului inadaptat), construit cu mijloace moderne:
introspecție, monolog interior, fluxul conștiinței.
Statutul social îl prezintă drept intelectualul lucid, inadaptat într-o societate dominată
de mediocritate. Condiția de intelectual autentic este înfățișată în diferite contexte. Mai întâi,
student la Facultatea de Filozofie, impresionându-și profesorii și colegii, deoarece își prezintă
discursul liber, fără consultarea notițelor, dovedind astfel stăpânirea perfectă a informațiilor. În
afara mediului universitar, personajul rămâne același spirit dornic de cunoaștere, însetat de
lectură. În discuția de la popota ofițerilor, folosește un limbaj neologic, pentru a-și etala
superioritatea intelectuală. Alte ipostaze sociale ale eroului sunt cele de asistent universitar,
sublocotenent/ofițer în armata română și combatant în Primul Război Mondial.
Statul economic al personajului se modifică prin moștenirea primită de la unchiul Tache.
Inițial este prezentat ca trăind o viață modestă, plină de lipsuri materiale; ulterior, intră în lumea
celor bogați și participă, alături de soția sa, Ela, la viața mondenă.
Statutul psihologic pune în lumină o dublă ipostază: învingător în confruntarea cu sine,
învins în relațiile cu ceilalți. Chiar dacă depășește drama iubirii înșelate în așteptări, Ștefan
rămâne în conflict cu societatea superficială, trăind în lumea „ideilor pure”, asemenea altor eroi
camilpetrescieni. Esența lui spirituală nu se modifică, fiind chinuit de „foamea” de absolut.
Personajul încearcă permanent să aplice tiparul său moral, intelectual, lumii în care trăiește și
care se dovedește un „pat al lui Procust”. Din acest punct de vedere, el rămâne un învins, un
inadaptat în lumea mediocră a afaceriștilor analfabeți și a politicienilor fără scrupule.

Trăsătura fundamentală a eroului este orgoliul, manifestat în ambele experiențe. Se

îndrăgostește din orgoliu, după cum mărturisește. Măgulit de admirația tuturor pentru faptul că
este atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, recunoaște că orgoliul a
constituit baza viitoarei iubiri. Gheorghidiu participă la război tot din orgoliu: se înrolează
voluntar, deși ar fi putut să evite participarea la război, folosindu-se de averea pe care o are (așa
cum face unchiul său, Nae Gheorghidiu). El consideră că frontul reprezintă o experiență unică
(„definitivă”) pe care nu o poate rata, pentru că ar constitui o „limitare” în comparație cu alții și,
de aceea, nu dezertează.
O secvență semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este masa în familie, în
casa unchiului avar, Tache. Acesta hotărăște să îi lase cea mai mare parte a averii, văzând cât de
orgolios este Ștefan, care apără memoria tatălui cu riscul de a pierde moștenirea.Vertical și
principial își apără punctul de vedere, surprinzându-i pe membrii familiei reunite prin curajul de a
spune adevăruri dureroase. Nae Gheorghidiu, unchiul său, vorbește ironic despre căsătoria cu o
fată săracă, referindu-se atât la Ștefan, cât și la tatăl acestuia. Ironia declanșează revolta lui Ștefan
care face aluzie la averea celor doi unchi, Tache și Nae, arătând că în spatele unei averi se
ascund, de multe ori, defecte majore. De aceea, este mândru că tatăl său nu a agonisit avere.
După îmbogățire, tot din orgoliu, el refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se
pare sub demnitatea lui de intelectual să își schimbe garderoba sau să aibă același compartament
ca dansatorii mondeni apreciați de Ela.
Orgoliul acționează și în episodul excursiei la Odobești, o adevărată tortură pentru Ștefan,
care îi provoacă o suferință enormă. Fiecare gest al soției are proporții de cataclism în conștiința
lui, dar, din orgoliu, nu îi destănuie această suferință. Ela se comportă ca o cochetă, iar Ștefan se
vede pe el însuși ca un „intrus”, care distruge bucuria apropierii dintre ea și amant. Exagerând
fiecare gest al femeii, Ștefan Gheorghidiu se silește să-și ascundă chinurile, se dedublează: „Mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] și eu mă simțeam imbecil și ridicul”. Între cei doi soți
intervine o tensiune stânjenitoare. Mici incidente, gesturi fără importanță, priviri schimbate de ea
cu domnul G. se amplificau, capătând dimensiuni catastrofale în conștiinta eroului: „era o
suferință de neînchipuit”.

Pe lângă orgoliu, în roman se conturează și alte trăsături ale eroului: luciditatea,

sensibilitatea exagerată, natura analitică și reflexivă, evidențiate atât prin mijloace de
caraterizare directă, cât și indirectă etc.
Prin introspecție și monolog interior, tehnici de analiză psihologică, Ștefan
Gheorghidiu își analizează cu luciditate trăirile, stările, sentimentele. Dintre modalitățile de
caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea
indirectă, ce se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini, dar și din relațiile cu
celelalte personaje.
Luciditatea cu care personajul analizează stările de conștiință, întâmplările trăite
individual sau colectiv, este una dintre trăsăturile esențiale, evidențiată prin monolog interior: „În
afară de conștiință, totul e bestialitate”. Luciditatea reprezintă germenele dramei pe care o
trăiește, așa cum va afirma un alt personaj camilpetrescian: „Câtă luciditate [...] atâta dramă”.
Această trăsătură este evidențiată și direct, prin replica doamnei întâlnite la hipodrom: „Atâta
luciditate e insuportabilă, e dezgustătoare”. Tot ea evidențiază tendința de a despica firul în
patru, ce presupune atât hipersensibilitate, cât și predispoziția de a exagera. Sensibilitatea
exagerată îi este reproșată și de Ela, în legătură cu comportamentul din timpul excursiei de la
Odobești: „Ești de o sensibilitate imposibilă!”. Unchiul Nae subliniază lipsa de simț practic,
nepriceperea în afaceri: „Cu Kant ăla al dumitale, și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio
brânză”.
Autocaracterizarea este utilizată atât pentru creionarea portretului fizic („eram înalt și
elegant”, „eram alb ca un om fără globule roșii”), cât și moral. În absența credinței în
Dumnezeu, consideră iubirea absolută o formă de afirmare a sinelui și de mântuire: „Lipsit de
orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza decât
printr-o dragoste absolută”.
Prin tehnica memoriei involuntare este evocată experiența erotică – declanșatoare de
autoanaliză. Ștefan se descoperă capabil de sentimente intense, victimă a geloziei, deși neagă
acest sentiment: „N-am fost nicio clipă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii”.
Esența traiectoriei personajului este surprinsă în mărturisirea acestuia despre scindarea
sufletească pe care i-a provocat-o dezamăgirea: „Mi se rupsese axa sufletească, încrederea în
puterea și eficacitatea inteligenței”. Experiența frontului este relatată prin confesiunea de tip
jurnal, scris la câțiva ani după participarea la război. Acest act al scrierii, al rememorării unei
situații-limită are valoare terapeutică: personajul este „vindecat” de îndoielile trecutului, putând
astfel privi spre viitor. Din această perspectivă, finalul romanului, modern și deschis
interpretărilor, prezintă un „învingător” care a depășit drama iubirii înșelate în așteptări,
divorțând de Ela și de „tot trecutul”. Una dintre afirmațiile despre iubire din incipit („Iubirea este
un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă”) este infirmată de atitudinea din final,
când Ștefan se detașează de tot ce îi provocase suferință.
Relevant pentru construcția personajului este și titlul. „Dialogul” simbolic dintre cele
două teme anunțate de titlul – dragostea și războiul îl determină să raporteze drama individuală la
cea colectivă. Astfel, Ștefan Gheorghidiu ajunge să redimensioneze suferința provocată de eșecul
unei iubiri care i-a adus nefericire, deoarece o compară cu suferințele războiului. Cuvântul
„război” din titlu poate sugera și „războiul” interior pe care l-a trăit eroul. Conflictul interior
declanșat de dezmăgire, de suferință este finalmente rezolvat. Numele devine relevant pentru
ipostaza de învingător: atât prenumele („Ștefan” înseamnă „purtător de coroană”), cât și numele
(derivat de la „Gheorghe”, sfântul care a învins balaurul/răul) sugerează triumful. În plan
psihologic, eroul depășește trecutul pe care îl poate „dărui”. În schimb, rămâne un învins, un
inadaptat în plan social, în lumea mediocră a afaceriștilor analfabeți și a politicienilor fără
scrupule. Personajul încearcă permanent să aplice tiparul său moral lumii în care trăiește și care
se dovedește un „pat al lui Procust”.
În concluzie, prin construirea acestui personaj, Camil Petrescu a exprimat o viziune
asupra dramei pe care o trăiește omul superior, intelectualul de elită, într-o societate cu care este
incompatibil.
 Enigma Otiliei
George Călinescu

A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi

ale unui text narativ, aparținând lui George Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema/temele textului narativ
studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc.).

Personalitate complexă a literaturii române, G. Călinescu și-a desfășurat activitatatea atât

în perioada interbelică, cât și după război, fiind deopotrivă romancier, eseist, critic și istoric
literar, biograf. Ca romancier, a publicat patru romane: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”(1938),
„Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”. Dintre operele de critică și istorie literară se remarcă „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”, o lucrare amplă, de referință în peisajul criticii,
„Opera lui Mihai Eminescu”, „Estetica basmului”.
Opera literară „Enigma Otiliei”, publicată în 1938, se încadrează în specia roman
deoarece dezvăluie o acțiune amplă, desfășurată pe mai multe planuri narative, conflicte
puternice, număr mare de personaje; în plus, oferă o imagine monografică a lumii
prezentate (Bucureștiul antebelic). Este roman realist de tip balzacian prin tematică,
perspectivă narativă obiectivă, prezentarea veridică a evenimentelor, tehnica detaliului
semnificativ în descriere, personaje tipice acționând în împrejurări tipice. Prin inserarea
unor elemente romantice, clasice, moderne, G. Călinescu depășește realismul, creând un roman
de sinteză estetică.
Una dintre trăsăturile ce confirmă caracterul realist al romanului este fixarea exactă a
acțiunii în spațiu și timp, dublată de o descriere detaliată ce conferă atât veridicitate, cât și
valoare de document scrierii. Incipitul dezvăluie cronotopul acțiunii, fixat după modelul lui H. de
Balzac: acțiunea este plasată într-un spațiu geografic ce are corespondent real – București
(strada Antim). În plus, este precizat timpul istoric: „într-o seară de la începutul lui iulie 1909”.
O altă trăsătură realistă, veridicitatea – crearea iluziei realității – este susținută atât prin
cronotopul real, cât și prin utilizarea tehnicii detaliului în descriere. Odată cu Felix Sima,
cititorul descoperă, pe rând, strada, casa lui Costache Giurgiuveanu, inclusiv interiorul acesteia.
Detaliile arhitecturale dezvăluie constrastul dintre aparență (decorurile gotice și ornamentele
clasice se amestecă) și esență (totul este doar o copie realizată cu materiale ieftine, urâte ce
ilustrează zgârcenia, kitsch-ul, gustul îndoielnic al locatarilor). Tot prin multe detalii este descrisă
și camera Otiliei, din perspectiva lui Felix, ilustrându-se amestecul de copilărie și feminitate.
Perspectiva narativă este de tip auctorial, cu narator omniscient, creditabil, specifică
realismului. Aceasta este completată de perspectiva actorială, a lui Felix, prin procedeul modern
al focalizării interne. Nicolae Manolescu afirmă că naratorul omniscient, omniprezent se ascunde
în spatele personajului, spunându-i ce să observe și cum să observe („Arca lui Noe”, capitolul
„Ochiul estetului”). Astfel, prin ochii tânărului sunt percepute numeroase scene, fiind descrise
elemente de decor, observate amănuntele (Felix îl psihanalizează pe Titi, face observaţii asupra
clanului Tulea, comentează psihologia unor personaje).
Compozițional, romanul este structurat în 20 de capitole, fără titluri, și respectă trei
principii de compunere: cronologic, simetria incipit-final și colajul. Primul principiu este strâns
legat de tehnica înlănțuirii, prin care sunt relatate cronologic întâmplările și prin care se asigură
fixarea cronotopului la începutul fiecărui capitol („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”).
Simetria incipit-final este realizată prin descrierea străzii Antim, a casei lui Costache, dar și prin
replica „Aici nu stă nimeni”, absurdă la început, dar care își dovedește valoarea oraculară la final.
Cea de-a treia tehnică narativă, a colajului, vizează juxtapunerea unor fragmente de scrisori,
articole de ziar, rețete medicale peste relatarea evenimentelor.
Tema fundamentală a romanului, viața burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, se dezvoltă pe mai multe arii tematice: moștenirea – de factură balzaciană
– este susținută de un conflict economic; paternitatea, aflată sub același ecou al scriitorului
francez, ilustrează un conflict moral (dorința lui Costache Giurgiuveanu de a o înfia pe Otilia și
teama de Aglae); parvenirea, tot de sorginte balzaciană, bazată pe un conflict moral, surprinde
destinul lui Stănică Rațiu, care parvine datorită averii lui Costache; iubirea, ce dezvoltă un
conflict psihologic, înfățișează atât iubirea adolescentină dintre Felix și Otilia, cât și pe cea
târzie/matură, trăită de Pascalopol.
O primă secvență relevantă din perspectiva temelor prezintă personajele, prin „ochii”
lui Felix, când tânărul ajunge în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. După un prim contact
cu bătrânul ce rostește o replică absurdă („Nu-nu-nu știu... nu stă nimeni aici, nu cunosc...”) ce
își va dovedi valoarea oraculară la final, Felix este condus de Otilia într-o cameră în care o parte
dintre personajele romanului joacă inițial table, apoi cărți. Pe rând, tânărul îi cunoaște pe
Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion, trăsăturile fizice pe care le remarcă Felix, împletindu-se cu
cele morale. Pascalopol, „un om ca de vreo cincezeci de ani”, se prezintă cu o „ceremonie care
trăda creșterea lui aleasă”, impresionând prin eleganță, rafinament. Portretul fizic al Aglaiei
prefigurează pe cel moral: o fire acră, ironică. Observația ei în legătură cu Otilia și Felix (îi
reproșează fratelui că face azil de orfani) dezvăluie temerile legate de moștenire. „Verișoara
Aurelia” îl fixeaxă cu o privire curioasă și avidă, iar Simion e uitat într-un colț al încăperii,
brodând, absent la ce se întâmplă în jur.
O altă secvență immportantă este reprezentată de întâlnirea lui Felix cu Pascalopol, la
finalul romanului. Cei doi se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța. Pascalapol, „bătrân de tot,
uscat la față, dar tot elegant” îl recunoaște pe Felix și îi o fotografie a Otiliei („o doamnă foarte
picantă, gen actriță întreținută”), dezvăluindu-i ce s-a întâmplat cu ea. Otilia s-a căsătorit cu un
conte sud-american („un bărbat exotic”, fotografia fiind făcută în Buenos Aires), după ce a
divorțat de Leonida, care a considerat că „era o chestiune de umanitate” să o lase să-și petreacă
liberă cei mai frumoși ani. Felix este realmente impresionat de chipul din fotografie, care nu mai
are nimic din Otilia de odinioară: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era
fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Cei doi bărbați care au iubit-o
dezvăluie la final că atât Otilia, cât și destinul însuși sunt o enigmă.
Semnificative pentru viziunea realistă asupra lumii sunt elementele de structură și
compoziție: construirea unor personaje tipice, titlul.
Romanul pune în lumină diferite tipologii: avarul – Costache, arivistul/parvenitul –
Stănică Rațiu, fata bătrână – Aurica, „baba absolută, fără cusur în rău” – Aglae, tânărul
intelectual în formare – Felix. Tipologia rafinatului/a aristocratului este ilustrată de Pascalopol, în
vreme ce femeia placidă este Olimpia, iar retardatul, respectiv bătrânul decrepit sunt întruchipați
de Titi și Simion Tulea. Otilia este singura care pare a se desprinde din această „schemă”,
neputând fi încadrată într-un tipar, atât datorită caracterului contradictoriu (amestec de feminitate
și copilărie), cât și tehnicilor moderne utilizate în caracterizarea ei (pluriperspectivismul și
comportamentismul). Descrierea de tip balzacian joacă un rol deosebit în caracterizarea
personajelor. Imaginea detaliată a mediului, prezentarea minuțioasă a interioarelor evidențiază
trăsături ale personajelor. De exemplu, camera Otiliei trimite către firea ei artistică, enigmatică;
imaginea străzii bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea, alcătuită din case scunde cu
ferestre prea mari, din stiluri arhitectonice diferite, combinate fără metodă, sugerează caracterul
locuitorilor, oameni prosperi, dar fără cultură solidă, finețe sau rafinament, preocupați de bani și
aparențe. Descrierea portret, de asemenea de factură realistă, anticipează prin trăsăturile fizice
pe cele morale, anunțând de la început fiecare caracter.
Relevante pentru ilustrarea viziunii autorului sunt cele două titluri ale romanului:
„Părinții Otiliei” (ales de autor) și „Enigma Otiliei” (cel pentru care a optat editorul).
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, schimbat de editor din motive comerciale, subliniază
tema balzaciană a paternității, autorul dorind să sugereze că, în mod simbolic, personajele joacă
rolul „părinților”, influențând, în mod deliberat sau involuntar, destinul eroinei. Astfel, Costache,
chiar dacă este realmente părinte al Otiliei, crescând-o împreună cu mama acesteia și iubind-o
sincer, îi schimbă destinul pentru că amână înfierea, de teama surorii Aglae, netrecând nici bani,
nici bunuri materiale pe numele fetei pentru a-i asigura independența financiară. Pascalopol este
un „părinte” simbolic, fiindu-i alături în toate împrejurările, protejând-o, iubind-o deopotrivă viril
și patern, după cum mărturisește. Stănică Rațiu reprezintă un alt „părinte”, schimbându-i Otiliei
destinul, deoarece fură banii lui Costache, ce i se cuveneau, de drept, fetei. Săracă, Otilia trebuie
să decidă dacă va alege o viață cu privațiuni alături de Felix, fiind o piedică în calea realizării lui
profesionale sau viața fără griji materiale, alături de Pascalopol.
Titlul „Enigma Otiliei” trimite către misterul feminității, Otilia reprezentând o „enigmă”
atât pentru personajele romanului (după cum mărturisesc Felix și Pascalopol), cât și pentru lector.
Numele eroinei, Otilia, apare în ambele titluri și înseamnă în germană „bogăție”, trimițând către
tema moștenirii. O moștenire de care Otilia este dezinteresată, dar care, finalmente, îi hotărăște
destinul, deoarece se căsătorește cu Pascalopol și îl părăsește pe Felix tocmai pentru a nu sta în
calea realizării lui profesionale. Alegerea ei finală, neexplicată de narator, mărește ambiguitatea
personajului: este ea o femeie interesată de averea lui Pascalopol, neputând trăi o viață modestă
alături de Felix? Sau este capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
 În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană,
având drept cadru al desfășurării epice mediul citadin. Interpretat drept roman de dragoste,
realist, social, frescă, „Enigma Otiliei” este un roman de sinteză estetică, pentru că pe structura sa
realistă sunt grefate elemente clasice, romantice, moderne.
 B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi
de construcție a unui personaj dintr-un text narativ, aparținând lui G. Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict,
modalităţi de caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).

Personalitate complexă a literaturii române, G. Călinescu și-a desfășurat activitatatea atât

în perioada interbelică, cât și după război, fiind deopotrivă romancier, eseist, critic și istoric
literar, biograf. Ca romancier, a publicat patru romane: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”(1938),
„Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”. Dintre operele de critică și istorie literară se remarcă „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent”, o lucrare amplă, de referință în peisajul criticii,
„Opera lui Mihai Eminescu”, „Estetica basmului”.
Cele patru romane apar datorită uneia dintre concepțiile lui Călinescu – necesitatea
criticului literar de a scrie literatură pentru a intra în intimitatea actului creator: „Criticul care n-a
făcut în viaţa lui un vers, ba chiar îşi face o mândrie din asta, care n-a încercat niciodată să facă o
nuvelă sau un roman, acela e fals critic”, afirmă în Principii de estetică.
Prin „Enigma Otiliei”, G. Călinescu dovedește măiestrie nu numai în crearea, în manieră
balzaciană, a unor tipuri umane, ci și în realizarea unuia dintre cele mai fascinante chipuri
feminine din literatura română – Otilia.
Personaj central (în jurul său se construiește firul epic), eponim,
rotund/tridimensional, Otilia Marculescu impresionează prin complexitatea sufletului, prin
farmec și delicatețe, depășind rigorile încadrării într-o anumită tipologie. Tocmai enigma
personalității ei conferă modernitate operei.

Statutul social inițial dezvoltă condiția de „intrusă” a fetei în casa lui Costache, căci,
legal, acesta ezită să o înfieze. Deși iubită de moș Costache, de Pascalopol și de Felix, Otilia are
un statut social precar, trăind drama singurătății și a incertitudinii viitorului. Statutul ei este
marcat de faptul că rămâne orfană la o vârstă fragedă. Răsfățată de mamă, crescută în lux, începe
să învețe treptat ce înseamnă răutatea celor din jur și singurătatea. Aglae îi amintește mereu că
este crescută „din milă”; protecția de care are nevoie o găsește la Leonida Pascalopol, unul dintre
prietenii bogați ai lui Costache. Finalmente, devine soția lui Pascalopol, plecând cu el în
străinătate.
Imaginea definitorie, percepută atât de către celelalte personaje, cât și de către lector, nu
vizează latura socială, ci pe aceea morală, eroina descoperindu-se pe tot parcursul operei ca însuși
simbolul feminității, „fondul de ingenuitate și copilărie” al scriitorului.
La nivel psihologic, Otilia apare maturizată înainte de vreme, prin statutul umilitor pe
care societatea îl conferă orfanului. Ea este înzestrată cu sensibilitate şi câştigă luciditate prin
experienţa directă; de aceea pendulează între iubirea pentru Felix şi siguranța alături de
Pascalopol. Anticipându-i alegerea, autorul îi explică „enigma” printr-o observaţie a lui
Weissmann: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca
o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată foarte inteligentă”. Deşi uşor
exagerată, afirmaţia este îndreptăţită pentru că personajul sintetizează tot atâta sentiment, cât şi
raţiune. În timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie bine definită despre
viaţă.

Portretul fetei este alcătuit dintr-o însumare de contraste, fiindcă Otilia reprezintă un
amestec de copilărie și feminitate, de naivitate și maturitate, o fire complexă, enigmatică: „Otilia
amesteca o seriozitate rece, blazată cu cele mai teribile copilării.” Două dintre secvențele
relevante pentru construirea personajului principal, deoarece îi pun în evidență trăsătura
dominantă de caracter – amestecul de copilărie/ingenuitate și maturitate –, sunt sosirea lui
Felix în casa tutorelui său și descrierea camerei Otiliei prin ochii tânărului.
Prima scenă o surprinde pe Otilia de la aspectul fizic până la atitudine. „Ochiul estetului”
(N. Manolescu) observă trăsăturile fizice, părul buclat, chipul copilăresc, apoi alura ce dezvăluie
feminitatea deplină: ,,Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai
copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă, însă în trupul subțiratic [...] era o mare
libertate de mișcări, stăpânire desăvârșită de femeie”. Comportamentul evidențiază latura ei
matură („fata avea, era limpede, toată inițiativa”), pe care a obținut-o în timp, datorită statului de
orfană: moș Costache este văzut ca un „satelit al voinței ei”. Chiar dacă nu face gesturi
îndrăznețe, familiaritatea ei cu Pascalopol, „oricât de copilărească”, îl nemulțumește pe Felix.
Otilia îi tânărului student casa în care va locui, ca o adevărată stăpână, și ia asupra ei îndatorirea
de a-i prezenta pe cei care joacă mai întâi table, apoi cărți, ignorând aluziile răutăcioase ale
Aglaiei și dând dovadă de siguranță de sine.
Descrierea camerei fetei, o altă secvență relevantă din capitolul I, are un rol important în
surprinderea trăsăturilor, căci devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului. Otilia
uită să pregătească un dormitor pentru Felix și îi oferă „cu un râs grațios, dar cu siguranță în
glas” chiar odaia ei. Amestecul de copilărie și feminitate se dezvăluie treptat, pe măsură de ochiul
lui Felix surprinde detaliile încăperii. Astfel, lucrurile aruncate în dezordine „vorbesc” despre
caracterul ei spontan: păpușile – simbol al laturii copilăroase – se află printre rochii și jupoane,
jurnale de modă franțuzești, cutii de pudră și flacoane de parfum – semn al eleganței, al
cochetăriei feminine. Felix surprinde gustul tinerei pentru lux, dar și rafinamentul, cultura ei:
„note muzicale pentru piano-forte”, „un morman de cărți” în limba germană sau franceză.
Asemenea camerei, Otilia reprezintă o însumare de contraste, dintre care relevantă pentru
devenirea ei și decizia din finalul romanului rămâne naivitatea dublată de feminitate și maturitate.

Alte trăsături ale Otiliei sunt surprinse atât prin intermediul caracterizării directe
(pluripespectivismul, autocaracterizarea), cât și al celei indirecte (atitudini, fapte, relațiile cu
celelalte personaje).
Personalitatea fetei este evidențiată prin modul în care se reflectă în conștiința celorlalte
personaje, ca și cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării
poliedrice/pluriperspectivismul: acelaşi personaj este perceput şi apreciat diferit, în funcţie de
interese şi sentimente.
Astfel, moș Costache o consideră cuminte și iubitoare, „fe-fetița” lui, pe care o protejează,
deși nu are curajul de a o înfia. Aurica o invidiază, văzând în ea o rivală: „ E o șireată, caută
numai bărbați în vârstă, bogați”. Cel mai violent o sancționează Titi: „Otilia e o târfă care a
dormit cu Felix și acum doarme cu Pascalopol”. Stănică vede în Otilia o „fată faină,
deșteaptă”, colegii lui Felix o consideră „cea mai elegantă conservatoare”, iar Aglae o detestă,
folosind apelative precum „dezmățată”, „stricată”. Portretul e completat de perspectiva celor doi
bărbați între care pendulează: în timp ce pentru Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare,
Pascalopol mărturisește că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru amândoi,
fata este, într-o anumită etapă a vieții lor, o „enigmă”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei: își cunoaște foarte bine soarta de
ființă tolerată, obligată să-și rezolve singură problemele vieții. În plus, are capacitatea de a-și
analiza lucid sentimentele, ceea ce reliefează modernitatea personajului: „Eu sunt o zăpăcită, nu
știu ce vreau, eu sunt pentru oameni blazați ca Pascalopol”. Interesant este că, deși superficială,
ea are totuși conștiința acestei superficialități: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-
am șters praful de pe pian”; „Noi fetele, Felix, suntem mediocre, și singurul meu merit e că îmi
dau seama de asta”.
Complexitatea personajului se dezvăluie și prin caracterizarea indirectă. Otilia pare
singura ființă care trăiește cu adevărat în acest roman, prin firea sa imprevizibilă, spontană. Titlul
pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei, care face din operă o „poveste” a enigmei
feminității.
Comportamentul fetei este derutant pentru cei din jur, fiind consecinţa impactului cu
lumea în care trăieşte. Ea impresionează prin naturalețe, prin calități tipice vârstei adolescentine:
gustă oricând farmecul jocurilor copilărești, escaladează, la moșia lui Pascalopol, stogurile de fân
etc. Trăiește din plin viața și nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi
vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!” Comportamentul dezvăluie
faptul că se simte liberă, regulile exterioare, sociale neîngrădindu-i deciziile. De exemplu, pleacă
la Paris cu Pascalopol, după care își reia viața, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Forțată de
răutatea familiei Tulea, devine treptat o bună cunoascătoare a vieții, luptând cu provocările
destinului.
Faptele ei evidențiază altruismul, grija față de cei pe care îi iubește sau chiar față de cei
care o urăsc: îl convinge pe Costache că nu vrea să fie înfiată și nici trecută în testament, nu stă în
calea realizării profesionale a lui Felix, îi dăruiește Auricăi pianul.
Limbajul dezvăluie luciditatea cu care privește viața („Cât crezi tu că mai am de trăit, în
înțelesul adevărat al cuvântului?) și uneori chiar predipoziția spre meditație, profunzimea ei
sufletească: „Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer? Nu ne-am mai opri”.
Un alt element relevant pentru construirea personajului principal feminin este titlul.
Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, schimbat de editor din motive comerciale, subliniază
tema balzaciană a paternității, autorul sugerând astfel că, în mod simbolic, personajele joacă rolul
unor „părinți” ce influențează, în mod deliberat sau involuntar, destinul eroinei. Astfel, Costache,
chiar dacă este realmente părinte al Otiliei, crescând-o împreună cu mama acesteia și iubind-o
sincer, îi schimbă destinul pentru că amână înfierea, de teama surorii Aglae, netrecând nici bani,
nici bunuri materiale pe numele fetei, pentru a-i asigura independența financiară. Pascalopol este
un „părinte” simbolic, fiindu-i alături în toate împrejurările, protejând-o, iubind-o deopotrivă viril
și patern, după cum mărturisește. Stănică Rațiu reprezintă un alt „părinte”, schimbându-i Otiliei
destinul, deoarece fură banii lui Costache, ce i se cuveneau, de drept, fetei. Săracă, Otilia trebuie
să decidă dacă va alege o viață cu privațiuni alături de Felix, fiind o piedică în calea realizării lui
profesionale sau viața fără griji materiale, alături de Pascalopol.
Titlul „Enigma Otiliei” trimite către misterul feminității, Otilia reprezentând o „enigmă”
atât pentru personajele romanului (după cum mărturisesc Felix și Pascalopol), cât și pentru lector.
Numele eroinei, Otilia, apare în ambele titluri și înseamnă în germană „bogăție”, trimițând către
tema moștenirii. O moștenire de care Otilia este dezinteresată, dar care, finalmente, îi hotărăște
destinul, deoarece se căsătorește cu Pascalopol și îl părăsește pe Felix tocmai pentru a nu sta în
calea realizării lui profesionale. Alegerea ei finală, neexplicată de narator, mărește ambiguitatea
personajului: este ea o femeie interesată de averea lui Pascalopol, neputând trăi o viață modestă
alături de Felix? Sau este capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
În concluzie, G. Călinescu a realizat un personaj care fascinează și reprezintă „enigma
feminităţii înseşi” (Constantin Ciopraga).
 O scrisoare pierdută
Ion Luca Caragiale

A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale

unei comedii studiate.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea comediei studiate într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două scene relevante pentru tema comediei studiate;
– analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru comedia
studiată (de exemplu: acțiune, personaj, notațiile autorului, conflict dramatic, registre stilistice,
limbaj, act, scenă etc.).

Cel mai important dramaturg român, I. L. Caragiale, este unul dintre cei patru scriitori
reprezentativi pentru epoca marilor clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan
Slavici. G. Călinescu consideră că I. L. Caragiale este „clasicul nostru autentic în teatru”, fiind
un spirit bivalent, în mod excepțional înzestrat pentru comic în comedii și pentru analitic în
nuvele (În vreme de război, Păcat) și în drama Năpasta. Ca dramaturg, a scris patru comedii (O
noapte furtunoasă - 1879, Conu’ Leonida față cu reacțiunea - 1880, O scrisoare pierdută - 1884,
D-ale carnavalului - 1885) și drama Năpasta.
Reprezentată pe scenă în 1884, opera O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, a treia
dintre cele patru scrise de autor, este o capodoperă a genului dramatic, iar ca specie o comedie.
Din perspectiva curentului literar, se încadrează în tiparele realismului, piesa fiind inspirată de
alegerile parlamentare din 1883.
Opera literară O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale este o comedie realistă de
moravuri politice, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului. Comedia
este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor
tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit și rol moralizator. Conflictul comic
este realizat prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul,
ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume).

Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti,

piesa are ca temă prezentarea unor aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Camera Deputaților) şi de familie (triunghiul conjugal Trahanache-Tipătescu-
Zoe). Intriga piesei porneşte de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime,
compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la putere şi găsirea ei de către
adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj. Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia
dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de
desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele
noastre” (spațiul și timpul diegetic), adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei
electorale, într-un interval de trei zile. Spațiul este închis: actul I – anticamera lui Tipătescu, actul
II – anticamera lui Tipătescu, actul III – sala mare a primăriei, actul IV – grădina lui Trahanache.
Scena a IX-a din actul al II-lea este reprezentativă pentru evidențierea temei, deoarece
prezintă confruntarea dintre doi reprezentanți ai grupărilor politice, Tipătescu și Nae Cațavencu.
Acesta din urmă este adus direct din arest, iar Tipătescu îl întreabă ce dorește în schimbul
scrisorii compromițătoare. Este evidențiat comicul de situație: ambiția nemărginită, dorința de a
parveni îl fac să nu accepte nicio ofertă din partea lui Tipătescu, dorind doar să ajungă deputat.
Cațavencu însuși se autocaracterizează: „Vreau ce mi se cuvine în orașul ăsta de gogomani în
care eu sunt cel dintâi ... între fruntașii politici...”. În plus, Tipătescu îl caracterizează în mod
direct drept „Impertinent”, „Mizerabile! Canalie nerușinată!”, „Mișelule” și evidențiază astfel
lipsa de scrupule a rivalului politic.
O altă scenă relevantă este scena V din actul al III-lea, în care Nae Cațavencu se urcă
la tribună, în sala mare a primăriei și ține discursul în fața alegătorilor. Limbajul acestuia
ilustrează demagogia politică. Deși se află într-o situație solemnă și ar trebui să dea dovadă de
stăpânire de sine, plânge în timp ce afirmă nonsensuri: „Industria română e admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire.” Astfel, este ilustrat comicul de limbaj.
Incultura personajului reiese și din utilizarea unor cuvinte cu etimologie populară; de exemplu,
pentru Cațavencu, „capitaliști” are sensul de „locuitori ai capitalei”.
 Specific realismului, personajele reprezintă diferite tipologii și sunt construite pe un
defect general-uman care le conferă valoare de prototipuri negative.
Zaharia Trahanache, „prezidentul” a numeroase „comitete și comiții”, șeful partidului la
putere în plan local, reprezintă, la nivel social, tipologia politicianului abil care răspunde
șantajului lui Cațavencu cu un contrașantaj (găsește o poliță falsificată de Nae Cațavencu).
Ilustrează și tipologia soțului încornorat, soția lui, Zoe, înșelându-l cu cel mai bun prieten.
Agamemnon Dandanache, „vechi luptător de la 48” joacă un rol aparte, întruchipând
viciile/defectele celorlalți în grad maxim. El ilustrează tipologia parvenitului politic, care își
asigură un loc permanent în parlament prin șantaj. Considerat de autor „mai prost decât
Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, Dandanache prin vorbire că este ramolit, senil, în
ciuda abilității lui în arena politică.
Nae Cațavencu, avocatul reprezentând opoziția, este un demagog ambițios care se
conduce după principiul „scopul scuză mijloacele”. Lipsit de principii, de scrupule în lupta
politică, folosește șantajul pentru a-și atinge scopul. Are capacitatea de a se adapta la orice
situație, de a-și schimba „masca”: când are scrisoarea este orgolios și agresiv, după ce o pierde
devine lingușitor, umil.
Ștefan Tipătescu, prefectul județului, reprezintă social tipologia omului politic care face
abuz de putere, transformându-l pe Pristanda în sluga personală și oferindu-i lui Cațavencu o
moșie la marginea orașului. Din punct de vedere moral, ilustrează tipologia donjuanului, a
seducătorului, ce se distanțează, prin ironie, de o lume pe care o privește critic: „ Ce lume! Ce
lume! Ce lume!”.
Zoe Trahanache, singurul personaj feminin, reprezintă tipologia cochetei și a adulterinei,
fiind o femeie ambițioasă, ce apelează la toate armele feminine pentru a-i manevra pe cei din jur.
Farfuridi reprezintă politicianul incult, impulsiv, „prostul fudul”. Avocat de profesie, el
face parte din „comitetele și comițiile” prezidate de Trahanache, discursul său electoral
definindu-l.
Ghiță Pristanda, „polițaiul” orașului, reprezintă slugarnicul, lingușitorul,
comportamentul lui arătându-l ca incorect, duplicitar, conducându-se după principiul nevestei
„pupă-l în bot și-i papă tot”.
Cetățeanul Turmentat ilustrează tipologia alegătorilor manipulați cu ușurință.
 Trăsăturile fundamentale ce încadrează personajele într-o anumită tipologie sunt puse în
lumină subtil prin intermediul numelor și al prenumelor, care dau naștere comicului de nume – o
formă prin care autorul sugerează dominanta de caracter sau rolul personajelor în derularea
evenimentelor.
„Cațavencu” este un patronim derivat de la „cață”, care se referă atât la o pasăre cu țipăt
strident, asurzitor, cât și la o femeie ce vorbește mult, fără rost, o mahalagioaică, astfel
sugerându-se demagogia personajului. În plus, substantivul „Cațavencu” poate fi asociat și cu o
„cațaveică”, haină cu două fețe ce trimite către caracterul duplicitar.
Lexemul „Tipătescu” este derivat de la substantivul „tip”, ceea ce sugerează situația lui
de „june-prim”, punctându-se imoralitatea personajului; prenumele trimite către poziția politică
importantă pe care o deține, substantivul „Ștefan” însemnând în limba de origine (greacă)
„purtător de coroană”.
Patronimul „Trahanache” este provenit de la cuvântul „trahana” (aluatul de tăiței din
perioada fanariotă), o cocă moale ce se modelează ușor. În felul acesta este sugerat caracterul
ușor maleabil al personajului care este „modelat” de „enteres”. „Zaharia”, derivat de la „zahăr”,
trimite către „zahariseală” (ceva învechit), sugerându-se astfel bătrânețea.
„Pristanda” este un nume ce provine de la un joc moldovenesc în care se bate pasul pe
loc, dansatorii jucând după cum comandă cel aflat în centru, indicându-se caracterul umil,
slugarnic al personajului. Prenumele „Ghiță” (etimologic „Gheorghe”, în greacă, înseamnă „rob
al pământului”) trimite tot către statutul de slugă.
Numele „Farfuridi” şi „Brânzovenescu” au rezonanţe culinare primare, sugerând prostia
și faptul că sunt inseparabili.
„Agamemnon” este numele eroului grec din „Iliada” lui Homer, care câștigă războiul
troian grație unui șiretlic (calul lui Ulise); în piesă, personajul își procură un loc în Parlament tot
printr-un șiretlic – șantajul cu o scrisoare de dragoste. „Dandanache” vine de la „dandana”
(boacănă, gafă, încurcătură), nume sugestiv pentru cel care creează confuzii penibile.
Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage atenţia
cititorilor/spectatorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.
Trăsăturile de caracter ale personajelor sunt susţinute prin comicul de limbaj. Prezenţa
numeroaselor greşeli de vocabular ilustrează incultura personajelor prin: pronunţie greşită
(famelie, bampir, enteres, prințip, renumeraţie), etimologie populară („capitalişti”– locuitori ai
capitalei) sau prin lipsa de proprietate a termenilor („liber-schimbist” înseamnă, pentru
Caţavencu, „elastic în concepţii”). Încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii sugerează
prostia, ignoranţa, demagogia şi este ilustrată prin diferite abateri: contradicţia în termeni („După
lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”), asociaţiile incompatibile
(„Industria română este admirabilă, e sublimă am putea zice, dar lipseşte cu desăvârşire”),
nonsensul („Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe
nimic…”), truismele („un popor care nu merge înainte stă pe loc”). Personajele au ticuri
verbale: Pristanda – „curat”, termen omniprezent, ajungând la structuri oximoronice de tipul
„curat murdar”; Trahanache – „ai puțintică răbdare”; Farfuridi – „dați-mi voie”; Dandanache –
„neicusorule, puisorule”.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează, de fapt, printr-o luptă de culise, având ca instrument al şantajului
politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori,
amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect). Motivul literar al
scrisorii pierdute a cunoscut o carieră fabuloasă în literatură. Sunt două scrisori în text, cea
pierdută de Zoe și cea pe care o folosește Agamemnon Dandanache. Scrisoarea este un
suprapersonaj, pentru că în jurul ei se țese intriga. Este numită diferit în raport cu celelalte
scrisori din text: Trahanache este chemat la sediul Societății Enciclopedice Cooperative Aurora
Economică Română printr-un răvășel; Pristanda anunță că a sosit o depeșă fe-fe urgentă,
Dandanache povestește despre o scrisorică de amor.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe
opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache,
președintele grupării locale a partidului şi Zoe, soția acestuia) şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul
Carpaţilor”. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară
personajele, între aparență şi esenţă. Conflictele secundare apar în interiorul partidului la putere
(Farfuridi și Brânzovenescu se tem de trădarea prefectului) sau între Zoe și Tipătescu. Tensiunea
dramatică este susținută gradat prin lanţul de evenimente ce conduc spre rezolvarea conflictului,
în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru, Agamiţă
Dandanache, este ales deputat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului (a
bulgărelui de zăpadă). Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în
menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul
turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare
ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte, din întâmplare, în două rânduri scrisoarea;
face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce la final „andrisantului”, coana Joițica.
Dandanache este elementul surpriză prin care se realizează deznodământul: el rezolvă ezitarea
scriitorului de a da mandatul de deputat „prostului” Farfuridi sau „canaliei” Caţavencu.
Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul
trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
Relevant pentru a ilustra viziunea autorului este și comicul de intenție. Pornind de la
principiul latinesc „ridendo castigat mores/râsul pedepsește moravurile”, autorul amendează
prin râs trăsăturile care îi fac pe oameni ridicoli, punându-i în situații absurde sau grotești. El
consideră că „nimic nu-i arde mai tare pe ticăloși decât râsul”. Atitudinea scriitorului faţă de
personaje se identifică prin limbajul lor. De exemplu, prin utilizarea neologismului pune în
lumină contrastul comic (ceea ce vor să pară/ceea ce cred că sunt faţă de ceea ce sunt cu
adevărat). Personajele mai modeste în pretenţii sunt ironizate: ele doar pronunţă greşit (Pristanda,
Cetăţeanul turmentat), fapt care sugerează dorinţa de integrare într-o lume superioară, în
consonanţă cu noua lor stare socială.
În schimb, ambiţiosul Caţavencu, incult, dar snob, cu pretenţii de erudiţie, este satirizat:
pronunţă corect, dar atribuie sensuri greşite neologismelor. Un singur personaj este grotesc:
Dandanache, „alesul” trimis de la centru. Senil, mai prost decât oricare provincial, este incapabil
de a asimila neologismul, nici măcar în mod incorect. Vorbirea lui este incoerentă, iar
neologismul este înlocuit de interjecţie şi onomatopee. Prin crearea acestui personaj, „mai
canalie decât Cațavencu și mai prost decât Farfuridi”, I. L. Caragiale a dezvăluit o viziune
realistă, prin care a satirizat moravurile societății timpului, corupția la toate nivelurile.
În concluzie, lumea eroilor lui Caragiale este o lume a compromisului, a corupției, care
acţionează după principiul „Scopul scuză mijloacele”, urmărind menţinerea sau dobândirea unor
funcţii politice/a unui statut social nemeritat. Caragiale prezintă „moravurile” acestei lumi cu
speranța de a le îndrepta prin râs. Prezența diverselor tipuri de comic, a personajelor comice,
crearea unor tipologii, fac din O scrisoare pierdută un text reprezentativ pentru comedia realistă
de moravuri.
 B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de
construcție a unui personaj dintr-o comedie studiată/dintr-un text dramatic,
aparținând lui Ion Luca Caragiale.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict,
modalităţi de caracterizare, incipit, final, limbaj etc.).

Cel mai important dramaturg român, I. L. Caragiale, este unul dintre cei patru scriitori
reprezentativi pentru epoca marilor clasici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan
Slavici. G. Călinescu consideră că I. L. Caragiale este „Clasicul nostru autentic în teatru”, fiind
un spirit bivalent, în mod excepțional înzestrat pentru comic în comedii și pentru analitic în
nuvele (În vreme de război, Păcat) și în drama Năpasta. Ca dramaturg, a scris patru comedii (O
noapte furtunoasă - 1879, Conu’ Leonida față cu reacțiunea - 1880, O scrisoare pierdută - 1884,
D-ale carnavalului - 1885) și drama Năpasta.
Reprezentată pe scenă în 1884, opera O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, a treia
dintre cele patru scrise de autor, este o capodoperă a genului dramatic, iar ca specie o comedie.
Din perspectiva curentului literar, se încadrează în tiparele realismului, piesa fiind inspirată de
alegerile parlamentare din 1883.
Opera literară O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale este o comedie realistă de moravuri,
în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului. Comedia este o specie a
genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a
unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit și rol moralizator. Conflictul comic este realizat prin
contrastul dintre aparenţă şi esenţă. În plus, hazul este stârnit de variate forme ale comicului: de
situaţie, de caracter, de intenție, de limbaj şi de nume.
Unul dintre personajele principale este ZAHARIA TRAHANACHE, un personaj plat,
care nu evoluează de-a lungul acțiunii dramatice. El este implicat în tramă și, implicit, în
conflictul dramatic, alături de Zoe Trahanache, soția lui, și de Ștefan Tipătescu, prefectul
județului și prieten, avându-l ca adversar politic pe Nae Cațavencu.
Trahanache are un rol important în construcția subiectului, statutul social și politic fiind
evidențiat chiar din didascaliile inițiale: președintele mai multor „comitete și comiții”, un stâlp al
puterii locale alături de Ștefan Tipătescu. El reprezintă tipologia politicianului abil, având o
poziție privilegiată în societate, deoarece este, în plan local, președintele partidului politic aflat la
putere. Statul moral al personajului este evidențiat prin încadrarea în tipologia „încornoratului
simpatic”, care refuză să creadă din „enteres” sau diplomație în autenticitatea scrisorii pierdute.
Una dintre trăsăturile fundamentale este imoralitatea evidențiată în diferite forme. Chiar
de la apariția în scenă (Actul I, scenele III și IV) dezvăluie această trăsătură. El îi relatează lui
Tipătescu întâlnirea cu Nae Cațavencu și faptul că a citit o scrisoare compromițătoare pentru
prefect și Zoe, soția sa. Deși afirmă că „scrisoarea pierdută” este un fals, comportamentul și
didascaliile insinuează o doză de ipocrizie: „Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi
tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. În plus, a citit-o de zece ori și poate să o reproducă,
semn că are importanță pentru el. El îi recomandă lui Tipătescu „puțintică diplomație”, arătând
că impulsivitatea prefectului nu reprezintă cea mai bună cale pentru a rezolva situația apărută.
Soluția va fi găsită grație vicleniei lui Trahanache, care pregătește un contrașanj. În scena IV, din
Actul III, el descoperă documentul falsificat de Cațavencu – o poliță prin care acesta și-a însușit o
sumă de bani. Răspunzând șantajului tot cu un șantaj, ilustrează dictonul lui Machiavelli „scopul
scuză mijloacele”, care ghidează practic toate personajele piesei, al căror modus vivendi este
ignorarea valorile morale. Imoralitatea lui Trahanache este declamată direct: „Apoi, dacă el
umblă cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri”. Aceeași trăsătură este dovedită și prin
falsificarea listei de alegători, pe care sunt adaugate numele unor persoane fără drept de vot.
Portretul personajului se construiește treptat, prin modalități diverse de evidențiere a
trăsăturilor. Caracterizarea personajului se realizează în mod direct de către autor, alte personaje
sau prin autocaracterizare, sau indirect, prin limbaj, gesturi, fapte, relații cu alte personaje, nume.
Dintre elementele specifice genului dramatic, un rol important în evidențierea trăsăturilor îl au
didascaliile, replicile, situațiile, acumularea unor detalii ce evidențiază contrastul esență-
aparență, tipurile de comic.
Prin caracterizarea directă realizată de către autor în didascalia inițială este evidențiat
statutul socio-politic al personajului: „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului
Electoral, Comitetului școlar, Comitetului agricol și al altor comitete și comiții”. El se bucură de
autoritate în partid, iar prestigiul îi este recunoscut inclusiv de opoziție: „am ținut la dumneata ca
la capul județului nostru”, afirmă Cațavencu. Respectul adversarului politic este evidențiat și prin
calificativul „venerabilul”. Pe lângă Nae Cațavencu, alt personaj care îl caracterizează direct este
Brânzovenescu. Acesta admiră atitudinea lui Trahanache față de Tipătescu și evidențiază
abilitatea, „enigma” personajului: „e tare ... tare de tot ... solid bărbat! Nu-i dăm de rostul
secretului”.
Prin autocaracterizare, sunt evidențiate două trăsături importante – disimularea și
convingerea că diplomația este sinonimă cu viclenia: „ N-am umblat în viața mea cu diplomăție
[...]”. Unele indicații scenice au rol în caracterizarea directă, precizând atitudinea lui Trahanache
în diferite momente: „serios”, „binevoitor”, „râzând”, „placid”.
Cele mai multe trăsături sunt evidențiate indirect, prin particularitățile de limbaj, prin
fapte, atitudini, comportament, nume. Una dintre trăsăturile importante este ticăiala, sugerată de
ticul verbal „aveți puțintică răbdare” și de prenumele „Zaharia” (zahariseală) ce evidențiază
faptul că este încet, ramolit.
„Venerabilul” este calm și viclean, dar eficient, știind să manevreze abil intriga politică.
De exemplu, nu se agită când află de șantaj, răspunzând cu un contrașantaj (găsește o poliță
falsificată de adversarul Nae Cațavencu). Aceeași abilitate este dezvăluită și când îl apără pe
Tipătescu în fața lui Farfuridi și Brânzovenescu, care îl suspectau pe prefect de trădare: „de opt
ani trăim împreună ca frații și niciun minut n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău”.
Adverbul „împreună” sugerează o acceptare tacită a triunghiului conjugal în care se află. Discuția
cu Tipătescu despre scrisoarea citită în casa lui Cațavencu, care dezvăluie adulterul soției (actul I,
scena IV) sugerează mai mult disimularea decât naivitatea exagerată, greu de crezut la un
personaj atât de abil.
Limbajul personajului este o sursă a comicului, Trahanache fiind neinstruit, incult,
deformând neologismele, exprimându-se confuz: „enteres”, „soțietate”, „prințip”, „un popor
care nu merge înainte stă pe loc” (truism). Enunțul care concentrează principiul călăuzitor în
viață și motivează inclusiv falsa lui naivitate este „Într-o soțietate fără moral și fără prințip...
trebuie să ai și puțintică diplomație!”.
Caracterizarea prin nume este o altă sursă a comicului și o modalitate indirectă de
evidențiere a trăsăturilor. Numele provine prin derivare cu sufixul grecesc „-ache” de la
substantivul „trahana” ce denumește aluatul de tăiței din perioada fanariotă. Această cocă moale
și ușor de modelat trimite către disponibilitatea personajului de a se „modela” în funcție de
„enteres și numai enteres”. Prenumele „Zaharia” poate fi cu ușurință asociat „zahariselii”,
sugerându-se astfel ideea că e ramolit, decrepit.
Alte tipuri de comic utilizate pentru a-l portretiza pe Trahanache sunt comicul de situație,
de caracter și de moravuri. Astfel, în scena IV din actul I, Trahanache vine la Tipătescu și îl
înștiințează despre șantajul lui Nae Cațavencu cu o „scrisoare pierdută”. Comică este
considerarea scrisorii o plastografie, Trahanache neuitând să menționeze că scrisul seamănă
perfect cu al prefectului. Mai mult, se teme de reacția Zoei care este „simțitoare”. O altă situație
care stârnește hazul este dezvăluită în actul IV unde apare qui-pro-quo-ul: Dandanache o
consideră pe Zoe „consoarta” lui Tipătescu. În ceea ce privește comicul de moravuri, Trahanache
face parte dintr-un triunghi conjugal în care „joacă” ambiguu: cititorul se întreabă dacă naivitatea
conjugală este credibilă în cazul acestui politician abil sau Trahanache este în realitate
„încornoratul” voluntar. Personajul dezvăluie concepția lui în legătură cu căsătoria pe care o
consideră valoroasă social. Prin comicul de caracter sunt ironizate cele două „fațete” ale sale:
soțul înșelat/încornorat în spatele căruia se află un politician abil.
Conflictul esență-aparență devine o modalitatea de construire a portretului. În aparență,
se intrigat de faptul că oamenii sunt călăuziți în viață de „enteres”. Cuvintele fiului „o soțietate
fără moral și fără prințip” denotă esența personajului Trahanache, care procedează la fel,
luptând prin toate mijloacele pentru „enteresul” personal: înăbușirea scandalului personal și
propunerea uui candidat care va asigura sprijinul guvernului în viitor.
În concluzie, prin construirea acestui personaj, I. L. Caragiale a exprimat indirect intenția
de a corija/îndrepta defectele oamenilor, Trahanache fiind exponentul unei întregi clase – cea a
politicienilor abili, care acceptă compromisul în orice context (inclusiv adulterul ca tară/defect la
nivelul familiei), doar pentru a-și atinge scopurile („enteresul”).