BALTAGUL caracterizare
MIHAIL SADOVEANU

 roman interbelic
 roman tradiţional
 realist-mitic
 roman iniţiatic
 roman obiectiv

Scrie un eseu de 2–3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-o operă
studiată  de Mihail Sadoveanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin raportare la
conflictul / conflictele textului narativ studiat;
3.- relevarea a două trăsături ale personajului ales, ilustrate prin două episoade / secvenţe
narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică. Operele
sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Neamul Şoimăreştilor”, „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului
sau  vremea Ducăi Vodă”), scrieri de factură mitică („Creanga de aur”, „Nopţi de Sânziene”), opere
despre locuri şi întâmplări banale („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din
perspectiva pescarului sau a vânătorului („Ţara de dincolo de negură” , „Nada florilor”).
Operă de maturitate, romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este definitoriu pentru universal
sadovenian, ilustrând perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de
problematică morală. Realismul operei „Baltagul” este evidenţiat de N. Manolescu: „este un roman
realist în sensul cel mai propriu”. El recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a
tradiţiilor, ale cărei legi nescrise sunt  puse în evidenţă prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.
„Baltagul” concentrează, într-un număr relativ mic de pagini, o poveste despre viaţă şi moarte,
despre dragoste şi ură, despre crimă şi pedeapsă. 
1. Tema centrală a romanului este căutarea şi aflarea adevărului. Opera poate fi interpretată
ca roman social, mitic, poliţist, iniţiatic şi chiar de dragoste. Există mai multe teme şi mai multe
moduri de tratare a lor.
Romanul porneşte de la mitul existenţei pastorale transpus în balada „Mioriţa”, dar M.
Sadoveanu creează un cadru autentic, specific modului de viaţă al păstorilor din Tarcău.
Titlul romanului este simbolic. Baltagul e în acelaşi timp unealtă şi armă, mai întâi a crimei şi
apoi a răzbunării (Nechifor a fost ucis cu baltagul şi răzbunat de fiul său tot cu un baltag). În limba
greacă „labrys-ul” este numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul în legenda labirintului
cretan. Însăşi denumirea de „labirint” vine de la numele acestei securi. În romanul scris de
Sadoveanu baltagul (labrys-ul) este arma sacră făcută şi păstrată anume pentru scopul final,
confruntarea decisivă cu ucigaşul. Aici baltagul este destinat să restabilească echilibrul, să restaureze
ordinea care a fost tulburată de uciderea ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria
va parcurge un drum labirintic, de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.  
Urmărind firul naraţiunii, se pot delimita în structura romanului 3 părţi, ce construiesc şi
adâncesc conflictul epic: de la început până la plecarea în căutarea lui Lipan (cap. VII); de aici,
urmărind drumul Victoriei, până la găsirea osemintelor (cap. XIII); din acest punct până la sfârşit –
înmormântarea, parastasul. (cap. XVI). 
 Spaţiul acţiunii este cuprins între Munţii şi Valea Tarcăului şi regiunea Dornelor. Numele
satului Lipanilor, Măgura Tarcăului, este fictiv, dar celelalte toponime aparţin geografiei reale:
Piatra Neamţ, Borca, Bicaz, Călugăreni, Broşteni, Suha etc.
Timpul acţiunii se poate doar aproxima, datorită referirii la introducerea calendarului nou
(1924), la călătoria cu trenul şi la utilizarea telegrafului. Perioada în care se desfăşoară faptele este
cuprinsă între două repere cu semnificaţie  religioasă: sărbătoarea Sf. Andrei (care se apropia) şi
postul Paştelui din anul următor. Alte sărbători la care se face referire sunt: Crăciunul, Boboteaza,
ziua celor 40 de Mucenici, demonstrând faptul că ţăranul tradiţional îşi organiza viaţa raportându-se
la calendarul religios, nu la cel astronomic.
Incipitul este reprezentat de o poveste despre originea şi destinul muntenilor. Când a pus
„rânduială şi semn fiecărui neam”, Dumnezeu n-a mai avut ce oferi muntenilor. Astfel, ei au primit
o viaţă grea, dar, în compensaţie, „o inimă uşoară”. Trăsăturile muntenilor regăsite în această
poveste  sunt semnificative pentru a creiona portretul personajului absent, Nechifor Lipan: „Să vă
pară toate  bune; să vie la voi cel cu cetera şi cel cu băutura şi să aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Finalul romanului prezintă reintrarea Vitoriei în lume, reluarea ritmurilor fireşti ale vieţii: „Şi-
apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de la coadă toate câte le-am lăsat”.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, în romanul „Baltagul” discursul este susţinut de un
narator auctorial, obiectiv şi omniscient. Uneori însă naratorul extradiegetic se poziţionează în umbra
Vitoriei şi exprimă punctul ei de vedere, ca şi cum aceasta ar vorbi cu voce tare (focalizare internă):
„Acolo vra să zică e stăpânirea împărătească (…). Bun lucru, neapărat, să fie asemenea rânduială”.
2. Personajele sadoveniene oscilează  între  tipicitate şi atipicitate. În romanul „Baltagul”, ca
în orice roman realist, întâlnim tipuri: soţia devotată, fata de măritat, flăcăul, negustorul evreu,
preotul, vrăjitoarea satului etc. Deşi Vitoria Lipan pare a întruchipa imaginea femeii care trăieşte în
satul tradiţional, ea nu poate fi încadrată cu uşurinţă într-un tipar. Pentru mulţi ea este „o muiere
ciudată” care face lucruri surprinzătoare.
Vitoria Lipan este o munteancă de la Măgura Tarcăului, soţia lui Nechifor şi mama Minodorei
şi a lui Gheorghiţă. Ea trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte.
Pe firul epic al căutării personajului dispărut se ordonează două conflicte importante: unul de
natură morală, care presupune pedepsirea ucigaşilor, altul de natură interioară, detectabil în
suferinţa Vitoriei şi în încercările ei de a rămâne tare în faţa loviturilor destinului.
Prin mijloacele caracterizării directe, sunt accentuate trăsăturile personajului, pornind dinspre
exterior, dar configurând trăirea interioară: „Acei ochi aspri şi încă tineri căutau zări necunoscute”.
Portretul fizic relevă frumuseţea ei, prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar
avea o frumuseţe neobişnuită în privire.”
Prin caracterizarea indirectă sunt prezentate stările sufleteşti şi trăsăturile morale ale eroinei,
ce reies din faptele, gesturile şi vorbele ei.
Vitoria Lipan este o femeie harnică şi pricepută, care duce grijile gospodăriei atunci când
soţul ei este plecat. Ea este credincioasă şi respectă obiceiurile strămoşeşti. Înainte de plecarea în
căutarea lui Lipan, ea simte nevoia să-şi purifice sufletul şi ţine post negru 12 zile de vineri, „fără
hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”. La popasurile pe care le face, la
Borca şi la Cruci, ea onorează ceremoniile la care asistă: „o cumătrie” şi o nuntă. Deşi credincioasă,
ea este în acelaşi timp superstiţioasă, crezând în vise şi semne prevestitoare (îl visează pe Nechifor
cu spatele întors spre ea, „trecând spre asfinţit o revărsare de ape”). Vitoria este capabilă să
descifreze semnele naturii în ale cărei ritmuri este integrată. Ea nu măsoară timpul cu calendarul, ci
cu semnele naturii: vântul, pădurea de brazi, norii, păsările.
Eroina este o păstrătoare a tradiţiilor, respingând elementele de civilizaţie şi de noutate,
trăsătură în care poate fi recunoscut sămănătorismul. Vitoria dispreţuieşte realizările tehnice: „în
tren eşti olog, mut şi chior”. Îi impune Minodorei să păstreze modul de viaţă tradiţional, în care nu
au loc elementele venite din exteriorul satului: ,,Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să
te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să
trăieşti şi tu!”. 
În ipostaza de soţie, Vitoria este un model de iubire şi devotament. 
Ca mamă, ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect faţă de
valorile morale şi de legile nescrise ale pământului.
Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, este lucidă, echilibrată, stăpână pe
sine, având o mare putere de adaptare şi de disimulare.
3. Trăsături definitorii ale personajului sunt tăria interioară, tenacitatea, dârzenia cu care
îşi urmează drumul, în căutarea soţului ei: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului,
pân' ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Drumul parcurs o arată a fi, de asemenea, inteligentă şi cu un
instinct feminin remarcabil. G. Călinescu o apreciază ca fiind „un Hamlet feminin, care bănuieşte
cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a
făcut, dă drumul răzbunării”. Hotărârea şi forţa interioară a personajului, care o ajută să se descurce
într-o lume nefamiliară ei, transpar în aprecierea lui N. Manolescu, acesta numind-o „o femeie în
ţara bărbaţilor”.
Din punct de vedere tematic, „Baltagul” este un roman polivalent. Tema vieţii şi a morţii şi
cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei, având ca scop
cunoaşterea, iniţierea, înfăptuirea drepăţii şi restabilirea echilibrului. Vitoria trăieşte într-o lume
arhaică (similară cu acel „illo tempore” despre care vorbea M. Eliade), o civilizaţie în care vieţile şi
faptele oamenilor sunt reglate după ritmurile naturii cu care ei trăiesc într-o comuniune perfectă.
Omorul, ca şi în „Mioriţa”, strică echilibrul acestei lumi, îi tulbură pacea. Actul justiţiar al Vitoriei
restabileşte acest echilibru, ordinea lucrurilor. 
Călătoria pe care o face Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă, conturează un labirint
geografic şi spiritual având în centru Crucea Talienilor, locul omorului. Tăria de caracter a femeii
este evidenţiată într-o scenă plină de dramatism, când aceasta descoperă osemintele soţului mort,
într-o prăpastie. Cu o luciditate şi o stăpânire de sine extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte
pregătită, aprinde o lumânare şi îl lasă pe Gheorghiţă să privegheze. Aduce preotul, sosesc apoi şi
autorităţile. Mortul este ridicat cu tot ritualul: cu sicriu, cu bocitoare, cu trei oameni la bucium, cu
preoţi, urmând ca înmormântarea să fie făcută la Sabasa. Este primul pas al îndeplinirii datoriei faţă
de sufletul celui ucis, care îşi va găsi astfel liniştea.
O altă scenă, semnificativă pentru a ilustra inteligența și stăpânirea de sine este cea în care
Vitoria pune la cale pedepsirea ucigaşilor.  Este scena finală, cea a parastasului, din capitolul al
XVI-lea al romanului, realizată cu o artă regizorală desăvârşită. Femeia se asigură de prezenţa celor
doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar şi de prezenţa autorităţilor. Se postează alături de Bogza
pe care-l îmbie mieros cu vin de Odobeşti, „care-i plăcea şi lui Nechifor”. După ce-l dezarmează,
trecând baltagul fiului ei, Vitoria povesteşte cu lux de amănunte cum s-a petrecut crima şi-i
deconspiră pe ucigaşi: „- Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acum”. Bogza nu rezistă torturii şi
se precipită să-şi recupereze baltagul aflat la Gheorghiţă. Scena parastasului se transformă într-una
de tribunal, în care Vitoria este pe rând, martor, acuzator, judecător. Ea îl îndeamnă pe fiul ei să
împlinească dreptatea: „Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi  acesta-i omul care l-a
lovit pe tatăl tău.” Este ultima fază de iniţiere a fiului.
Deznodământul este de tip romantic, justiţiar, marcând împlinirea datoriei Victoriei, care şi-
a găsit bărbatul, l-a îngropat în pământ sfânt şi i-a pedepsit pe ucigaşi. Astfel, viaţa poate merge mai
departe, conducerea gospodăriei fiind preluată de Gheorghiţă, care a devenit de acum purtător de
baltag, adică bărbat.   
Așadar, în romanul „Baltagul”, Mihail Sadoveanu a construit un personaj complex, realist, cu
un caracter bine individualizat. Căutarea adevărului devine imperativul Vitoriei, care-și urmărește cu
tenacitate scopul, în virtutea unor legi nescrise, specifice spațiului în care trăiește. Descoperind
adevărul despre moartea soţului său şi făcând dreptate, munteanca verifică, implicit, armonia
lumii: „află ceva mai mult decât pe înfăptuitorii omorului, şi anume că lumea are o coerenţă pe care
moartea lui Lipan n-a distrus-o” (N. Manolescu - „Arca lui Noe”).