Baltagul

de Mihail Sadoveanu
roman tradițional/roman realist/roman interbelic/text narativ de Mihail Sadoveanu

Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale romanului utilizează criteriul perspectivei
narative, în funcţie de care se disting două tipuri de roman: obiectiv şi subiectiv. Creatorul
primului tip de roman este considerat Honoré de Balzac, în timp ce romanul subiectiv se leagă de
numele lui Marcel Proust. În literatura română din perioada interbelică, cele două tipuri de roman
coexistă. Pe de o parte, romanul obiectiv îşi consolidează statutul prin publicarea capodoperelor
semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau G. Călinescu. Pe de altă parte, se afirmă
romanul modern şi subiectiv, ilustrat de Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Anton Holban.
Apărut în 1930, romanul „Baltagul” a fost considerat de către critica literară drept cea
mai concentrată dintre operele lui Mihail Sadoveanu, un roman realist şi simbolic în acelaşi timp,
în care se prezintă lumea arhaică a păstorilor care luptă pentru a-şi apăra normele etice şi valorile
tradiţionale.
Roman al perioadei de maturitate, „Baltagulˮ sintetizează marile teme sadoveniene: viața
pastorală, iubirea, familia, natura etc. Un aspect controversat al romanului îl reprezintă relaţia sa
cu balada „Mioriţa”, esenţială în opinia criticilor literari interbelici, dar relevantă doar în plan
epic, potrivit opiniei criticilor literari contemporani. Un punct de vedere original formulează
Alexandru Paleologu în eseul „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu”,
susținând că „povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămășițelor lui Nechifor, risipite într-o
văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris.” Punctul central al
motivului osirian în „Baltagul” este găsirea trupului lui Nechifor Lipan, iar scenariul epic
prezintă asemănări evidente: Vitoria Lipan (Isis) pleacă în căutarea lui Nechifor (Osiris), însoțită
de Gheorghiță (Horus) și de câinele Lupu (Anubis).
Titlul romanului numește securea cu două tăișuri, arma care va avea un rol decisiv în
economia textului. De fapt, în romanul sadovenian, baltagul este un obiect simbolic, ambivalent:
armă a crimei și instrument al actului justițiar, reparator.
Monografie a vieţii comunităţii pastorale dintr-un sat de munte, Măgura Tarcăului, de la
începutul secolului al XX-lea, romanul are o arhitectură complexă, în care se regăsesc deopotrivă
forme ale romanului de consum (intriga poliţistă) şi structuri specifice naraţiunilor mitice,
anume accentul pus pe ritmicitatea existenței cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice și
de rânduiala străveche.
Dincolo de încercarea Vitoriei Lipan de a reconstitui evenimentele care au dus la moartea
violentă a soţului său, Nechifor Lipan, şi de a-i identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al
doilea plan al romanului, o veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii lumii. Pentru
Gheorghiţă, fiul celor doi, drumul străbătut alături de mama sa are semnificaţia trecerii de la
adolescenţă la maturitate. Din acest punct de vedere, „Baltagul” poate fi considerat şi un
Bildungsroman în care accentul este pus pe lentul şi durerosul proces al iniţierii tânărului
Gheorghiţă.
Sub aspect stilistic, „Baltagul” prezintă câteva elemente definitorii: fiind un roman doric,
universul ficțional este redat nuanţat de vocea naratorului omniscient, descrierile sunt
amănunţite, expresivitatea limbajului este accentuată prin folosirea arhaismelor şi a
regionalismelor.
Cele 16 capitole ale romanului se pot structura, urmărind desfășurarea epică, în 3 părți: de
la început până la plecarea celor doi, mamă și fiu, în căutarea lui Nechifor Lipan (capitolele I-
VII), de la debutul călătoriei până la găsirea rămășițelor celui ucis (capitolele VIII-XII) și apoi
pregătirile pentru înmormântare, praznicul, deconspirarea ucigașului și înfăptuirea actului
justițiar (capitolele XIII-XVI).
Incipitul este unul de tip prolog și cuprinde legenda potrivit căreia Dumnezeu, după ce a
făcut lumea, a dorit să dea câte un semn distinctiv fiecărui neam. De această legendă spusă la
nunţi de către Nechifor Lipan îşi aminteşte Vitoria, care, chinuită de presimţiri sumbre, decide să
plece în căutarea soţului dispărut. Îl visează pe Nechifor cu spatele întors către ea, trecând spre
apus o revărsare de ape. Vitoria apelează la toate instanțele lumești și spirituale, la preotul din
sat, la vrăjitoarea Maranda, ține post, se închină la icoana Sfintei Ana, depune o plângere la
prefectura de la Piatra. În primăvară, Vitoria este gata de drum, în căutarea lui Nechifor. Îl ia în
călătorie pe Gheorghiţă, pentru că are nevoie de braţele lui puternice, pe Minodora o lasă la
mănăstirea Văratec, iar gospodăria o lasă în seama argatului Mitrea.
Primul semn despre Nechifor apare la Bicaz, unde hangiul îşi aduce aminte de el. Urmele
sunt găsite şi la Călugăreni, apoi la Farcaşa. La Borca, în calea drumeţilor apare un botez, iar la
Cruci, o nuntă. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei. Acolo, Nechifor cumpărase în noiembrie trei
sute de oi. De acum înainte apar trei ciobani. Chipul unuia dintre ei rămâne în amintire, deoarece
are buza despicată, detaliu ce simbolizează răul. La hanul din Broşteni află că ciobanii au trecut
spre gura Negrei. Urma acestora este găsită la Borca, apoi la Sabasa.
O secvență semnificativă pentru evoluția acțiunii romanului este găsirea osemintelor lui
Nechifor Lipan într-o râpă, între Sabasa și Suha. După popasul de la Crucea Talienilor, femeia
coboară pe celălalt versant al muntelui, în satul Suha. Aici, Vitoria descoperă adevărul: Nechifor
pierise undeva între Sabasa și Suha, iar asasinii sunt Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. În satul Sabasa
îl găseşte, în curtea unui gospodar, pe Lupu, câinele care îl însoţise pe Nechifor, iar câinele o
călăuzeşte în râpa unde descoperă cadavrul lui Nechifor. În timp ce Gheorghiță se pierde cu firea
la vederea scheletului tatălui, Vitoria face tot ce îi cere datina faţă de cel mort (își jelește soțul,
aprinde o lumânare, face toate pregătirile pentru înmormântare), dar nu pierde din vedere nici
ceea ce se întâmplă în jurul său (caută indicii ale săvârșirii crimei, încearcă să înțeleagă
mentalitățile locului și psihologia criminalilor). Gheorghiţă are curajul să-şi vegheze tatăl, prin
această experienţă demonstrându-şi maturitatea, iar Nechifor Lipan, prin înmormântare, se
reîntoarce în locul ce i se cuvine în universul arhaic.
Finalul romanului pune în valoare intuiția, inteligența, pragmatismul și curajul Vitoriei.
Memorabilă este, din acest punct de vedere, secvența de la praznic, în care Vitoria conduce
discuţia cu dibăcie, încât criminalii se autodemască. Total atipic pentru o văduvă, munteanca se
comportă foarte teatral, spre surprinderea tuturor invitaților. Ca un veritabil actor, cea care ar fi
trebuit să se arate umilă și îndurerată devine un maestru de ceremonii, cerându-le celor prezenți
să mănânce și să bea ca la o petrecere. Mai mult, ea îl iscodește pe Calistrat Bogza, care,
pierzându-și cumpătul, se deconspiră, iar Gheorghiţă, la îndemnul femeii și cu ajutorul câinelui,
va înfăptui actul justițiar, lovindu-l pe vinovat cu baltagul. Înainte de a muri, Calistrat Bogza
recunoaște crima la care Ilie Cuțui îi fusese complice. Mulțumită, Vitoria face planuri de viitor
pentru a reînnoda firul vieții pe care o lăsase în urmă.
Acţiunea romanului este plasată într-o societate puternic marcată de tradiţie, devenită
lege, în care familia este nucleul vieţii sociale şi morale, iar expresia desăvârşită a acestei
societăţi este chiar Vitoria Lipan, eroina romanului. Vitoria Lipan este considerată unul dintre
cele mai reuşite personaje feminine din istoria literaturii române, unul dintre cele mai puternice
caractere, posesoare a unei forţe interioare şi a unei voinţe de neoprit. Vitoria este o ţărancă de la
munte care posedă o inteligenţă ascuţită, fiind o bună cunoscătoare a legilor nescrise ale tradiţiei,
a cărei exponentă se dovedeşte a fi.
Vitoria este modelul femeii ca stăpână a căminului, zeiţă a spaţiului privat, prin care ea îşi
determină propria existenţă. Din iubirea pentru Nechifor, eroina rămâne după moartea soţului cu
doi copii, Minodora şi Gheorghiţă, pe care are datoria morală să îi educe în spiritul tradiţiilor.
Nicolae Manolescu, în analiza cuprinsă în lucrarea „Arca lui Noe”, consideră ca în societatea din
„Baltagul” atribuţiile membrilor unui cuplu sunt perfect delimitate. Această separare transformă
femeia în nucleul stabil, conservator al societăţii, soţie şi mamă devotată, iar bărbatul, în
elementul pliabil schimbărilor, elementul mobil. Vitoria îşi îndeplineşte cu desăvârşire rolul de
mamă, pentru care educaţia propriilor copii reprezintă chiar reuşita sa socială. Astfel, ea se
revoltă împotriva intruziunii modernului în viaţa Minodorei, căci aceste noi obiceiuri ar putea-o
îndepărta de la vechile obiceiuri. Cănd Minodora se lasă atrasă de „coc, valţ şi bluză”, dar şi de
feciorul învăţătorului Topor, Vitoria intervine categoric în viaţa fiicei sale, căci ştie că fiica ei
trebuie să-i calce pe urme, căsătorindu-se cu un om gospodar.
Preocuparea pentru destinul propriilor copii o determină să-l ia în călătorie pe Gheorghiţă.
Femeia ştie că băiatul nu este pregătit pentru o astfel de experienţă, dar, în acelaşi timp, este
conştientă că acesta trebuie să se maturizeze pentru a putea lua locul tatălui în familie.
Inteligenţa vie este pusă în mişcare în timpul călătoriei, al cărei principal scop se
dezvăluie pe măsură ce femeia descoperă şi culege informaţiile necesare elucidării crimei.
Vitoria ştie că liniştea deplină o va redobândi în momentul în care înmormântarea trupului
neînsufleţit al soţului va fi dublată de actul justiţiar. Sub acest aspect, Vitoria este un erou ales,
care reuşeşte să îşi atingă ţelul şi să îşi facă singură dreptate. Din acest punct de vedere,
personajul se aseamănă cu Hamlet, eroul piesei lui Shakespeare. Inteligenţa prin care conduce
investigaţiile referitoare la moartea lui Nechifor Lipan şi dezvăluirea asasinilor, după ce, în
prealabil, îi invită la praznicul răposatului, reprezintă alte elemente care o apropie de personajul
shakespearian.
Roman complex, „Baltagul” este, între altele, o poveste de dragoste exemplară prin
intensitatea şi statornicia sentimentului, impresionantă prin adevăr, surprinzând o lume arhaică,
cu oameni aprigi, care acţionează în spiritul dreptăţii.